Coboară Luna, printre flori, iar visele se țin de mână,
spre geamul tău privesc tăcut, să-i fur o rază de lumină.
Poate c-ai adormit demult, o rază lacrima ți-atinge,
fiorul ultimului dor, în cerul unui vis se stinge...
Copacii rătăciți, în vânt, își cheamă toamna, din abisuri,
planeta mea așteaptă frigul tăcerilor, din universuri.
Cu umbrele m-ascund, în nori, cuvintele-mi cad la picioare,
dorința ta e un amurg, care sărută-un val de mare.
Un om se-ndreaptă spre apus, pe drumurile vieții plouă,
absența ta e un poem uitat, sub picăturile de rouă...
Cuvintele mă părăsesc, cămașa vântului mă strânge,
în ochii tăi găsesc cărări și iarna clipei, ce mă ninge.
Ți-acopăr frunzele cu flori și trag nisipul peste urme,
să pot atinge glasul tău, ce l-am uitat, în altă lume...
Un flaut de argint răsună, refrenul timpului pierdut,
va ține-n palme nemurirea și fumul orei ce-a trecut.
Pe fundul mării trec cocorii, apusul plânge fără soare,
când vei găsi iar, cerul meu să-i dai speranță și culoare!
Eu am să te iubesc mereu, și am să-ți caut altă vară,
s-atingi din nou, câmpul de maci, ce ți l-am dat, în prima seară.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu