Doar piatra din adâncul fântânii îți poate vorbi despre durerea apei (Teodor Dume)

Doar piatra din adâncul fântânii îți poate vorbi despre durerea apei (Teodor Dume)
Se afișează postările cu eticheta Nr.9-10(72)2022. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Nr.9-10(72)2022. Afișați toate postările

9-10(72) Mai 2022

Revistă de Cultură, Artă și Literatură   NR.9-10(72) 2022      Apare bilunar la Oradea/ RomÂnia  ISSN 2667-5620  








Redactor-șef: Teodor Dume (Romania)  
      Redactor: Petruța Niță (România)                                       
 Redactor: Mioara Băluță (Romania)
          Redactor: Aurelius Belei (România)    

       Cum să depășești limita, când limita ești tu însuț        (Gheorghe Grigurcu)

====================================
Mulțumim tuturor colaboratorilor!
* Revista se poate accesa prin Google
* Selecția textelor, în vederea publicării, se face din Extemporal liric - grup
* Cei care postează cu mențiunea *drepturi de autor rezervate, nu vor fi publicați
Sprijin financiar, benevol: DONAȚII,  Cod IBAN RO76BTRLRONCRT0621981301 Banca Transilvania, Filiala Oradea. Titular: Teodor Dume

Ioan Barb: Călătorul


sunt un călător cu un singur rând de încălţări
şi o singură haină
în fiecare dimineaţă o spăl
învelind acest trup supus dorinţelor
noaptea un înger îmi rostogoleşte piatra
de la gura peşterii pe unde cobor în mine
să mă reculeg când adorm îmi înalţi sufletul
până la al şaptelea cer într-o grădină
ce seamănă cu Ghetsimani şi îl curăţeşti
în lacrimile adunate în zori de îngeri
de pe fruntea Ta
cum aduna Moise mana în pustie
într-un vas al aducerii aminte păstrat în Chivot
şi simt cum sunt săturat şi gata de drum
atunci mă întorc în trupul părăsit
un şarpe îmi atinge de fiecare dată cămaşa
aşa cum se lipeşte viaţa veche de mine
ca o femeie uşoară

Ionuț Caragea: Cam scârțâie toate, mon cher


Cam scârțâie ușa cea veche,
cam scârțâie scara spre cer,
cam scârțâie într-o ureche
o frunză răpusă de ger.

cam scârțâie ventilatorul,
cam scârțâie traiul mizer,
cam scârțâie frâna, motorul,
și n-am niciun marche arrière.

cam scârțâie încheietura,
cam scârțâie clanța de fier,
cam scârțâie dinții și gura,
să scârțâi e tot ce mai sper.

cam scârțâie coarda viorii,
cam scârțâie glasu-n eter,
cam scârțâie bilele morii,
cam scârțâie toate, mon cher.

(Ionuț Caragea, 30 mai  2022)

Teodor Dume: Ultima șansă

=======================
Doamne câtă lume se scaldă
în lacrima ta!

ostenit de drum
îmi pun mâinile peste piept
și îmi aștept rândul
=======================

Gheorghe Grigurcu: De unde vine poezia?

================
De unde vine Poezia
de bună seamă din cap
din cuvinte

dar uneori de-acolo
de unde nu sunt cuvinte
de unde nu e
nici măcar cap.
================

Daniel Corbu: ***

 HORTUS DELICIARUM

Nici soldaţii nu sunt de mâncare, Moarte
lasă-i să viseze victorii!
Ieri am fost mai puţin viu
şi poate bucuria ta fără margini. Barbituricele
propanololul şi toate
preparatele prietenului John farmacistul
s-au dovedit inutile precum IDEILE
CU CARE FĂCEAM CÂNDVA DRAGOSTE
ÎNTR-O CAFENEA UITATĂ DE LUME.
Ieri am fost mai puţin viu
şi în preajmă bucuria ta fără margini.
M-am rostogolit în jurul sîmburelui acrişor
de lumină ţi-am refuzat cătuşele, Neînduplecato,
am recitit din memorie marile cărţi
prin ele am peripatetizat ca prin grădina plăcerilor
am probat mirarea idioată în faţa cenuşii
şi până seara am sporit numărul idiosincraziilor.
Retras în secrete odăi
TOTAL IRITAT DE PREZENTUL ETERN
AM PLÂNS BULVERSANT
ŞI-AM RÂS POSTMODERN.

Daniel Marian: ***

 prea verde

te rog să mă ierţi că stau
la doi metri de tine dar eşti
prea verde pentru îngăduinţele mele
să vezi după ce trăieşti toamna
cu dorurile vineţi de aşteptare
cum îţi trece cu pasta corectoare
tot verdele cel pus în iluzii
asta după ce te impozitează
de verde de prea multă speranţă
atunci sigur te strâng în braţe
ca pe ultima creangă rămasă
văduvă de soare dar plină
de clorofila minţii de pe urmă

=============================== 

Daniel Luca: Recuperarea inocenței

cronică: Kara Molnar/ Poemul dintre lumi 

În viziunea Karei Molnar, poemul se află chiar pe granița dintre lumi („Poemul dintre lumi”, Editura Inspirescu, Satu Mare, 2019), funcționând ca un filtru între viață și moarte, dar și între realitate și oniric.
Poem ce ascunde o taină sufletească („Din carnea literelor crește / Poemul viu al tainei mele”) și se naște din scheletele altor poeme („În limpezimea din pre-somn / zăresc schelete de poeme / Ele-mi întârzie visarea, / Continuă să mă cheme”).
O taină a inocenței, atât a vârstei copilăriei („Ochii de copil privesc în gol, / Dar golul nu e gol, e plin / De fantezie și mister, / De feți frumoși, de zâne”), cât și a maturității, nefiind pierdută atunci când fata devine femeie („Contrar obiceiului, inocența mea / Nu s-a pierdut odată cu ruperea himenului. / Fluturii mei albi încă zburau fericiți prin fața ta, viperă!”).
Totuși, inocența se evaporă odată cu intrarea brutală din vis în realitate, când nu se mai pune preț pe normalitate („Simțim în aer lipsa parfumului normalității. / Magia și-a pierdut deja efectul. / Și întrezărim. / Suntem în pericol de luciditate!”).
Pierderea inocenței atrage și pierderea speranței, dar în mod voluntar, ca o acceptare, ca o renunțare în fața destinului („Mi-am îngropat de vie speranța. / Zilnic pun o floare pe mormânt”), urmarea fiind cufundarea în întunericul interior („Fără ea mă scufund încet / în întunericul din mine”).
Moment în care și moartea începe să-și facă simțită prezența („Miroase-a moarte peste tot. / Miroase-a lumânări și-a crizanteme”).
Numai că speranța nu se dă bătută cu una cu două, ci luptă din toate puterile pentru a supraviețui („Buzele mi se crispează într-o grimasă / Și țip cu disperare mai tare decât ea, / Căci nu mai știu unde am ascuns lopata”).
Și începe cursa pentru recuperarea inocenței pierdute, rezultatul fiind o reușită deplină („Și rând pe rând, cu grijă, mi i-am adunat, / I-am cunoscut din nou și mi i-am întrupat, / Împreună spre lumină cu forță am pornit. / Cine am fost și cine sunt, mi-am reamintit”).
Fiorii iubirii nu mai stau ascunși, ci, ușor-ușor, răsar în inimă, aducându-i fericirea („În inimă îmi cresc, ca un fior, / Mugurii iubirii. / Toate în jurul nostru strălucesc / Mai tare decât legea firii”).
Poemele Tăiș de gând și Comă melancolică nu au suficientă forță, iar E ușor este numai moralizator și atât, însă poezia Karei Molnar este curajoasă, venind cu un mesaj optimist, de lumină și speranță, pentru ca omul să nu se lase niciodată înfrânt

Reznic Cristian: În dosul crucilor de lemn

frunzele ce bat
în pala lumină a lunii,
valuri azurii
în străfundul lacului,
acoperit de sclipiri gălbui
frumos violet voal,
o boare de vânt
ridicată deasupra capetelor,
legături religioase,
spirituale,
inimă pentru inimă
deschideți sufletul,
spre a ne cufunda împreună
în purpura mreajă a apei,
sub florile înflorite de primăvară,
în dosul credinții din lemn
voalul se va crispa
pe pământul umed
și sângele meu
va curge
în cupa dragostei tale

Constantin Stamate: Buboșii


O nevăzută mână-ți întind, ucigătoare!
Privirea lor filtrează veninul negricios
Din ochii unei javre bătute în soare
Scăldate, ca într-o pâlnie cu rugină.
Buboșii, cu ochii închiși în verzi inele,
Cu degetele frânte, crispate pe femur,
Cu scăfârlia plină de aspre coji de piele
Ca florile de lepră pe câte-un antic corp
Li-s oasele-altoite pe neagra osatură
A unor mari fotolii, iar picioarele sub ei,
De dimineață până în seară, nu se-ndură
Să lase bara ce le slujește drept proptea.
Acești morți, cu jilțu-mpletiți de-o veșnicie
Simt cum le crapă pielea la soare, ba alteori,
Privind pe geam zăpada murdară, cenușie,
Sunt scuturați nedrept de dureroșii fiori,
Dar ce plăcut e jilțul, când fundul lui de lemn
Cedează pe la colțuri, sub șalele osoase
Al vechilor sori, suflete aprinse, iar sub văpaie
În spicele acelea, cândva mustind a rod.
La-ntoarcere, cu pumni-n mânecile murdare,
Se-așază, blestemându-i pe cei ce i-au trezit
Căci nimic nu e normal, iar ei, triștii de ei
Se saltă sub bărbie, turbând necontenit.
Zăcând așa, cu gura aproape de genunchi,
Cu degetele-nfipte sub fundul negrului jilț
Ei zic câte-o romanță pe-nchipuite clape,
Iar capul li se-nvârte-ntr-un vals amețitor.
Nu-i puneți să se scoale, căci ar fi o mare dramă,
Iar ca mâțele lovite, țâșnesc c-un mieunat.
Ai zice omoplații că-ncet li se destramă,
Nădragii li se umflă-n șale, și dintr-odată
Le-auzi cum capul pleșuv li se izbește
De zidurile negre, grele, când trec moi
Prin coridor, și-ai crede că-un ochi de lup lucește
În fiecare nastur al hainei lor pândind.
Când somnul grav le-nchide pleoapele, și visează
Lăsându-și capul moale pe-al jilțului pios braț,
Legănându-se-n ele culcați, se văd zburdând
Ca niște libelule pe-un șir de trandafiriri.
Iar nimic nu-i mai frumos, mai drept şi mai corect
Ca lumea ce-o visează, vii ei fiind
Călătorind departe, stând în același loc
Un leagăn pentru ei, un cimitir plin, săturat.

Oana Frențescu: Metaforele

=============================
metaforele se întorc din plete
noaptea e o formă de crocodili cu dinți
istoria se rescrie cu forță
tu respiri în altă direcție

vântul suflă în valuri răsfățat de aripi
pământul îmi intră în ochi
palmele simt lutul
sensurile spulberate îmi zdrelesc genunchii
semnul de urcare e înmărmurit
tocul vintage blocat
sunt dezbrăcată de cuvinte
fărămițată cuantic în țipătul ierbii
=============================

Georgeta Rada: Copilărie cu cireșe în sân


Rânduitu-s-a iarăși grădina
După legi coborâte din stele,
Amiroase a ceriu lumina
Și a prunci și a mâinile mele.

Râd cireșii ca pruncii la soare,
Își anină cercei la urechi,
Și-i împart în Duminica Mare,
Ca bunicile, taine străvechi.

Și din sânul lor plin de cireșe
Coborî cu cireșe în sân
Să-mi aducă de-acasă depeșe
Cu mireasmă din floarea de fân,

O copilă cu ochii de stele
Ca un înger de tot străveziu...
Culesese cu mâinile mele
Din cireșul de mai, timpuriu,

Din cireșul cu grauri din via
Unui moș cât pământul de vechi
O poveste cât copilăria
Să mi-o pună cercei la urechi.

Mi-a rămas poleită ca visul
De copil spânzurat prin frunziș,
De cireșe prădând paradisul
Și pierind printre stele furiș.

Rânduitu-s-a iarăși grădina,
Dar bătu o furtună de fluturi
Adumbri cu aripe lumina...
Și-o purtă către alte ținuturi...

Doina Moritz: Rugă


Pe umăr am simțit o adiere,
Un înger mi-a atins aripa frântă...
Am implorat în gând Măicuța Sfântă
Şi bunul Dumnezeu, să-mi dea putere!

S-a legănat tot cerul şi pământul
Şi-a început să ningă cu tăcere...
Petale mici, din noaptea de-nviere,
Pe geana mea le aşezase vântul.

Învăluită-n neguri şi suspine
Cu lacrima de lună-ncununată,
Eu m-am simțit de soare- abandonată
Şi-am alergat pe-atâtea căi străine.

Clepsidrele cerneau pământ pe mine
Şi lumânarea nu răzbea să ardă
Mirarea împletită în ghirlană
Şi macii-nsângerați de pe coline.

Îngenunchiată te-am văzut pe tine,
Măicuța mea, cu o icoană-n mână,
Mi-ai pus sfânt mir pe neagra săptămână...
Am înțeles atunci că-mi va fi bine...

Privirea-nvăluită încă-n ceață
Mai caută şi-acum albastrul zării
Şi-n scoica de pe țărm vuietul mării,
Pe drumul nopții-o nouă dimineață.

Încerc să mă ridic, ceva mă ține,
La geam ard stele şi nu vor să plece...
Prin gara mea ușor speranța trece,
Doine şi flori purced să se închine.

Pe umărul căzut, o mângâiere
Tresare şi mă poartă iar prin vise
Pudrând cu sare pleoape-ntredeschise...
A fost real sau numai o părere?

Trecutul şi prezentul îşi dau mâna,
Ciopor de lăcrămioare-mi curg pe frunte...
Luna trecând cu pletele-i cărunte
Îmi drămuie în clipe săptămâna.

La capăt de tunel se cerne timpul,
Tot fură şi-mi mai dă câte-o secundă...
Ecouri mii, îngemănate-n undă,
Îmi scaldă-n bobi de rouă anotimpul.

Teodora Pascale: Acvariul


Un uriaș acvariu e astăzi lumea noastră -
Lăsăm, vremelnic, dâre în apa lui albastră,
Urmând a ne petrece o viață de plevușcă,
Prinși în pereți de sticlă - o nevăzută cușcă.

Din când în când o mână, de sus, ne-aruncă hrană -
Ne repezim s-o prindem, dar este o capcană,
Căci va veni scadența și totul se plătește
Iar noi ne vom supune, tăcuți, precum un pește.
Uzăm puține simțuri, nu știm a fi empatici,
Trăim doar pentru sine și asistăm, apatici,
Cum se consumă drame, ce-i drept, la depărtare:
Vedem rechini ce-atacă, țintit ori la-ntâmplare,
Știind că nu e nimeni dispus să îi acuze,
Jeleuri translucide, perfidele meduze,
Pisicile de mare, cu otrăvite ace,
Balene ucigașe - ce luptă pentru pace.
Când, la un semn, Stăpânul o pauză permite
Apar, ca prin minune, sirenele vrăjite,
Pești curcubeu și claun, căluți, dragoni de mare,
Corali, asteroide și totul e-ncântare
Doar până când decide, spre a-și atinge ținta,
Prinzând în mâini Acvariul, să scuture incinta.

În zona interzisă, înconjurat de ape,
Determinat dar singur, Rebelul vrea să scape -
Se-avântă și înoată prin pâcla-ntunecată,
Izbindu-se de sticlă, o dată, înc-o dată…

Mirela Cocheci: Caii mei verzi


Caii mei verzi
de pe pereții
albi
ai sufletului meu,
încotro zburați?
Galopați neîncetat
spre un liman
numai de voi știut.
Probabil că
purtați cu voi
fantezia
gândului meu
și vreți
neapărat
s-o ancorați
pe un tărâm
de basm,
acolo
unde cerul
este mai albastru,
iar albastrul
este mai strălucitor
și unde vouă
vă cresc aripi
de ciocolată
albă.
Deși vă văd,
nu vă aud,
pentru că voi
galopați
în liniște,
pentru
a nu mă trezi
din vis.

Mioara Olteanu: Contopită cu amintirea

====================
Înnoptând
în livada
cu vișini
din trunchiul
crezului meu,
a răsărit
o imagine
vie,
ce limpede
mi-a umplut calea
în răcoarea dimineții,
cu acel vânt
ce îl cunoșteam
din tinerețe,
care mă aducea
tot mai aproape
de suflet,
mergând pe drumul
dintre două lumini.
====================

Petre Ion Stoica: Turbina ghalbenă a păpădiilor


Mă întreb
Când o să mai ajung așa mare cât un copil?
Așa fericit, când o să mai fiu
Visând cum țin în mâini un zmeu de hârtie
Și zbor împreună cu el
Deasupra câmpiei, lumii întregi, propriilor
Mele frici
De alți oameni mai mari dar răi, răi de tot.
Mă întreb
Cum aș putea pătrunde într-un basm și astăzi
În care să mă mai aștepte acasă
Mama și tata, ceilalți prieteni ai mei
Coborâți prea devreme în niște fântâni
Fără ciutură și fără izvoare ?
Mă întreb
Cum as putea reporni
Turbina galbenă a păpădiilor, oare?

Vasile Ionac: Versuri

    Tumult

Florile de păpădie
Ne mai cheamă înapoi,
Dar uitarea nu învie
Unu, de-i scăzut din doi.
Singur, nu mai vrea să știe
De ce-s eu, în loc de noi.
Balta, plină de tristețe
Scaldă broaște... berze vin,
Cum veneau în tinerețe
Spre bețiile de vin,
Fete gureșe, fâșnețe,
Colo-n vale, sub arin.
Iarbă, de-o tăvălitură,
S-ar găsi-n grădina mea;
Mai am o saltea, prin șură
Iar prin șopru,-o canapea...
Zău, ne-ar găzdui cu ură
Dacă șarpele-ar putea,
Să te vindeci de arsură,
Fiindcă măr, aș mai gusta.

    ***
Ca un condamnat cu lanțul lui,
Ne iubim mereu fără-ncetare;
Eu îți stau de pază la gutui,
Tu îți pui livada de-ncercare.
Nu vom spune, doamnă, nimănui
Câte-nvârtituri s-ascund în tare
Și de ce, în noapte, nu mai sui
Să mă plimb prin cer cu cele Care.
Stau aicea și mă mir cumplit
De iubirea noastră-ntâmplătoare;
Soarele n-o ia spre răsărit
Chiar dacă apusul ne și doare.
Nu există minus infinit
Dacă crezi în viața viitoare.

    Dans
Nu dansa când nu ies pașii
(Nu i-a luat mâța sub pat);
Trebuie-nfiați ocnașii
Dacă vrem ceva sărat?
Nu sunt muzici ce să spună
Cât e o lungime-n drum;
Dansul mărilor sub spumă
Scoate vuiet fără fum.
Nu aprinzi tăcerea nopții
Cu lampant dezmoștenit;
Oare cum dansează hoții
Când livad-au nimerit?
Vestejindu-se-n mirare,
Liliecii tac tăcut;
Strigă doar cu voce tare
Îngerul necunoscut.
Mai dansează-mă odată,
Chiar de nu ai mai făcut;
Amintirile de fată
Picură a absolut.
Dansul vântului în creangă
Și a peștilor în tău,
Duce mâna la desagă
Și te bagă-n făgădău.

Adrian Păpăruz: ***


în cimitirul cuvintelor tale
de veghe stau îngeri răniţi

o Madonnă cu tălpile goale
desenează pe ziduri smintiţi

mă târăsc pe aleeile mute
din inimă mi-am făcut lumânare

printre cruci o mie de ciute
vor să fie din nou căprioare

un cuvânt să fi lăsat cu mine
să mă legăn cu el peste vise

amintiri culori despre tine
dar le-ai vrut pe toate ucise

în cimitirul cuvintelor tale
inima îmi arde mocnit

un gropar pământ mai prăvale
peste ultimul tău cuvânt răstignit

singurătatea demult nu mai doare
mă descompune doar infinit

Paulin Octavian Boldiș: Versuri

Desculți ne va găsi înserarea

Desculți,
așa ne va găsi înserarea,
prăfuiți și încă neconvinși
că drumul cel mai scurt
dintre două puncte,
de fapt, nici nu există...
complicatele labirinturi
nu oferă certitudini,
după-amiaza resemnării
vine întotdeauna pe neașteptate,
iar pantofii de alergat după vânt
nu rezistă prea mult
la lecția pietrelor
despre care se spune
că au o vreme când se risipesc
și o alta, când se adună...
dar nu sunt aceleași,
nu te mai poți duce
să le strângi
pe cele aruncate cândva -
prefăcute-n nisip,
s-au scurs
prin clepsidra imposibil de-ntors -
măcar atât am înțeles,
nu mai revine nimic
și cărările, odată străbătute,
se transformă în amintiri
fără pietre...
...desculți,
așa ne va găsi înserarea...
Oameni de asfalt

Suntem oameni de asfal
într-o grabă permanent
speriați de faliment
unul pentru celălalt
n-avem nici un sentiment

Numai amalgam formal
de trăiri care s-au șters
rătăcind prin univers
într-un spațiu amoral
nicăieri nu e de mers

Lumea-n care mai trăim
e o casă de nebuni
construită pe furtuni
zi de zi ne înrăim
dar ne credem tot mai buni

Noi bieți oameni de asfalt
nelegați de nici un loc
viața noastră-i doar un joc
tot ce ieri vibra înalt
nu ne mișcă azi deloc

Postare prezentată

Teodor Dume: De ce, tată?...

Tata s-a dus într-o zi de iarnă cu foarte multă zăpadă. De fapt, nici nu știu dacă s-a dus de tot.Indiferent de zi, cu privirile încețoșat...

Top 10