Gheorghe Apetroae: În crepusculul firii

- Magnetic ax de tron ceresc,
porți rugul violet al Firii
și-ntorci cu rost din rădăcini,
în ritm astral, copilăria...!
*
De-ntoarcere mereu dorite,
tremole astre-ți cântă-n greieri...
Tu, necuprinsul de prasen
li-l colorezi dens cu poeme…!
*
La anemone, Ne-nceputul
l-arunci sămânță-n sol veneric;
îi cânti, să crească, îl dezmierzi
și îi surâzi re-ntors de vreme...!
*
-Magnetic ax de tron ceresc,
mari patimi reaprinzi în stele-
la-ntoarceri și în depăşiri-
plăcerile din nopți rebele-...!
*
În anatas, înrourat, pe plai mirific,
în ierburi izvodești iubirea,
și-ți verși clepsidra tot la-ntors,
peste oceanul apollinic…!
*
Celor damnați din grote-legi,
le-mprăştii umbrele, zâmbind
și le oferi din zori, în linişti,
l-amurg, galanthe reveniri !
*
- Magnetic ax de tron ceresc,
să-ntorci la viață Colbul Lumii,
la re-nviere, Ne-nceputul,
cobori Trecut din galaxii…!
*
La crinii cei robiți, din urne,
în insomnii de mult aluneci
și razei duh îi verși graalul,
umplându-l ras cu al tău sânge…!
*
Iar la-ntâlnirea cu mormântul,
împarţi din vrere-ți necuvinte,
plăceri, ce ştii să le închini
la stânci -icoane-nzepezite
*
secundei să îi sorbi lumina
ivită-n candele-nvechite…
Te înfierbânți, curtând doar umbre
să-ți crești plăcerea din crepuscul…!
*
Tu, demiurg, fără repaos,
cu-o inimă înhăruit, să poți roti
roiri stelare-n ploi de galaxii,
cât poți iubi și îți rosti Cuvântul,
Ții Totul depărtat de Haos…!

Vasile Dan Marchiș: Scop

========================

La început
când nici măcar
concepția mirării nu era
decât în plan imaginar,
Dumnezeu, văzând că
prima zi e pe sfârșite,
trebuia să facă ceva
să aibă concret
pe ce se mira…
Tatăl Ceresc
a făcut Cerul,
Soarele,
Pământul,
și apoi oamenii
care s-au înmulțit…
Prin felul
cum omenirea
se miră
pe toate lucrurile
făcute de Dumnezeu,
existăm
deoarece
Tatăl Ceresc
se miră la nesfârșit
de mirarea noastră…

========================

Ștefan Doroftei Doimăneanu: Simfonie de toamnă în Si* bemol

Prin liniştea stinsă în nori diatonici
Trec nave stelare cu doruri rănite,
Le poartă spre tine luceferi simfonici
Stârnind tobe-allegro în ritmuri trăznite.
-
Privesc pe fereastră... O droaie de picuri
Aleargă prin ploaia ce ochii-mi frământă
Pe zări de cuvinte bemolii fac focuri
Urcând cu o terță pe inima-mi frântă.
-
Pe rând se așază în chei suprapuse,
Pianul își cheamă la rampă colegii,
Se-adună orchestra din gânduri nespuse
Și-aud, cum andante, schiază arpegii.
-
Ascult menuetul prin glasul de flaut,
Ce-și șterge în grabă o lacrimă tristă,
Ești foarte departe și încă te caut
Ca-n visul iubirii să-mi fii prim solistă.
-
În codrii din suflet, diezul tomnatic
Vânează Diane în arii solare,
Din glasul chitării, aleanul fanatic
Îmi pune în lavă timpane stelare.
-
În vocea vivace a clapelor ninse
Te văd ca pe-o novă pulsând nostalgie,
Primesc radiații de strune emise
Din glasul violei, precum o magie..
-
Vioara se-aprinde în noi modulații,
Arcușul spre astre începe să zboare,
Rămân dirijorul fantasmelor nopții
Și-n trupul baghetei sunt valul de mare.
-
*Si bemol reprezintă „sentimentul
pe care îl ai când ești singur”.
Ceaikovski
2022

Alexandru Berceanu: Buze lichide

Privirea mă vinde unui irod
nepotrivit de calm,
unui gâde-flutur
ce umblă în flori să sângere parfum!

Eu te aștept într-o poartă
să mă calci cu picioarele drepte,
fruntea să-ți treacă în largile streșini -
piramidă însorită de gânduri.
×××
Cariul nopții rumegă stele
și-un clopot de iarbă urcă spre vârfuri
să ne trezească munții!...

Dar tu ești departe,
ți-ai răsturnat ochii pe o coapsă de lună,
și treci pe lângă mesaje
nedescifrându-le,
și râzi,
râzi cu lacrimi din ape înalte
în plutiri de corăbii cerești!

Marin Rada: Pasărea măiastră

Cenușa vremii
alte vremi întoarnă
dintr-un trecut
străfulgerat de vise,
o ramură
în mintea mea-nflorise
și-o lume-ntreagă-n mine
se răstoarnă...

Mă simt străpuns
de temeri,
eu, zidul de cetate,
un clopot rupe liniștea
spre seară,
îmi iscodește-n suflet
o vioară
cu melodii din vremuri
neuitate...

Sunt încă viu
și cerul tău mă cheamă
să-i port cămașa lui
cu flori, albastră,
în jurul meu
o pasăre măiastră
se-ntoarce-n lumea ei
de bună seamă...

Ana Urma: recenzie: Ferestre spre marginea lumii, de Teodor Dume

 Nihil sine Deo

Teodor Dume ni se descoperă cu eleganță și rafinament în poezie. O poezie existențialistă din care aflăm că în viața pe lângă dezlănțuitele iubiri există prezențe nevăzute înscrise în ordinea ei atât de firească, una dintre cele mai răscolitoare fiind moartea. Fin cunoscător al vieții, prin cunoaștere, experiențe și autodepășire, poetul dă prioritate în poezie trăirilor umaniste. Sufletul asemeni umbrei este făuritorul unor imagini care ne duc cu gândul la florile tristeții de tip baudelairean. Și poate că, asemănarea nu este întâmplătoare dacă ne gândim că volumul anterior celui de față,Quand les ombres traversent la rue, semnat Teodor Dume, apare la început de an 2019, în Franța.Am putea crede că între poet și Univers există un fluid nevăzut purtând energiile creatoare, un fluid presărat cu evenimente și trăiri variabile pe etape, reprezentat ca un segment al existenței, mărginit de două constante primordiale: nașterea și moartea. Evenimentele dintre cele două constante: copilăria, adolescența, maturitatea cu încărcăturile și trăirile specifice, par să fi ordonat și contribuit la creșterea spirituală și știința poetului de a transpune în poezie forța ideii, a emoției, menite să seducă prin vers cititorul.Aflându-se pe un traseu ascendent, cu fiecare carte tipărită (nouăsprezece),poetul pătrunde în abisul metafizicii arzând etape și ajungând la o smerenie care dă înțelegere și greutate cuvântului, iar eul împlinit doar întors spre înăuntru se eliberează prin ferestre deschise într-un anume loc, un loc unde nimeni nu intră/ nimeni nu iese/Ferestre spre marginea lumii. Alte ori același lăuntru devine abis într-o singură zi, ziua în care nu poate privi în ochi pe nimeni,ziua în care propriul ochi îl analizează critic: atunci cobor în mine precum ploaia/ peste verdele ierbii/ îmi privesc sângele/ și nu spun nimic/ deși/n-am apucat să văd/ ce mai lipsește din mine/ Lăuntrul înlăuntrului.Ca o dominantă a viziunii poetului este prezența imaterială a sufletului. O viziune bogat ornamentată de experiențele și trăirile unui spirit profund. Sufletul său are răni, cicatrice, devine monedă de schimb pentru inima cuiva drag: în schimb îți voi da sufletul/Supravețuire în doi.Deși: niciun gând nu-mi poate schilodi sufletul/Decolmatarea prin rugă, vom descoperi:sub cicatricea rămasă pe suflet/ Fotografia în formă de inimă și altfel de răni: singurătatea, indiferența, neliniștea, lacrima, aminitirile. Toate în strânsă legătură formează un cerc imaginar cu semnificații larg valabile, un cerc neînchis încă de acel binecunoscut: nu pleca, tată!/În memoriam, copilăria. Poezia este cartea de vizită a poetului atras de ideea însingurării, a cufundării în propria melancolie sau poate că a unei dureri însoțită de supoziții, închipuiri și goluri ale ființei care precipită versul prin reacții și stări cum sunt: tristețe, reculegere, uitare sau slăbiciuni aproape senzoriale. Ideea de proiecție a trăirilor contopite trupului creează o realitate ușor astrală, o părelnicie tactilă, asumată prin rostire și scris: câteva umbre navighează/ în zigzag prin sângele meu// din toamna care-și scutură tristețile/ peste umerii mei/ Nu-i bai;ducându-mi tăcerea în spate/ ca pe un rucsac/Îndeajuns cât să-mi pot grava numele;de atunci sub cicatricea rămasă pe suflet/ simt furnicături/ Fotografia în formă de inimă; nici nu știu cine sunt/ negreala sufletului îmi iese prin pori/ Rătăciri..
Poetul Teodor Dume, pare să fi descoperit armonia lirică a tăcerii atât de râvnită într-un prezent modern, zgomotos și supratehnologizat.O tăcere atentă, în care doar scârțâitul peniței sau zgomotul tastelor se aude printre gândurile sfârșite în cuvinte: umerii îmi sunt acoperiți cu tăcere; ambianța calmă, destinsă: tăcere…/undeva la capăt de zi se moare/Un fel de înstrăinare; mâine e o altă zi/ pe care o umplu cu tăcere/ Îndeajuns cât să-mi pot grava numele. Ideea de mișcare și reculegere sunt călătoria sau căderea în adâncul ființei, urmate de zborul tainic, folosind simboluri ale înălțării: aripi, sus, cer, explicate în vers: zborul cu o singură aripă/ nu-i decât zbaterea clipei/ peste tot ce va urma// chiorâș cineva mă privește de sus/Zbaterea clipei.Tăcere, liniște, singurătate, sunt necesități absolute ale reveriei pentru crearea universului propriu în care-și proiectează cu îndrăzneală ființa, lăsându-ne totuși ferestre deschise prin care să-i descoperim sensibilitatea iar acele zbateri neștiute vor elibera în ascensiune (zbor) eul creator cu o bucurie lucid reținută, ca o rugăciune izbăvitoare pentru suflet.Poezia este pretext de reflecție și comunicare, reconstituie din fragmente disparate un univers liric, un univers plăsmuit din umbre și lumina însoțitoare. Interiorizat sau exilat în singurătate poetul decelează cu tristețe și discernământ propria memorie, recuperând și transpunând în vers, amintirile. Dorul, iubirea, singurătatea devorantă, sunt ipostaze frecvent revelate printr-o exprimare meditativă, gravitatea transpunerii în vers trezindu-ne întrebarea: oare ce eveniment, ce trăire specială îl determină pe poet să aducă în sfera firescului, cu seninătate și dezinvoltură, subiecte ca: moartea, durerea, tristețea. Aflâdu-se într-o permanentă comuniune cu un dincolo, observăm armonia, împăcarea dar și efortul până la dificultate pe care le întâmpină în construirea relației cu Dumnezeu. Traseul este unul sinuos, dar se poate ghici că demersul ideatic continuă și își atinge țelul; m-am aliat cu singurătatea și/ din când în când cu Dumnezeu/În memoriam, copilăria;par un comdamnat interogat de moarte/ Dumnezeu se face că nu vede nimic/ Dor de mama;l-am strigat pe Dumnezeu/ nu mi-a răspuns/ Dumnezeu nu mi-a răspuns.
Raportându-se la divinitate din perspectiva unui cunoscător intimist trecut de faza căutărilor:privilegiul de-a ajunge la capăt/ mi-l dă panorma din sufletul lipit/ de obrazul lui Dumnezeu/ ca un sărut/ Nu-i bai;versul devine povață: în viața asta/ așa se bate la ușa lui Dumnezeu/ Rugăciunea dintre respirații. Prin această raportare permanentă la divinitate înțelegem că Teodor Dume-poetul se află în etapa întâlnirii cu Dumnezeu, un Dumnezeu atent la fiecare cuvânt al său. Pe parcursul lecturii vom întâlni o superbie a morții din care nu lipsește credința și speranța aleatorie, că mai presus zbaterilor umane există și un hazard al unui alt fel de împlinire, o împlinire a bucuriei prin cuvântul scris. Simplificând pot spune că am reușit să identific trecerea comună dar cu folos a timpului drept temă a poeziei dumiene. Fie că ne vorbește de revărsările unui azi înspre ieri trecând prin anotimpul primenirii ființei niciodată pierdut copilăria, cu reveniri în prezentul gânditorului matur, sensibil,cuminte (citat din prefața de Atila Racz) și culminând cu moartea (viitor), poezia lui Teodor Dume este înnobilată de binecunoscut dicton latin: Nihil sine Deo.
(Ana Urma, Vaslui)

Violetta Petre: Hai, la o cafea, străine!

Hai la o cafea, străine, am și cardamon și miere,
fă tu un pustiu de bine, fă-mi și mie o plăcere!
E vreme de stat în casă, dar m-am săturat de mine,
să îmi beau cafeaua rece la o masă fără tine...
Diminețile-s sărace și-mi foșnesc tăceri la tâmple,
stau la pândă,ca și mine, un miracol să se-ntâmple,
Să pun două cești albastre, să scot liniștea din ele,
să le umplu cu destine-nfășurate în inele...
Trece ziua ca o sfântă, în genunchi jelindu-și splinul,
eu înghit din nou cafeaua mai amară ca pelinul...
Și ca să-mi alung urâtul, mă întorc la poezie,
ca să simt că în decorul morții mele-s încă vie...
Și cum mă desprind de lume, îmi iau muza în spinare
și tot urc înspre neunde, ca să scap de-nsingurare...
Uit de mine și de sete și m-adăp pentru o vreme,
până-ncepe algezia dorului și ochiu-mi geme...
Hai, străine, fă un pas înspre versuri solitare,
îți va recita Anida, pe un val, la țărm de mare!

Vișan Dragoș: Te vor înveli, frate Zalmoxe...

Frate Zalmoxe, dreptule de dincolo,
din Marea Peșteră,
ucis de noi, în rug de mur încins,
cu flori de mină
crescute-n ochi,
nu mai tremura, de-i ger,
nu te feri de noi,
urmează după timpul de fier
noua eră a înghețării,
nu ne lăsa
nici în veacul ultim,
de acum singuri, în stepă
și în silvostepa cu arbori uscați
așa, de capul nostru

Te vor înveli, jertfitule Zalmoxe,
peste rănile
ce ți le facem,
cerul, marea, holdele, livezile, grădinile,
salinele, minele noastre de pitici înrobiți,
muntele cel viu, coloanele din peșteri,
banul Mărăcine, sub pled cu doi aștri
când e luat un Banat de Severin,
te vei simți și neadăpat, și luat
precum un cal pag, sur, roib, murg
de luptă și povară
pe secetă-n vara până-n toamnă
de firave ape, ca în cei trei ani
petrecuți cu rugi închis în Kogaion,
te va sărbători spre iarnă
următorul îmblânzitor al lupilor,
decanul Andrei dintre apostoli,
dar vei semăna prin revoltă-n capiști
doar cu Iisus Hristos, ori Ștefan,
ucis fiind primăvara de noi, ca oile,
frații tăi Sauli mai mici,
cu piatra-n orice zi în mâini,
ca să te simțim răzvrătit
cum sângerezi de dor, de noi,
de dorul Iubirii și frăției-n zbor
cu Zemora, fiica Magului,
prim Deceneu

Groapa unde plâng cei ai morții,
acei valahi încă nepierduți total,
ai exceselor, drogurilor, desfătării
nu este tot una cu Dealul Vieții,
tu, Frate de dincolo,
mai învață-ne odată calea,
cântărindu-ți drama,
de-a ne birui pe noi înșine
cu tot ce întâlnim neșansă
de la străinii demoni
ce ne-nconjoară,
și ne fac zilele nopți,...
să fim buni
numai ca robi și pradă

Tu, Frate, ești acolo unde-ai stat,
acolo este și statul nostru, ancestral,
nu pe la Cotroceni într-un palat,
nu la casa guberniei, raialei și... Victoriei,
tu te-ai ascuns de-a pururi în Carpați
deși te-ai născut pe-un țărm din Sciția Mică,
tu din reverii ne ții și treji,
"aho, aho, mânați" și "ascultați"
c-un lac albastru montan, alături,
sub picioarele țintite,
care încă-ți sângerează ape curgătoare
mii și mii, cu vietăți sub palmele
ridicate spre Ceruri
să se mai îndure Dumnezeu și îngerii
de pământul deja vândut monștrilor

Te vor ucide-n Alianță,
te vor înveli apoi
nu doar cu-albastrul mării,
cu galbenii puși
în locul negrului din ochi,
ci și cu roșul revoluției
ce te-a depășit mereu,
dar totuși ai făcut-o
ca autor și primă victimă,
așa te-or înveli
cu frunze moarte de metale prețioase,
dușmanii ce vor defila cu-n steag
ca trupul tău

"Dușmanii de tirani" din imn
te vor înveli, frate Zalmoxe...,
te vor "adânci" în somn, de vor,
chiar dac-ar fi să ne purtăm
ca fii nerenegați nici azi
ai Marelui Orb
stăpânitor al vieții și al morții

Petronela Apopei: Hai la Hora Unirii!

Îmbracă-te, țară-n strai sărbătoresc
Și cântă-mi o doină de dor și de drag,
Răsune întregul pământ strămoșesc,
Așteaptă-ți copiii cu pâine în prag!

Îmbracă-te azi, în alba hlamidă
A iernii pufoase, căzută din cer,
Ninsoare plăcută, de doruri avidă
Și-ascultă-ți colindul spunând "leru-i ler"!

Te prinde în hora cuprinsului tău,
Dansează cu toate minunile firii,
Alungă din tine ce poate fi rău
Și haidem cu toții în HORA UNIRII !

Gheorgheni, 29 noiembrie 2016

Mirela Cocheci: Două vorbe

Doar două vorbe, două sunt de-ajuns,
Doar două, cât o mie de cuvinte,
Tăcuseră, dar astăzi au străpuns
Și parcă se aud și din morminte.

Din oase și din sângele vărsat
Doar două și o sfântă închinare,
Eroii noștri parc-au înviat
Și cântă-n zi de Mare Sărbătoare.

Cuvinte care-n suflet ne-au pătruns,
În ele-i pusă toată temelia,
Doar două vorbe, două sunt de-ajuns,
Din inimă:"TRĂIASCĂ ROMÂNIA!"

Nicolae Nistor: Toamna frunzelor noastre!

să-ți povestesc la ureche despre
ultima toamnă
în care nu a murit nimeni
doar unul căpos care ne-a păcălit
Imposibil să crezi că frunzele noastre
mai trăiesc chiar dacă dansează
ajutate de vânt
ți-am șoptit despre o toamnă
în care nu a plâns nimeni
poate pe ascuns
o complicitate în care iubirea
își face de cap tăvălindu-ne
ți-am spus despre noi
despre anotimpul nostru
un cadou ca ultima țigară
înainte de călătoria noastră
într-o altă fericire
fără oboseala trupului
să putem dansa în voie
și o parte din frunzele noastre
să înflorească în parcul în care
ți-am șoptit despre prima zi
în care ne vom iubi
ce caldă era toamna ochilor tăi
în care m-am privit o viață
și cum mă rog să mai rămânem
în următoare viață
să-ți povestesc la ureche
ce vom pierde amândoi
ar fi o ploaie de lacrimi după noi
atunci te voi minți
în fiecare dimineață să te văd zâmbind
până atunci când aleea noastră
se tânguie viscolind

Cornel Florin Cubleșan: Tainul

Nu aveai voie să fii trist
decât
până la glezne.
Nu reușeai să-ți sprijini inima
de mine
nu mai era loc de-atâtea răni.
În calorifere
băteau inimi de gheață .
Aruncat ca dintr-o prastie
de legiuitori
îmi luam tainul din cărți -
eram prizonierul viselor .

Nu aveam voie să fiu trist
decât
până la glezne.
Nu reuseai sa-ti sprijini inima
de mine
nu mai era loc de-atâtea răni.

Mioara Olteanu: Povestea reîntoarcerii

===================
Vom avea

vântul
verii,
florilor
când vor ieși
strecurându-se
timide
de omăt
trecând
călduțe
renăscându-se
cu zorii
de culori
în ochi de fată
cum coboară
absolutul
de atâta rugă-gând.

====================

Giorgian Ionuț Zamfira: Pămînt Preasfânt

Pământul nost' udat mai mult cu sânge
Căci lacrimile-n ochi se scurg de dor,
Azi te slăvim, iar inima ne plânge
Știind că aparții altui popor!

Tu ne oferi și hrana și cultura
Și tot ce-nseamnă, Rai pe plaiul sfânt
Și-n tine morții noștri-ți simt căldura
Și nu vor să se scoale din mormânt!

Pământul nost', te ciugulesc feciorii
Ce alergau cândva pe fruntea ta...
Și au extras culorile culorii,
Știind că mai apoi te-oi vindeca.

Azi te cinstim prin cântec și poeme
Îți lăudam istoria cu dor,
Că nu se mai întoarce acea vreme
Să fie tot poporul un popor.

Pământul nost', dar azi ce putem face
Să nu ne mai trezim cu datorii?
S-aprindem focul și să fie pace
Și sufletul umplut cu bucurii!?

Gherase Laurențiu Cristian: Demon 2

Aș fi vrut să dorm dar unde să mai dorm când glasuri cântă,

Auzindu-vă cum plângeți... vai, cu inima-vă frântă,
C-unul pleacă altul vine, șușotind de alții, unii,
Că-s nebunul ce vă face de rușine-n fața lunii.
Dar uitat-ați că odată v-am scăpat de grele hamuri,
Ascunzându-vă-n adâncu-mi, cum știut-am, printre ramuri
Și acum dup-o decadă, netezindu-vă cărarea,
Mi-ați luat de sub călcâiu-mi, vântu-mi, ceru-mi... munții, marea...
Voi ce plângeți fără lacrimi, neputând avea destule,
Stând în roiuri de abisuri, fără praf printre pendule,
Ia treziți-vă, căci astăzi râd toți demonii de mine
C-am ales să dorm o vreme... și nu știu de-am ales bine...
***
Sunt în sânge, animalul ce din pântece te sfarmă,
Sunt o fiară fără suflet, ce te mușcă fără larmă,
Sunt acel ce cade-n tine în furtuni de mări de gheață,
Sunt acela ce te lasă, făr' să simtă, fără viață.
Animalul ce te curmă cu atâta bucurie,
Sunt acel ce te mănâncă, nelăsând în farfurie,
Nici o lacrimă de care să-ți agăți o răsuflare...
Sunt acel ce te omoară și-ți aprinde-o lumânare,
Nu să-ți poarte grija-n astre, ci și-n astre să te ardă,
Nu cumva să las o umbră de durere să se piardă.
Sunt un monstru rupt din smoala unde nimeni n-ar s-ajungă,
Căci nu știu dureri mai sumbre alte suflete, să plângă.
Sunt o bardă ce se-nfige nu în trup ci-ntr-a ta rază,
Când vedea-vei cum te taie, bezna-n inima-ți să cază.
Să nu aibă nebunia-ți, gând, 'napoi, de-a te aduce...
Pregăti-voi, de s-o-ntoarce, sufletelor tale, cruce.
Să le ard pe toate-acelea ce-au trecut, adânc, prin trupu-ți,
Să nu știi, privind în tine, care-i Sinele-n tu Însuți.
Și când vrei a-ți pune, peste... praf, pământ ori clisă moartă,
Să-nțelegi ce dulce-i moartea și ce crudă-i sumbra-ți soartă.
Căci făcut-ai grea, greșeală de-a cerca să-mi calci nebunul,
Neștiind că prin abisu-mi, mii de demoni zac într-unul.
Și trezitu-l-ai din somnu-i, tocmai pe acela care,
N-a văzut decât prin ochii-mi o fărâmă de culoare.
Șezi, șopârlă, calcă-ți mersul! Sunt ce n-ai văzut vreodată...
Peste marea-mi blestemată n-ai să-mi umbli niciodată!
Sunt atât de gol și rece... dar sunt plin de beznă cruntă...
De te crezi stăpân pe sine... hai, încearcă de-o înfruntă!
***
Vă numiți voi, demoni, unde? ...Visători... naivi, spre astre
Și uitați cine făcut-a drum spre visurile noastre?
Mă certați acum... (Nebunul, uite-l cum atât se plânge...)
Dar mă scoateți ori de câte ori vedeți un strop de sânge...
Nu mai bine, cât mă hodin, să vă las puțin să plângeți?
...Să vă văd din urma voastră, cum visările vă strângeți...
Bate-v-ar norocul, dară... c-am ajuns și eu la rându-mi...
Să mă-mbăt de boala voastră, foc, din astrele-vă, bându-mi...

Vasile Culidiuc: Haiku

=====================
același cântec -

vântul șuieră la geam
mișcând mușcata

=====================

Anatol Covalli: De neînvins

Deşerturi? Nu mă sperii.
Nisipuri? Nici că-mi pasă.
Veghez doar ca în casă
să nu-mi intre mizerii
ce sunt în jur puzderii.
Nepăsător mă lasă
şi ceaţa grea şi deasă
de la mijlocul serii.

E frig? Ei şi ce dacă.

Am să aprind în mine

pădurile-mi virgine

şi frigul o să treacă.

Speranţele se-neacă

în lacurile-alpine?

Le fac să fie-albine

şi eu devin prisacă.

Încearcă cruda soartă
să-mi fie împotrivă?
Găsesc eu o eschivă,
o-ntredeschisă poartă.
Destinul nu mă iartă
şi-mi dă câte-o derivă?
M-agăţ de-o perspectivă
şi-l pun să facă artă.

Nu poate să mă-nfrângă

nimic din lumea asta!

Pot face ca năpasta

de propriu-i rău să plângă.

Vor mulţi să mă constrângă,

dar îi desfid c-o vastă

speranţă-entuziastă,

ce-n veci n-o să se frângă !

Marian Florentin Ursu: Vis polar

Dinspre tine zorii se ivesc,

Se-ntâlnesc în mare taină cu ninsoarea,
Între mit și nordul pământesc,
Cerbii tăi mai iau în coarne depărtarea

Doamnă, diminețile tresar,
Ieri fugeai încă desculță spre o ceață,
Încălzește-mă c-un vis polar,
Eu sunt singurul atlant lăsat în viață !

Doamnă, niște duhuri tac în noi
Când tu încă te pliezi pe orizonturi
Și-mi trimiți scrisorile-napoi
Dintr-o țară scufundată prin fiorduri

Doamnă, depărtarea fierbe-n larg,
Albatroșii se rotesc pe-o mare lină,
Eu sunt spânzuratul de catarg,
Peste insula aceasta preapuțină ...

Valeria Pastiu-Gușeilă:Cumpăna lumii e mișcată

Pe drumul care-l trecem prin noi cu îndrăznire
din fiecare anotimp – un loc am vrea pentru zidire.
*
Pătrund în toate câte-s la-ndemână
și iată-mă, ca o rebelă cadână
culegând miresme de amurguri cu furtună :
Mult spui rostind cuvinte simple :„lună”, „seară”
în nopți de vară sub a miresmelor povară;
Mult spui rostind: „ octombrie și coșul de fructe pe ales
grădina tulburată de propriul ei cules” ;
Mult spui rostind: „noiembrie și para cea din urmă,ca de miere
țânțarul, scorpionul și ultimele zile de plăcere”;
Mult spui rostind:„ce-o să-mi pot cumpăra oare din Târgul de Crăciun -
ceva mai mult decât o prăjitură cu magiun?”
Merg ceasurile și bătaia lor ritmică ne înspăimântă -
cine cu cine se mai ia din nou la trântă?
*
Azi rana vorbei sângerează adânc, spre lumi exterioare
să ne-amintim și –acel panseu atât de-amar, ce stă să ne doboare:
„ Lumina este-o față a lumii
iar întunericul o alta.
Cântarul greu al Marelui Stăpân
pe-un talger larg poartă lumina
pe celălalt doar întuneric.
Cumpăna lumii e mișcată
când către-o parte, când spre alta.”
Astfel e-n lume acum - un câmp al disperării sub molima puterii
printre incertitudini cu susul în jos se construiesc imperii.
La fel e-n și țară la noi - carnaval crud de mizerii
altar și rușine sub mantii de cuvinte hilarii.
Altminteri, lumină din lumină …suntem cu toții
viața își urmează ritmul sub simfonia morții.
Și totuși, sus, jos și pretutindeni, lumina, larga zare
schițează fluxuri noi –renăscătoare.

Birtu-Piraianu Viorel: Zborul

de unde vin, cine sunt
fiară, om sau vuiet în pustiu
mă îmbrac în noroi printre necunoscutele șoapte
valul se sparge de tâmple
și țip
mă duc, nu te du
dăltui noaptea cu o slovă
nu, nu mă aștepta
aici și timpul e osândit
mă scurg într-o umbră
azi, ieri, nicăieri
născând fântâni de rouă-n suflet
tu dansezi între nuferi
ca o albă lumină făr de sfârșit
aștept pe boltă surâsul
vei fi mereu o flacără-n zbor
zbor lung, cumplit, chinuitor