O nevăzută mână-ți întind, ucigătoare!Privirea lor filtrează veninul negricios
Din ochii unei javre bătute în soare
Scăldate, ca într-o pâlnie cu rugină.
Buboșii, cu ochii închiși în verzi inele,
Cu degetele frânte, crispate pe femur,
Cu scăfârlia plină de aspre coji de piele
Ca florile de lepră pe câte-un antic corp
Li-s oasele-altoite pe neagra osatură
A unor mari fotolii, iar picioarele sub ei,
De dimineață până în seară, nu se-ndură
Să lase bara ce le slujește drept proptea.
Acești morți, cu jilțu-mpletiți de-o veșnicie
Simt cum le crapă pielea la soare, ba alteori,
Privind pe geam zăpada murdară, cenușie,
Sunt scuturați nedrept de dureroșii fiori,
Dar ce plăcut e jilțul, când fundul lui de lemn
Cedează pe la colțuri, sub șalele osoase
Al vechilor sori, suflete aprinse, iar sub văpaie
În spicele acelea, cândva mustind a rod.
La-ntoarcere, cu pumni-n mânecile murdare,
Se-așază, blestemându-i pe cei ce i-au trezit
Căci nimic nu e normal, iar ei, triștii de ei
Se saltă sub bărbie, turbând necontenit.
Zăcând așa, cu gura aproape de genunchi,
Cu degetele-nfipte sub fundul negrului jilț
Ei zic câte-o romanță pe-nchipuite clape,
Iar capul li se-nvârte-ntr-un vals amețitor.
Nu-i puneți să se scoale, căci ar fi o mare dramă,
Iar ca mâțele lovite, țâșnesc c-un mieunat.
Ai zice omoplații că-ncet li se destramă,
Nădragii li se umflă-n șale, și dintr-odată
Le-auzi cum capul pleșuv li se izbește
De zidurile negre, grele, când trec moi
Prin coridor, și-ai crede că-un ochi de lup lucește
În fiecare nastur al hainei lor pândind.
Când somnul grav le-nchide pleoapele, și visează
Lăsându-și capul moale pe-al jilțului pios braț,
Legănându-se-n ele culcați, se văd zburdând
Ca niște libelule pe-un șir de trandafiriri.
Iar nimic nu-i mai frumos, mai drept şi mai corect
Ca lumea ce-o visează, vii ei fiind
Călătorind departe, stând în același loc
Un leagăn pentru ei, un cimitir plin, săturat.
