Doar piatra din adâncul fântânii îți poate vorbi despre durerea apei (Teodor Dume)

Doar piatra din adâncul fântânii îți poate vorbi despre durerea apei (Teodor Dume)

Nr: 7-8(46) 2021. ISSN: 2668 - 5620

 Cum să depășești limita, când limita ești  tu însuți (Gheorghe Grigurcu)

Revistă de Cultură, Artă și Literatură
( apare bilunar la Oradea/Romania)
Director/fondator:Teodor Dume
REDACȚIA:
Redactor-șef: Teodor Dume (Romania)
Redactor: Mioara Băluță (Romania)
Redactor On. : Veronica P. Lerner (Canada)

În acest număr:

Gheorghe Grigurcu, *Daniel Corbu, *Florin Mugur, *Nicolae Silade, *Nichita Danilov, *Ionuț Caragea, *Vasile Dan Marchiș, *Teodor Dume,  George Pașa, *Cristina Ștefan, *Mioara Băluță, *Ottilia Ardeleanu, Ileana Popescu Bâldea, *Paul Coculeanu, *Marian Vișescu,  * Aurelius Belei, *Camelia Boț, *Nelu Cazan, *Atila Racz, *Veronica P. Lerner, *Florin Tănăsescu, *Marcel Vișa, *Savu Popa, *Ella Poenaru, *Cadar Katalin, *Alexia Bădescu, *Violetta Petre, *Elena Lucia Spatariu-Tudose, *Carmen-Maria Mecu, *Ana Urma, *Dumitru Ichim, *Maria Dobrescu, *Cornel Florin Cubleșan, *Petruța Niță, *Petronela Apopei, *Ștefan Popa, *Nely Vieru, *Nicolae Nistor, *Gheorghe Apetroae, *Sebastian Golomoz, *Dimitrie Gabriela, *Traian Abruda, *Costel Zăgan, *Marius Tirla, *Marian Florentin Ursu, *Radu Branda, *Alexandru Berceanu, *Gabriel Stănciulescu, *Constanta Popescu, *Ștefan Doroftei, *Firoiu Cristina Maria, *Iulian Barbu, *Daniela Mancaș Balaiita, *Vasile Ionac, *Adrian Păpăruz, *Getuța Zecheru, *Petre Stoica, *Călin Oana Alexandra, *Alexandru Pripon, *Ion Cristea Marilena, *,Ina Dumitrescu *Radu Iorgulescu, *Nicolae Pop, *Mariana Mârza Kiss, *Eleodor Dinu, *Ilica Pavel, *Liviu Nedelcu, *Vasile Culidiuc, *Elena Cristescu, *Ionuț Zamfira, *Dorina Moritz, *Dan Tipuriță, *Frențescu Oana, *Marin Rada, *Dani Anton, *Cristina Ghindar Greuruș, *

Adina Lăpăduș Matei: Alter Ego


De-aș fi o lacrimă
aș avea izvorul
în sufletul tău
și-aș curge-ncet,
pe-același drum,
prin valea unui rid,
până când,
cu roua mea,
ți-aș scălda amintirile,
să nu te mai doară.

De-aș fi o culoare,
mi-aș aduna din curcubeu
tot albastrul,
să mă ascund în privirea ta,
să-ți fiu mare și cer,
să mă cuprinzi,
în fiecare zi,
din nemărginirea
depărtării noastre.

Dar am ales
să fiu un cântec:
cel al păsării spin,
poate așa,
îmi vei auzi
tăcerea
din strigătul iubirii.

Dani Anton: ***



La câteva clipe după explozie s-a așternut o liniște mormântală și praf. Mult praf care-i pătrundea în dinți, în piele, îi orbea ochii și-i astupase auzul.

Lumea, sau ceea ce până acum cunoștea din ea, dispăruse într-o secundă, se transformase într-un loc ostil, fumegând pe alocuri, arzând cu intensitate acolo unde mai înainte se înălțau falnice blocuri, creșteau copii, se desfășura spactacolul vieții.

Își trăgea picioarele înfierate prin jarul încins, mirosea înțepător a singurătate și calm, oriunde privea plângea cu pustiu. Cerul prinsese o culoare stranie, între un alb-murdar și-un roșu stins și din când în când trimitea picături spre ceea ce nu mai era lume, până și el își jelea eșecul.

A umblat așa, mult și în zadar, în căutare de viață, drumul prin pustietate l-a parcurs în rugă și cugetare adâncă, iar în urma dârelor de sânge provocate de lanțuri răsărea vlăstar plăpând.

Paul Coculeanu: ***


Biciuirea cu grindină la mare
și nesfârșitul diluviu în pustă

•|•

Mai biciuiește
viața noastră
din zboruri prea joase
cu Dementorii acediei* destinul aiurea
pe întinderile țărmului Mării Negre
cu piatră mitraliată
pornită de la ultimul țar scelerat Vladimir
înarmat până-n dinți în Donbas
pregătit cu armată de troli
la al Uniunii Europene asalt

Nicicând n-a fost ziua-n
amiază mare primăvara
atât de mult întuneric
mamă ce mult va mai veni
grindina-n prior
peste cimitirul tău

Nu pot ieși turmele
din iernat
tu mamă Salomee-Marie
nu-ți mai duci oricum din adolescență
țapul și cele două-trei capre
Alba Bălțata Roșcata
către pădurea Trivale
nici în gând nicăieri
decât pe imașul din Rai
unde nu-i timp de pierdut nici urât
ci platou montan
luminat

Se-aud din zone forestiere rănite de moarte
vijeliile drujbelor cu prăbușiri de copaci
pleacă prin Nord
prin grijă vamală de la Cotroceni
vagoanele cu bușteni în Occident
un secretar de stat liberal
a fost ieri prins vinovat
prim-ministrul s-a spălat
pe mâini ca Ponțiu Pilat

Pornesc alte și alte
avalanșe în munți
din cerul poluării
pentru păcatele noastre
dintr-o boltă pătrată
ca o plasă de acrobați
cad pene și fulgi cerați de Icari
picături de limfă
din brațele unor cyborgi
redraccinați

Dintr-o necredință mărită
colectiv proclamată
totul pentru imunizare —
totul pentru popor
din aprilie mai sunt
cam zece zile — o mică decadă
săptămâna patimilor a și dispărut

Din calendarul oficial
al mai marilor cu serul
a devenit obișnuință
pentru prima dată în istorie
uitarea luminii și lumii de Paști

La Constanța
fu prăpăd
valuri de gheață
căzură cu sunet strident
Și-n Nord-Vestul țării
plouă și pe seară mocănește
cu tărie iarăși urât
miroase a delte și-a Dunări apropiate
a inundații prin pusta Câmpiei de Vest
Orban al lor vecinul nostru
urăște pe vecinii săi din Ucraina
se dă bine cu agresorul de la Kremlin

"Nu mai vine odată primăvara"
zice un înțelept sătmărean
vaccinat de trei săptămâni
vede aude simte
doar iarna în jur

Disidentul rus Aleksei Navalnîi
ține cel mai aspru post al vieții —
al vigilenței pravoslavnice dintr-o celulă
dacă n-a fost deja împins pe sub ghețuri
din Siberii ca trădător federal
de mâna dreaptă
a unui tiran
demult scăpată
de occidentali să schingiuiască
să crucifice
să taie capul
să sugrume
ca un gâde roman
ori otoman

Pe câmpurile descălecătorului Bogdan I
acum îs numai zone palustre
ulii atacă lișițe tot mai aproape de sol
nu le mai dau pace
nici porumbeilor de pe Someș

Aripile victimelor
sunt pline de apă
tot mai grele
duc zboruri
în ciocuri
de... lupi

Lebedele fazanii berzele
șoldanii căprioarele
cred că tot terenul agricol
e-o imensă baltă de pustă
un nou lac Balaton sosit pe la noi
gâștele sălbatice
vin până la linia ferată
roțile cu fân
capătă încet alge brune și verzi

De la apusul soarelui trenurile scot
glas de război
pornesc în beznă
corbii Grădinii Romei
un dans macabru
tunetele
bat toba de zor
________
*Acedia = tristețe sau lene (de evitat în viața monahală, dar și de către toți oamenii, mai ales în aceste timpuri sumbre, mult mai atee).

Gheorghe Apetroae: Despre păcatul Adamic

    versuri    

Copac, te creşti din tine încă liber,
cât stelele de ramul tău stau prinse
să-ţi cânte înălţărilor..., te vrei în umbre
o boltă trecătoare, lesne păstorind
credința sinelui în crise coborâri...!
Nu eşti copacul pentru alţii slugă...!

Te-ntorci în cer, din lunge rătăciri,
în ruginiu, cu - vânt al serilor din vise
și-n zbor de păsări albe peste vechi tărâm,
petreci cu-vântu-n frunze ruginite,
austra-nflăcărare- a inimii sporind,
izvorul tău în vreri, de clipe tâlhărindu-l...!

Când ştii c-ai fost un idol la plăceri,
iar cei scăpați de-a ta robie-ți umblă
sfinţiți cu-al florilor de rai balsam,
mai arzi, tu, rug crescut din primăveri,
pe calea sevei întru înflorire,
în nou păcat, cu har de-nmugurire...!

Și știi să creşti vânjos în prea- înalt,
să înfrunzeşti bogat, incendiat de flori,
la alt altar să arzi în el, de sărbătoare,
prea plin de sevă liber..., în păcat
rămâi neclătinat şi neîncovoiat iubirii...
De vremi ucigătoare, aspre, ne-ntomnat...!

Copacul ars în tine, biciuit de ploi,
adamic în păcat, cu vrerile în umbre,
în văl de raze re-nverzeşti curat...!
Nu eşti copacul plâns, în el trecut,
uscat de ani, în rugii de pe hat,
cât ţii cuvântu-n rug şi veşniciei pat
și-o arcă infinită, mării de turcoaz…!

0

Marin Rada: Temeri


Poate e prea devreme
sau, poate,
prea târziu
atât de multă vreme
a trecut
că nu știu dacă
aș putea să fiu
același vis
ce l-ai visat
demult,

Nu toate trec,
ceva aici rămâne,
o rană-n piept
făcută de pumnale, 

Când se aude
dangătul de clopot
cu sunete pierdute
peste vale,
vei ști că s-a închis
în ea vioara,
dacă mai cântă,
ea doar plânge,
amurgul, parcă e pictat
cu sânge
și peste noi
se lasă seara...

Oana Frențescu: Albastru respiră


trec printre forme ovale, mărunte,
pătrate,lungi și subțiri,
picioare albastre, negre, tărcate și globi oculari.
zgomotele se agață de mâini.
cad vocale și consoane încâlcite fără repaus.

profilul unui schelet galben mă urmărește cu mâna întinsă.
o formă rubensiană înfundată pân' la gât în argilă
își rotește ochii mici într-o sticlire vicleană.
strada e o elice purtată de vânt.
printre contururi de case
tramvaiele curg grăbite de ceas.

albastru respiră simbolic odată cu mine
un aer viciat, de un fel de ceva neștiut.
din umbra unui nor silueta ta iese încăpățânată de a nu da nimic,
trecând prin verde, îndoind distanța ca un bumerang.
pe o temelie de hârtie cuvintele inventate pentru tine
nu mai pot fugi.

Dan Tipuriță: Tubul de oxigen



În lumea asta tristă ce-adoarme la chindii,
care-și târăște ziua precum ar bate-o somnul,
realu-i ca visarea, iar pufu-n păpădii
se crede că-i aripă de îngeri lângă Domnul.

de aceea bat mătănii ideile de post,
ne vindecăm păcatul cu boli de sănătate,
și ruginim prin piețe cu rost sau fără rost
chemând la libertate prostimea din cetate.

Ne-ascultă numai seva fierbând în gineceu,
și vântul cu protestul ce dă în bâlbâială,
sau poate neuronii de lângă Dumnezeu
ori sângele cu pulsul bătând în nicovală.

Noi vrem o altă stea, cu-un azimut mai bun,
alt nor la pieptul lunii colier de sentimente,
o altă luminiță la acel sfârșit de drum
ce scapă-ntotdeauna unor priviri atente.

vrem zâmbete-nflorite, nu rânjet, bunăoară
să nu mai cadă plânsul potop din cer senin,
să ne fumăm ozonul trăgându-l din țigară,
nu tubul de-oxigen rămas orfan. Amin.

Cristina Ghindar Greuruș: Nu renunț


Am înțeles că dragostea-i pierdută;
M-am resemnat și-am renunțat la luptă
Dar nu renunț la tot ce e al meu
Și nu renunț acum la Dumnezeu.

Am renunțat la mine, la voință
Dar nu voi renunța azi la credință.
Eu nu voi renunța la tot ce-i bun
Și nu renunț acum la Moș Crăciun.

Am renunțat s-ascult doar adevărul
(Minciunii i-am făcut demult onorul),
Lumea-i croită azi doar pe minciună,
Iar dacă minți, și viața ți-e mai bună.

M-am resemnat să văd ipocrizia
Și teatrul ieftin, fala , mârlănia
Dar nu renunț la viitorul meu
Și voi lupta oricât mi-ar fi de greu.

Am renunțat să cred în fapte bune
Și nu mai văd doar ce-i frumos în lume,
Dar nu renunț să fiu cea care-am fost
Nu pot schimba eu lumea, n-are rost.

Am renunțat să sper la omenie
Și la respect, ba chiar prietenie
Dar nu renunț acum la visul meu
Și nu renunț nicicând la Dumnezeu,

Sebastian Golomoz: (Imp)pas în doi


Lacrimi mari înăbușite, vis rotund
Eu în culori masculine vă ascund

N-a lăsat alba pasăre să moară
Speranța de sub o lumină chioară

Și din visul intitulat credință
M-ai privit tu, angelică ființă

De soarele ar rămâne fără dinți
Cu zâmbetul neptunian mă alinți

De n-aș ști să fac din furtună soare
Aș fi mai șters decât un cod de bare

Să n-avem convingeri deshidratate
Și să îi facem iubirii dreptate

Hai să ucidem tăcerea ostilă
În cartea noastră scriind prima filă

În concluzie, mutatis mutandis
Viața ar putea fi, la fel ca în vis.

Ileana Popescu Bâldea: Zigzag sau Vineri înainte de Paște

                                   

Liniștea s-a așezat la ferestre. Un copil de porumbel îi întinde palma cu firimituri. Partea stinsă din soare a fost închiriată de lună. În locul ei, pe visul unui nebun, cineva a așezat o COROANĂ. Unele avioanele și-au schimbat ruta spre Centrul pământului. Libertățile se strecoară pe străzi plictisite. Apoi, intră sub coajă de copac. Păsările zboară mai jos de cuvinte. Oamenii, cu buzele albastre, și-au pierdut mirosul pentru paracetamol. Subțiri, cu pielea întoarsă pe dos, se roagă la sufletul coborât din ei. Când nu te mai bucură nimic, devii rău. Curierul vrea să aducă un pulsoximetru. A uitat că este Vineri, înainte de Paște. Câteva mașini, printre blocuri, fac ca marea. Valurile acoperă gândurile. Fata din film zboară deasupra luminii. Umbrele au dispărut. Vor să plece vii din lumea aceasta. Doi bătrânei se ridică pe vârfuri. Cerul pare atât de jos. Joacă șotron cu o monedă pregătită pentru amendă. Zâmbesc. Aiuritoare liniștea asta. Sătulă de firimituri, își bate covoarele. Sirena de la SMURD se îndreaptă spre soare. Ireparabilul de ieri. Cineva s-a îmbătat cu secară. Și-a imaginat că devine lup. Crăciunul meu a rămas la Paris. Îmi cumpăr singură zilele. Prin aer, irisuri colorate. Ultimul binoclu l-a luat o cioară setata pentru 5G. Cât senin și verde!

Dimitriu Gabriela: Trecutul, labirintul viselor

     proză

*Cap.50
(english and spanish with google translation)
Petra...
În ultimul an, Ioana încercase tot felul de tratamente, pentru a rămâne însărcinată. Simțea că ceva nu era în regulă, iar disperarea ei de a avea un copil, se transformase într-o obsesie stăruitoare și sufocantă, care-o urmărea zi și noapte, afectându-i psihicul devenit fragil din cauza gândurilor care persistau în mintea ei cu privire la dorința de a deveni mamă.
Începuse să se intereseze la femeile mai în vârstă, la colegele de serviciu, cu privire la existența miraculoasă a unui leac care să o înnobileze cu medalia maternității. Pe măsură ce tratamentele eșuau, Ioana intra într-o depresie adâncă și ea începuse să se izoleze de toată lumea...Da, începuse să nu mai fie la fel de deschisă cu Alex, se temea și se cutremura în sinea ei de scenariile care-i cutreierau mintea și o nelinișteau.
Alex, pe de altă parte, își dorea să o poată îmbărbăta, să o poată trezi din acea amorțeală care pusese stăpânire pe mintea și trupul ei și încerca deznădăjduit s-o scoată de pe fundul prăpastiei create de ea însăși, din acel hău interior umplut până la refuz cu dezamăgiri și regrete, întinzându-i mâna de câte ori o simțea pierdută:
,,Ioana, tu ai fost și ești, busola după care mi-am ghidat pașii și calea din mine, voi rătăci ca un hoinar dacă mă vei îndepărta de lângă tine, iar tu nu-ți vei putea reveni dacă nu-mi vei vorbi, dacă nu vei striga, dacă nu vei arunca afară din tine, tot ce te macină! Știu, îți dorești un copil! Și eu îmi doresc, dar acest vis nu mă determină să devin egoist, să mă izolez de cei din jurul meu cum faci tu...Există copii pe acest pământ care ne așteaptă, există copii care-și doresc la rândul lor, părinți...Te-ai gândit vreodată la posibilitatea că am putea adopta și noi un astfel de suflet rătăcit prin lume?
Urlă la mine, ridică-ți ochii spre mine, ridică-ți privirea spre cer, spune-mi ce simți, cum te afli cu tine însăți, de ce ai nevoie? Reînvață să mă atingi, reînvață să mă redescoperi, eu sunt mereu cu tine, aici!, îi spunea Alex necăjit în care Ioana rămânea tăcută ore-n șir privind tavanul dormitorului într-un punct fix.
,,Nu cred că mă poți înțelege Alex! Mi-e frică să nu mă pierd în gânduri, să nu te obosesc, să nu te plictisesc cu întrebări la care nici tu nu știi răspunsul...Da, sunt conștientă că m-am schimbat, dar oferă-mi puțin timp și spațiu, vreau să reflectez și să iau o decizie cu privire la ce mi-ai spus!”, zise Ioana.
,,Nu suntem bine niciunul dintre noi, suferim în tăcere, mocnind fiecare în parte asemenea a doi vulcani care se tem să erupă după o perioadă de acalmie, gata să ne acoperim cu lavă incandescentă, fiebinte și letală...Nu vreau să ne ucidem dragostea...Te voi ajuta să reînveți să zâmbești cu ochii și să mi te destăinui așa cum o făceai odinioară. Vom vorbi și ne vom asculta unul pe celălalt, nu-ți voi mai permite să-ți demonizezi frica din tine interiorizându-te și lăsându-te acaparată de ea! Eu nu sunt genul de om care îți va cere vreodată ceva imposibil, doar de dragul de a fi purtat numele meu mai departe, de un copil, sânge din sângele meu! Nu pot să cred că în viziunea ta mă vezi capabil să-ți reproșez vreodată ceva, dacă nu vom avea copiii noștri! Oamenii oricum își duc numele cu care s-au născut mai departe dincolo de viață sau moarte, indiferent de succese sau eșecuri. Nu copiii sunt cei care-și doresc să vină pe lume ci noi, oamenii...Iar acei copii părăsiți de oamenii inconștienți care nu și i-au dorit, acei micuți abandonați din motive plauzibile sau nu, au nevoie să găsească o mână întinsă care să-i îndrume oferindu-le sfaturi vitale și dragoste, care să-i ocrotească și să-i determine să se simtă iubiți și utili în viață.
Ioana, promite-mi că nu vei mai suferi și vei încerca să te detașezi de ideea că trebuie neapărat să devii mamă. Poți fi mama unui copil fără familie, care va fi fericit să te aibă! Eu am avut tată, dar tu știi cât am suferit! Uneori mă gândesc că o parte din copilăria furată de el a fost trăită mult mai frumos de un alt copil cu un tată care l-a înfiat și l-a respectat mai mult decât a făcut-o tatăl meu biologic. Nu este drept să nu oferim șanse la o viață mai bună unui copil care nu a cunoscut niciodată sentimentul iubirii, doar pentru că ne agățăm de ideea că trebuie să fim neapărat părinții biologici al unui suflet trimis în dar de Dumnezeu! Eu mereu am fugit de trecutul meu! Știu că nu este vina ta că eu am suferit, că am eșuat pe insula copilăriei pline de tristețe din cauza unui om de care-mi amintesc atât de puține lucruri frumoase!
Eu l-am iertat pe tata, iartă-te și tu pe tine, Ioana!”, implora Alex privindu-i Ioanei chipul care nu lăsa să se întrevadă nici o tresărire sau vreo urmă de emoție, ori sentiment...
Pe măsură ce timpul își urma făgașul , Alex simțea că-i scapă de sub control starea emoțională a soției lui.
Auzise în oraș vorbindu-se despre doctorul H, un doctor ginecolog despre care se zvonea că face minuni...
,,Uite, Ioana, soția colegului meu, profesorul de desen, a rămas însărcinată datorită tratamentului prescris de doctorul H. Ai vrea să-l întâlnești și tu? Colegul meu îl cunoaște bine și dacă dorești, vom merge împreună cu el și ne va prezenta acestui om. Poate doctorul H va fi salvarea noastră, cine știe? Îți dorești să ne ducem la cabinetul ginecologic, sau te vei gândi la ce ți-am propus?”, îi spuse Alex într-o seară.
,,Mă voi gândi la ambele variante, Alex! Nu vreau să mă crezi o egoistă, dar vreau mai întâi să-mi dau mie însămi un răspuns, apoi voi lua o hotărâre finală!”, răspunse Ioana...
De la precedenta discuție, trecuseră două săptămâni, timp în care Ioana, părea să nu mai relaționeze cu nimeni. Da...Nici cu Alex, nici cu părinții ei. Se închisese într-o cușcă al cărei cheie și lacăt le purta cu ea în permanență, nepermițând nimănui să-i deschidă încuietoarea. Alex, era din ce în ce mai îngrijorat, astfel că apelă la părinții iubitei lui soții, care sosiră într-un suflet în orașul O pentru a afla ce se petrece cu fiica lor. Aceștia o găsiră pe Ioana slăbită, însă, curios, la vederea lor, chipul ei începu să prindă strălucirea de odinioară. Ioana, după luni de tristețe revărsată ca un torent peste chipul ei, prinsese culoare-n obrajii supți și începuse să zâmbească tot mai des. Cele câteva zile de popas ale doamnei Geta și domnului Costel în casa lor, readusese pacea și liniștea în familia M. Uneori, Alex își făcea mea culpa și-și repeta în sinea lui că Ioana era în acele momente de nerecunoscut, un alt om și : ,,poate eu am exagerat în ce privește frământările Ioanei!”.
Doamna Geta însă, cu firea ei curioasă și intuitivă, datorită înțelepciunii anilor purtați cu demnitate pe umeri, observase marea schimbare a fiicei ei, chiar dacă aceasta nu avea să recunoască nimic în prezența ei, ci doar mima marea fericire.
,,Ești puternică fata mea, dar tu ai nevoie de ajutor! Găsește-ți propria fereastră prin care să poți zbura înapoi către noi! Te-ai îndepărtat de Alex, de mine, de tata, de noi toți. Pe mine nu mă poți păcăli, sunt mama ta și asta voi rămâne până ce voi muri! Zace-n tine o durere imensă a inferiorității pe care singură ți-o provoci încercând în mod repetat să te agăți de sentimentul matern! El va veni când nici nu te- aștepți, când nu vei găsi nici o oază de speranță în interiorul tău. Ție-ți este frică cu adevărat să-ți urmezi emoțiile, idealurile și să-ți planifici un prag pe care să-l treci cu Alex de mână! Universul ne aduce viața și ție să nu-ți fie niciodată teamă să privești spre el, să-l implori și să-ți urmezi visele, să redevii femeia care ești tu! Alex mi-a spus de un doctor de aici din oraș. De ce nu ai mers la el, Ioana? Poate un sfat, o vorbă de-a lui, îți vor fi de folos!”, îi spuse doamna Geta.
,,Bine mamă, voi încerca să evadez din mine, din trupul care începe să mă strângă ca un corset, chiar dacă este atât de firav! Suferința care zace în mine este provocată din vina mea și îți promit că voi face tot posibilul să merg înainte cu forță, fără a mai fi bântuită de imaginea femeii creionate de imaginația mea! Îți promit și vă asigur pe toți, că-mi voi reveni!”, răspunse Ioana cu lacrimi ivite involuntar în ochii de culoarea verdelui crud al iebii.
Mama Ioanei rămăsese însă în inima ei cu impresia că vorbele fiicei ei, fuseseră rostite doar pentru a o proteja pe ea. Oricât se străduia Ioana să-și ascundă depresia care pusese stăpânire pe ea, nu scăpa de vigilența mamei care-i urmărea fiecare mișcare și tremur al mâinii, fiecare mușchi al feței care se contracta uneori din senin provocându-i un rictus în colțul buzei superioare și o grimasă în colțul gurii. Câteodată, își surprindea fiica cu ochii în lacrimi și atunci, la rândul ei, doamna Geta izbucnea plângând prin colțurile apartamentului, în locuri unde nu o vedea nimeni, neștiind cum să-și ajute copila căreea îi dăduse viață. Colegii profesori ai Ioanei, îl sunau pe Alex și întrebau la rândul lor ce se petrece cu soția lui care devenise la școală extrem de apatică și de irascibilă. Orele de predare ale acesteia își pierduseră din farmec și spontaneitate, toate se desfășurau într-un ritm lent, bolnăvicios, cu dese accente de contemplare a unui punct fix în care ea se refugia lăsând în urmă logica frazelor și o memorie selectivă, plină de spații goale și lipsite de importanță.La fel de speriați erau și elevii năstrușnici care-și vedeau profesoara preferată mereu îngândurată și tristă. De multe ori, coborâtul Ioanei din pat înainte de plecarea la școală unde trebuia să-și predea lecțiile, însemna un adevărat chin și aceasta se simțea vinovată privindu-l pe Alex care, așteptând-o să se termine de îmbrăcat, întârzia mereu la liceu din cauza ei. Plecau tăcuți, prinși de mână, dar fără acea scânteie aducătoare de frumos și tinerețe care-i călăuzise mereu. Ajungeau la școala Ioanei și aceasta intra grăbită înăuntru, uitând să-și sărute soțul sau să-i ureze :,,spor la muncă!”...Peste toate acestea, totul din jurul lor indica o anumită nepăsare a Ioanei care le adâncea groapa în care se scufundau zi de zi tot mai mult...Erau deja scufundați până la brâu, mai rămăsese puțin și ajungeau să nu mai poată respira în voie.
Amândoi, atât Ioana cât și Alex erau extrem de tulburați de întorsătura vieții lor de familie și acest amănunt se vedea cu ochiul liber, nimic parcă nu mai era ca altădată, era de ajuns doar ca cineva să-i privească de la distanță...
Dulapul cu haine nu mai fusese aranjat de luni întregi, hainele necălcate stăteau de-a valma prin tot felul de cotloane ale casei și vasele din bucătărie doamna Geta le găsise într-o dezordine de nedescris. Amintirile lor, aruncate în șifonierul cumpărat din muncă cinstită, erau aruncate la întâmplare și ieșeau afară doar când se îmbrăcau...Fiecare haină cumpărată de ei, le reamintea o întâmplare, o scenă din viața lor și acum, totul devenise fără însemnătate. Până și florile casei cereau disperate ajutorul, multe dintre ele muriseră în ghivecele lor așteptând ca Ioana sau Alex să le ofere puțină apă. Ei trăiau în lumea lor și doamna Geta trebuia să facă ceva concret pentru ca viața să revină la normal în casa lipsită de veselie, astfel încât se hotărî ca ea să mai rămână la Ioana și Alex, până ce fiica ei își va reveni și va fi din nou cu picioarele pe pământ. După câteva zile de la sosirea părinților Ioanei, domnul Costel se reîntorsese singur în satul D.
Locuința, rămasă pe mâna doamnei Geta începu să se însuflețească, odată cu terminarea curățeniei generale și aceasta începea să se simtă utilă în preajma fiicei și ginerelui ei.
Cei doi tineri veneau de la serviciu și casa îi aștepta veselă și zâmbitoare, mirosind a arome de mâncare. Ioana părea că începuse să-și revină la vechile obiceiuri, încercând cu timiditate să zâmbească și să vorbească cât mai des în prezența celor dragi.
Într-una din zile, Alex, Ioana și doamna Geta, merseseră la cabinetul doctorului H. După un consult preliminar, acesta o informase pe Ioana că are șanse să rămână însărcinată, doar că va trebui să aibă răbdare. Ioana îl îndrăgi pe acel medic de la primul contact vizual, se instalase instantaneu între ei o stare magnetică, greu de deslușit, care-i trezise în suflet sentimentul responsabilității.
Medicul îi atrăsese atenția că se neglijase vreme îndelungată trupește și psihic și că doar eliminând aceste stări interioare, va putea să reușească să-și atingă țelul propus.
Ioanei, i se oferise un umăr pentru a se reîntregi și pentru a-i fi redată încrederea pierdută în forțele ei. Ea renăștea și Alex începuse să se destindă, minunat de femeia din fața lui, care redevenise vechea Ioana...
,,Am căutat alinare și înțelegere, neștiind că ea își pierduse puterea de a lupta! Eu am greșit! Am presat-o cu întrebările și răspunsurile mele! Vechea mea Ioana s-a reîntors la mine și credința s-a reinstalat în noi..Vom lupta împreună!”, își spunea Alex în gând.
Se aflau într-o seară la cină toți trei, când dintr-o dată, Ioana le spuse privindu-i în ochi pe fiecare:
,,Alex, vreau ca mâine să mergem la orfelinat, să începem actele de adopție a unui copilaș. Primul copil care se va uita la noi, va fi cel care ne va însoți din acel moment oferindu-ne rolul de părinți! Ce spui de asta? Știu că tu îți dorești să facem acest pas!”, spuse Ioana, sărutându-l pe buze...
,,Va fi așa cum ne dorim , Ioana!”, răspunse Alex entuziasmat. Fusese primul lor sărut după o perioadă grea în care Ioana intrase în acel con de umbră, obstacol depășit acum, odată cu sosirea mamei ei în casa lor.
,,Dar, de ce nu așteptați tratamentul ginecologic, dragii mei copii? De ce vă grăbiți? Este o decizie importantă în viața voastră și trebuie să analizați cu minuțiozitate absolut tot ce urmează să se întâmple mai târziu în viața voastră!”, zise doamna Geta...
,,Nu mamă, este hotărârea noastră de mult timp! Chiar dacă nu am vrut niciodată să recunosc că mi-aș dori să ajut un suflet nevinovat, orfan, în aceste clipe nu fac altceva decât să-mi ascult inima! Și inima mea îmi spune că pot iubi la fel de intens și un copil abandonat. Eu și Alex, vom salva un copilaș, iar acesta, la rândul lui ne va salva pe noi. Va fi reciprocă iubirea, speranța, reîntoarcerea noastră la dragostea care zace-n noi!”, răspunse Ioana...
A doua zi, micuța Petra, avea să-i aștepte cu brațele deschise la orfelinat. Ea, micuța blondă cu ochi albaștri, a fost primul copil care a ridicat mânuțele către ei în momentul în care au intrat în camera burdușită de pătuțuri unde zeci de copii scânceau și așteptau o mângâiere. Hotărâtă, la auzul ușii care s-a deschis cu un zgomot ce trăda rugina scârțâitoare a balamalelor, Petra s-a ridicat în două piciorușe strângând cu putere de gratiile patului, întinzându-și mâinile în aer și privindu-i cu ochii ei mari albaștri fix în ochi, pe viitorii părinți. A știut Petra că Ioana și Alex vor deveni mama și tatăl ei? A presimțit ea oare că lângă acei oameni își va găsi alinarea? Nu se știe! Cert este însă faptul că a fost singura dintre copiii prezenți care le-a acordat atenție și acel zâmbet frumos care i-a cucerit...
,,Petra, are o problemă la un picior! Nu merge bine, dar sunt aici și copii perfect sănătoși!”, le spuse directoarea orfelinatului...
,,Pentru noi nu contează acest aspect! Ea este aleasa, ne-am îndrăgostit de ea de la primul zâmbet jucăuș! Oricum, ea s-a ridicat singură în pătuț, deci este o luptătoare și cu siguranță vom reuși să o vindecăm”, răspunse Ioana...
,,Aceste adopții necesită timp! Aștept să depuneți la dosar toate actele despre care v-am vorbit și ne vom reîntâlni peste 3 săptămâni! Puteți s-o vizitați pe Petra la fiecare sfârșit de săptămână! Cu adevărat, ea este o norocoasă, ambii ei părinți au murit la interval de un an, unul după celălalt! Păcat, provenea dintr-o familie săracă, dar era iubită mult de tatăl și mama ei! Rudele însă nu au dorit-o și acesta este motivul pentru care a ajuns la noi!
Să fie într-un ceas bun și pentru ea și pentru voi!”, le spuse directoarea...
Aceasta i-a lăsat pe cei doi împreună cu Petra timp de jumătate de oră, perioadă în care Ioana și Alex au luat-o în brațe și s-au jucat cu ea. Și-au dat seama că în momentul în care-i atingeau întâmplător piciorul drept, Petrei îi șiroiau lacrimi pe obraz...Erau însă doar lacrimi, nu un plâns sacadat. Chipul ei, asemănător unui monument al durerii, era nealterat de bucuria copilului care nu-și dorea să plece din brațele celor doi.
,,Te vom face bine, draga mea! Vei putea merge la fel ca oricare alt copil! Îți promit, Petra!”, îi spuse Alex la ureche fetiței cu ochii de culoarea cerului senin...
(va urma)
English:
Teh past, the labyrinth of dreams ...
Chapter 50 ...
Petra ...
In the last year, Ioana had tried all kinds of treatments to get pregnant. She felt that something was wrong, and her desperation to have a child had turned into a persistent and suffocating image that haunted her day and night, affecting her fragile psyche because of the thoughts imprinted in her mind about it. the desire to become a mother.
He had begun to take an interest in women past their early teens, in their co-workers, about the miraculous existence of a cure that would ennoble her with the maternity medal. As the treatments failed, Ioana went into a deep depression and began to isolate herself from everyone ... Yes, she had begun to be less open with Alex, she was afraid and shuddered at the scenarios that- they wandered his mind.
Alex, on the other hand, wanted to be able to encourage her, to be able to wake her from that numbness that had gripped her and wanted to get her out of the bottom of the abyss she had created, from that inner abyss filled to the brim with disappointments and regrets. , holding out his hand whenever he felt lost:
"Ioana, you were and are, the compass through which I guided my steps and the path within me, I will wander like a wanderer if you take me away from you, and you will not be able to recover if you do not speak to me, if you don't shout, if you don't throw everything that grinds you out of you! I know, you want a baby! I want it too, but this dream does not make me become selfish, to isolate myself from those around me as you do ... There are children on this earth waiting for us, there are children who want parents ... Have you ever considered the possibility that we too could adopt such a lost soul in the world?
Scream at me, look up at me, look up at the sky, tell me how you feel, how you are, what you need, learn to feel me again, learn to rediscover me, I am always with you, here! , Alex told him angrily in the moments when Ioana was silent for hours looking at the ceiling of the bedroom at a fixed point.
"I don't think you can understand me, Alex!" I'm afraid of getting lost in thought, of getting tired, of being bored with questions you don't know the answer to ... Yes, I'm aware that I've changed, but give me a little time and space , I want to reflect and make a decision about what you told me! ”, said Ioana.
"None of us are well, we suffer in silence, each smoldering like two volcanoes that are afraid of erupting after a period of calm, ready to cover ourselves with incandescent lava, hot and lethal ... I do not want to kill love ... I will help you relearn to smile with your eyes and reveal yourself to me as you once did. We will talk and listen to each other, I will not allow you to demonize your fear by internalizing yourself and letting yourself be taken over by it! I'm not the type of man who will ever ask you for something impossible, just for the sake of taking my name with blood in my blood! I can't believe that in your vision you see me able to ever blame you for something if we don't have our children. In any case, people carry their names with which they were born further beyond life or death, regardless of successes or failures. It is not the children who want to be born, but us, the people ... And those children abandoned by unconscious people who did not want them, those little ones abandoned for plausible reasons or not, need to find a hand stretched out to guide them with advice and give them love, to protect them and make them feel loved and useful.
Ioana, promise me that you will not suffer anymore and you will try to detach yourself from the idea that you must become a mother. You can be a mother and another child who will be happy to have you! I had a father, but you know how much I suffered! Sometimes I think that part of the childhood he stole was more beautifully lived by another child with a father who adopted him and respected him more than my biological father did. It is not right not to give a chance to a better life to a child who has never known the feeling of love, just because we cling to the idea that we must necessarily be the biological parents of a soul sent by God as a gift! I always ran away from my past! I know it's not your fault that I suffered, that I failed on the island of childhood full of sadness because of a man I remember so few beautiful things! I forgave my father, forgive you too, Ioana! ”, Alex begged looking at Ioana's face that did not show any startle or any trace of emotion or feeling ...
As time went on, Alex felt his wife's emotional state get out of hand.
He had heard in town talking about Dr. H, a gynecologist who was rumored to work miracles ...
,, Look, Ioana, the wife of my colleague, the drawing teacher, got pregnant due to the treatment prescribed by Dr. H. Would you like to talk to him? My colleague knows him well and if you feel the need, we will go with him and he will introduce us to this doctor. Maybe he will be our rescue, who knows? Do you want that, or will you think about what I've been proposing to you all this time? ”Alex said one evening.
"I'll think of both options, Alex!" I don't want you to think I'm selfish, but first I want to give myself an answer, then I will make a final decision! ”, Ioana answered ...
Two weeks had passed since the previous discussion, during which time Ioana did not seem to be in a relationship with anyone. Yes ... Neither Alex nor her parents. She had locked herself in a cage whose keys and padlock she carried with her, not allowing anyone to open it. Alex, he was more and more worried, so he appealed to his girlfriend's parents, who arrived in a hurry in the city of O to find out what was happening to their daughter. They found Ioana weak, but, curious, at the sight of them, her face began to glow. Ioana, after months of sadness pouring like a torrent over her, had taken on color in her sighed cheeks and began to smile more and more often. The few days of rest of Mrs. Geta and Mr. Costel, had brought back peace and quiet in the family of M. Sometimes, Alex made "my fault" and repeated to himself that Ioana was in those moments unrecognizable, another man and : "maybe I exaggerated in terms of Ioana's worries!".
But Mrs. Geta, with her curious and intuitive nature, due to the wisdom of the years worn with dignity on her shoulders, had noticed the great change of her daughter, even if she would not recognize anything and only mimicked the great happiness.
,, You are strong my girl, but you need help! Find your own window through which you can fly back to us! You moved away from Alex, me, my father, all of us. You can't fool me, I'm your mother and I'll stay that way until I die! There lies in you an immense pain of inferiority that you alone cause by repeatedly trying to cling to your motherly feeling! He will come when you do not even expect it, when you will not find any oasis of hope inside you. You are really afraid to follow your emotions, ideals and to plan a threshold to cross with Alex! The universe brings us life and you should never be afraid to look at it, to beg it and follow your dreams, to become the woman you are again! Alex told me about a doctor here in town. Why didn't you go to him, Ioana? Maybe a piece of advice, a word from him, will be useful to you! ”, Said Mrs. Geta.
"Good mother, I will try to escape from me, from the body that begins to gather me even if it is so fragile! The suffering that lies in me is caused by my guilt and I promise you that I will try to move forward without force, without being haunted by the woman I once was! I promise you and I promise you all, mother, that I will recover! ”, Ioana answered with tears in her eyes.
But Ioana's mother had remained in her heart with the vague impression that her daughter's words had been uttered only to protect her. No matter how hard Ioana tried to hide the depression that had taken over her brain, she did not escape the vigilance of her mother who watched her every movement and trembling of her hand, every muscle of her face that sometimes contracted suddenly causing a grin in her corner. upper lip and a grimace in the corner of his mouth. Sometimes she would catch her daughter in tears and then, in her turn, Mrs. Geta would burst into tears in the corners of the apartment, in places where no one could see her, not knowing how to help her dear child.
Ioana's colleagues called Alex and asked what was going on with his wife who had become extremely apathetic and irascible at school. Equally thoughtful were the naughty students who saw their favorite teacher always thoughtful and sad. Many times, waking Ioana out of bed before she left for school was a real torment, and she felt guilty looking at Alex, who, waiting for her to finish dressing, was always late for high school because of her. They left in silence, holding hands, but without that spark of beauty and youth that had always guided them. They arrived at Ioana's school and she hurried inside, forgetting to kiss her husband or wish him: "I go to work!" ... Over all this, everything around them indicated a certain indifference of Ioana that deepened their abyss. in which they were sinking more and more every day ... They were already submerged to the waist, there was little left and they could not breathe freely.
Both Ioana and Alex seemed extremely disturbed and this detail was visible to the naked eye, nothing was the same as before ...
The closet had not been arranged for months, the unbroken clothes were flowing through all sorts of corners of the house, and Mrs. Geta had found the dishes in the kitchen in an indescribable mess. Even the flowers of the house desperately asked for help, many of them had died in their pots waiting for Ioana or Alex to give them some water. They lived in their world and Mrs. Geta had to do something concrete, so she decided to stay with Ioana and Alex until her daughter recovered and was on her feet again. A few days after Ioana's parents arrived, Mr. Costel had returned alone to village D.
The house, which remained in Mrs. Geta's hands, began to come to life as the general cleaning was completed, and she began to feel useful in her daughter's marriage.
The two young men were coming from work and their home was waiting for them happy and smiling, smelling of food. Ioana seemed to have begun to recover, and they had begun to rediscover their nest.
One day, Alex, Ioana and Mrs. Geta had gone to Dr. H's office. After a preliminary consultation, he informed Ioana that she had a chance to get pregnant, only that she would have to be patient. Ioana fell in love with that doctor from the first eye contact, a magnetic state had been established between them involuntarily, difficult to discern, which had awakened in her soul the feeling of responsibility.
The doctor had pointed out to her that she had neglected herself for a long time physically and mentally, and that only by eliminating these inner states would she be able to achieve her goal.
Ioana had been offered a shoulder to reunite and regained the confidence she had lost in her strength. Alex was also reborn, and he had begun to relax, posing in total calm, wonderful for the woman in front of him, who had become old Ioana again ...
,, I sought relief and understanding, where there was no power to fight! I was wrong! I pressed her with my questions and answers! My old Ioana has come back and faith has settled in us ... We will fight together! ”, Alex thought in his mind.
The three of them were at dinner one evening, when suddenly Ioana said, looking into each other's eyes:
"Alex, I want us to go to the orphanage tomorrow, to start the adoption of a baby. The first child who will look at us will be the one who will accompany us from that moment on, offering us the role of parents! How about this? I know you want us to take this step too! ”, Said Ioana, kissing him on the lips ...
"It will be the way we want it, Ioana!", Alex answered enthusiastically. It had been their first kiss after a difficult period in which Ioana had entered that shadow cone, an interval now exceeded, with the arrival of her mother in their house.
"But why don't you wait for treatment, my dear children?" Why are you in a hurry? It is an important decision in your life and you have to analyze in detail absolutely everything that is going to happen later! ”, Said Mrs. Geta ...
"No, mother, it's been our decision for a long time! Even though I never wanted to admit that I would like to help an innocent soul, deprived of mother and father, now I do nothing but listen to my heart! And my heart tells me that I can love an abandoned child just as intensely. Alex and I will save a baby, and he, in turn, will save us. It will be mutual love, hope, our return to the love that lies in us! ”, Ioana answered ...
The next day, little Petra would wait for them with open arms at the orphanage. She, the little blonde with blue eyes, was the first child to raise her hands towards them when they entered the room full of cribs where dozens of children were crying, waiting for a caress. Determined, at the sound of the door opening with a sound that betrayed the creaking rust of the hinges, Petra rose to her feet, clutching the bars of the bed, stretching out her hands and looking at her future blue parents with her big blue eyes. Did Petra know that Ioana and Alex would become her mother and father? Did she sense that she would find solace in those people? Not known! What is certain is that she was the only one in that room full of children who paid attention to them and that beautiful smile that won them over ...
,, Petra, she has a problem with one leg! It's not going well, but there are also perfectly healthy children here! ”, Said the director of the orphanage ...
"It doesn't matter to us! She is chosen, we fell in love with her from the first playful smile! Anyway, she got up alone in the crib, so she is a fighter and we will surely be able to cure her ", Ioana answered ...
"These adoptions take time! I am waiting for you to submit to the file all the documents we talked about and we will meet again in 3 weeks! You can visit Petra every weekend! Truly, she is lucky, both of her parents died within a year, one after the other!
Too bad she came from a poor family, but they loved her very much! But the relatives did not want her and so Petra came to us! May it be a good time for her and for you! ”, The director told them ...
She left the two with the adorable Petra for half an hour, during which time Ioana and Alex took her in their arms and played with her. They realized that the moment they accidentally touched her right foot, Petrei was shedding tears on her cheek ... But there were only tears, she was not crying. Her face, like a monument of grief, was unaltered by the joy of the child who did not want to leave the arms of the two.
"We will do you good, my dear! You will be able to walk just like any other child! I promise you, Petra! ”, Alex said in the girl's ear with eyes the color of a clear sky ...
( will follow...)
Spanish:
El pasado, el laberinto de los sueños ...
Capitulo 50 ...
Petra ...
En el último año, Ioana había probado todo tipo de tratamientos para quedar embarazada. Sentía que algo andaba mal, y su desesperación por tener un hijo se había convertido en una imagen persistente y asfixiante que la perseguía día y noche, afectando su frágil psique por los pensamientos impresos en su mente al respecto. .
Había comenzado a interesarse por las mujeres que habían pasado la adolescencia, por sus compañeras de trabajo, por la milagrosa existencia de una cura que la ennoblecería con la medalla de maternidad. Como los tratamientos fallaron, Ioana entró en una profunda depresión y comenzó a aislarse de todos ... Sí, había comenzado a ser menos abierta con Alex, tenía miedo y se estremecía ante los escenarios que- vagaban por su mente.
Alex, en cambio, quería poder animarla, poder despertarla de ese entumecimiento que se había apoderado de ella y quería sacarla del fondo del abismo que había creado, de ese abismo interior colmado para rebosante de desilusiones y arrepentimientos., extendiendo la mano cada vez que se sentía perdido:
"Ioana, fuiste y eres, la brújula por la que guié mis pasos y el camino dentro de mí, andaré como un vagabundo si me alejas de ti, y no podrás recuperarte si no hablas yo, si no gritas, si no arrojas todo lo que te muele! ¡Lo sé, quieres un bebé! Yo también lo quiero, pero este sueño no me vuelve egoísta, aislarme de los que me rodean como tú ... Hay niños en esta tierra esperándonos, hay niños que quieren padres ... ¿Alguna vez has ¿Consideró la posibilidad de que nosotros también pudiéramos adoptar un alma tan perdida en el mundo?
Grítame, mírame, mira al cielo, dime cómo te sientes, cómo estás, qué necesitas, aprende a sentirme de nuevo, aprende a redescubrirme, siempre estoy contigo, ¡aquí!, Alex le dijo molesto cuando Ioana se quedó en silencio durante horas mirando el techo del dormitorio en un punto fijo.
"¡No creo que puedas entenderme, Alex!" Tengo miedo de perderme en mis pensamientos, de cansarme, de aburrirme con preguntas para las que no sabes la respuesta ... Sí, soy consciente de que he cambiado, pero dame un poco de tiempo y espacio. ¡Quiero reflexionar y tomar una decisión sobre lo que me dijiste! ”, Dijo Ioana.
“Ninguno de nosotros está bien, sufrimos en silencio, cada uno ardiendo como dos volcanes que temen estallar después de un período de calma, listos para cubrirnos de lava incandescente, caliente y letal ... No quiero matar al amor. .. Te ayudaré a volver a aprender a sonreír con tus ojos ya revelarte a mí como lo hiciste una vez. Hablaremos y nos escucharemos, ¡ya no permitiré que demonices tu miedo internalizándote y dejándote dominar por él! No soy el tipo de hombre que alguna vez te pedirá algo imposible, ¡solo por tomar mi nombre con sangre en mi sangre! No puedo creer que en tu visión me veas capaz de culparte por algo si no tenemos a nuestros hijos. En cualquier caso, las personas llevan sus nombres con los que nacieron más allá de la vida o la muerte, independientemente de los éxitos o fracasos. No son los niños los que quieren nacer, sino nosotros, la gente ... Y esos niños abandonados por personas inconscientes que no los querían, esos pequeños abandonados por motivos plausibles o no, necesitan encontrar una mano que los guíe. con consejos y darles amor, para protegerlos y hacerlos sentir amados y útiles.
Ioana, prométeme que no sufrirás más e intentarás desprenderte de la idea de que debes convertirte en madre. ¡Puedes ser madre y otro niño que estará feliz de tenerte! Tuve un padre, ¡pero sabes cuánto sufrí! A veces pienso que parte de la infancia que robó la vivió más bellamente otro niño con un padre que lo adoptó y lo respetó más que mi padre biológico. ¡No es correcto no ofrecer oportunidades de una vida mejor a un niño que nunca ha conocido el sentimiento del amor, simplemente porque nos aferramos a la idea de que necesariamente debemos ser los padres biológicos de un alma enviada como regalo de Dios! ¡Siempre he huido de mi pasado! ¡Sé que no es culpa tuya que yo sufrí, que fracasé en la isla de la infancia llena de tristeza por culpa de un hombre del que recuerdo tan pocas cosas bonitas! Perdoné a mi padre, ¡te perdono también, Ioana! ”, Suplicó Alex mirando el rostro de Ioana que no mostraba ningún sobresalto ni rastro de emoción o sentimiento ...
A medida que pasaba el tiempo, Alex sintió que el estado emocional de su esposa se salía de control.
Había escuchado en la ciudad hablar sobre el Dr. H, un ginecólogo del que se rumoreaba que hacía milagros ...
,, Mire, Ioana, la esposa de mi colega, la maestra de dibujo, se quedó embarazada debido al tratamiento prescrito por el Dr. H. ¿Le gustaría hablar con él? Mi colega lo conoce bien y si sientes la necesidad, iremos con él y nos presentará a este médico. Quizás él sea nuestro rescate, ¿quién sabe? ¿Quieres eso o pensarás en lo que te he estado proponiendo todo este tiempo? ”, Dijo Alex una noche.
"¡Pensaré en ambas opciones, Alex!" No quiero que pienses que soy egoísta, pero primero quiero darme una respuesta, ¡luego tomaré una decisión final! ”, Respondió Ioana ...
Habían pasado dos semanas desde la discusión anterior, durante las cuales Ioana no parecía tener una relación con nadie. Sí ... Ni Alex ni sus padres. Se había encerrado en una jaula cuyas llaves y candado llevaba consigo, sin permitir que nadie la abriera. Alex, estaba cada vez más preocupado, por lo que apeló a los padres de su novia, quienes llegaron en un abrir y cerrar de ojos a la ciudad de O para averiguar qué le estaba pasando a su hija. Encontraron a Ioana débil, pero, curiosa, al verlos, su rostro comenzó a brillar. Ioana, después de meses de tristeza cayendo como un torrente sobre ella, había tomado color en sus mejillas suspiradas y comenzó a sonreír cada vez más a menudo. Los pocos días de descanso de la señora Geta y el señor Costel, habían devuelto la paz y la tranquilidad en la familia de M. A veces, Alex hacía "mi culpa" y se repetía a sí mismo que Ioana era en esos momentos irreconocible, otro hombre y: "¡Quizás exageré en términos de las preocupaciones de Ioana!".
Pero la señora Geta, con su carácter curioso e intuitivo, debido a la sabiduría de los años llevada con dignidad sobre sus hombros, había notado el gran cambio de su hija, aunque no reconocía nada y solo imitaba la gran felicidad.
¡Eres fuerte mi niña, pero necesitas ayuda! ¡Encuentre su propia ventana a través de la cual pueda volar de regreso a nosotros! Te alejaste de Alex, de mí, de mi padre, de todos nosotros. ¡No puedes engañarme, soy tu madre y me quedaré así hasta que muera! ¡Hay en ti un inmenso dolor de inferioridad que solo tú provocas al intentar repetidamente aferrarte a tu sentimiento maternal! Vendrá cuando ni siquiera lo esperes, cuando no encuentres ningún oasis de esperanza dentro de ti. ¡Tienes mucho miedo de seguir tus emociones, ideales y planificar un umbral para cruzar con Alex! ¡El universo nos da vida y nunca debes tener miedo de mirarlo, de suplicarlo y seguir tus sueños, de convertirte en la mujer que eres de nuevo! Alex me habló de un médico aquí en la ciudad. ¿Por qué no fuiste con él, Ioana? ¡Quizás un consejo, una palabra suya, te sea útil! ”, Dijo la Sra. Geta.
“¡Buena madre, intentaré escapar de mí, del cuerpo que empieza a juntarme aunque sea tan frágil! El sufrimiento que yace en mí es causado por mi culpa y les prometo que intentaré seguir adelante sin fuerza, ¡sin ser perseguido por la mujer que una vez fui! ¡Te prometo y te lo prometo a todos, madre, que me recuperaré! ”, Respondió Ioana con lágrimas en los ojos.
Pero la madre de Ioana había permanecido en su corazón con la vaga impresión de que las palabras de su hija habían sido pronunciadas solo para protegerla. Por mucho que Ioana trató de ocultar la depresión que se había apoderado de su cerebro, no escapó a la vigilancia de su madre que observaba cada movimiento y temblor de su mano, cada músculo de su rostro que a veces se contraía repentinamente provocando una sonrisa en su comisura, el labio superior y una mueca en la comisura de su boca. A veces pillaba a su hija llorando y luego, a su vez, la señora Geta se echaba a llorar en los rincones del apartamento, en lugares donde nadie podía verla, sin saber cómo ayudar a su querido hijo.
Los colegas de Ioana llamaron a Alex y le preguntaron qué estaba pasando con su esposa, que se había vuelto extremadamente apática e irascible en la escuela. Igualmente reflexivos fueron los estudiantes traviesos que vieron a su maestro favorito siempre pensativo y triste. Muchas veces, despertar a Ioana de la cama antes de irse a la escuela fue un verdadero tormento, y se sintió culpable al mirar a Alex, quien, esperando que terminara de vestirse, siempre llegaba tarde al instituto por su culpa. Salieron en silencio, tomados de la mano, pero sin esa chispa de belleza y juventud que siempre los había guiado. Llegaron al colegio de Ioana y ella se apresuró a entrar, olvidándose de besar a su marido o desearle: "¡Me voy a trabajar!" ... Sobre todo, todo lo que les rodeaba indicaba una cierta indiferencia de Ioana que profundizaba su abismo. En el que se encontraban. hundiéndose cada día más ... Ya estaban sumergidos hasta la cintura, quedaba poco y no podían respirar libremente.
Tanto Ioana como Alex parecían extremadamente perturbados y este detalle era visible a simple vista, nada era igual que antes ...
El armario llevaba meses sin arreglarse, la ropa intacta fluía por todos los rincones de la casa y la señora Geta había encontrado los platos de la cocina en un desorden indescriptible. Incluso las flores de la casa pidieron ayuda desesperadamente, muchas de ellas habían muerto en sus macetas esperando que Ioana o Alex les dieran un poco de agua. Vivían en su propio mundo y la Sra. Geta tenía que hacer algo concreto, por lo que decidió quedarse con Ioana y Alex hasta que su hija se recuperara y estuviera de pie nuevamente. Unos días después de la llegada de los padres de Ioana, el Sr. Costel había regresado solo a la aldea D.
La casa, que quedó en manos de la Sra. Geta, comenzó a cobrar vida a medida que se completaba la limpieza general y ella comenzó a sentirse útil en el matrimonio de su hija.
Los dos jóvenes venían del trabajo y su casa los esperaba felices y sonrientes, oliendo a comida. Ioana parecía haber comenzado a recuperarse y habían comenzado a redescubrir su nido.
Un día, Alex, Ioana y la Sra. Geta habían ido al consultorio del Dr. H. Después de una consulta preliminar, él le informó a Ioana que tenía la oportunidad de quedar embarazada, solo que tendría que ser paciente. Ioana se enamoró de ese médico desde el primer contacto visual, se había establecido entre ellos involuntariamente, de difícil comprensión, que había despertado en su alma el sentimiento de responsabilidad.
El médico le había señalado que se había descuidado durante mucho tiempo física y mentalmente, y que solo eliminando estos estados internos podría lograr su objetivo.
A Ioana se le había ofrecido un hombro para reunirse y recuperar la confianza perdida en su fuerza. Alex también había renacido, y había comenzado a relajarse, posando en total calma, maravilloso para la mujer que tenía frente a él, que se había convertido de nuevo en la vieja Ioana ...
,, Busqué alivio y comprensión, ¡donde no había poder para luchar! ¡Me equivoqué! ¡La presioné con mis preguntas y respuestas! Mi vieja Ioana ha vuelto y la fe se ha asentado en nosotros ... ¡Lucharemos juntos! ”, Pensó Alex en su mente.
Los tres estaban cenando una noche, cuando de repente Ioana dijo, mirándose a los ojos:
"Alex, quiero que vayamos al orfanato mañana, para comenzar la adopción de un bebé. El primer niño que nos mirará será el que nos acompañe a partir de ese momento, ¡ofreciéndonos el papel de padres! ¿Qué tal esto? ¡Sé que tú también quieres que demos este paso! ”, Dijo Ioana, besándolo en los labios ...
"¡Será como lo queremos, Ioana!", Respondió Alex con entusiasmo. Había sido su primer beso después de un período difícil en el que Ioana había entrado en ese cono de sombra, un intervalo ahora superado, con la llegada de su madre a su casa.
"¿Pero por qué no esperan el tratamiento, mis queridos hijos?" ¿Por qué tienes prisa? ¡Es una decisión importante en tu vida y tienes que analizar en detalle absolutamente todo lo que va a pasar después! ”, Dijo la señora Geta ...
"No, madre, ¡ha sido nuestra decisión durante mucho tiempo! Aunque nunca quise admitir que me gustaría ayudar a un alma inocente, privada de madre y padre, ¡ahora no hago más que escuchar a mi corazón! Y mi corazón me dice que puedo amar a un niño abandonado con la misma intensidad. Alex y yo salvaremos a un bebé y él, a su vez, nos salvará a nosotros. Será amor mutuo, esperanza, ¡nuestro regreso al amor que yace en nosotros! ”, Respondió Ioana ...
Al día siguiente, la pequeña Petra los esperaría con los brazos abiertos en el orfanato. Ella, la pequeña rubia de ojos azules, fue la primera niña en levantar las manos hacia ellos cuando entraron a la habitación llena de cunas donde decenas de niños lloraban esperando una caricia. Decidida, al sonido de la puerta abriéndose con un sonido que delataba el crujir de herrumbre de las bisagras, Petra se puso de pie, agarrándose a los barrotes de la cama, extendiendo las manos y mirando a sus futuros padres azules con sus grandes ojos azules. . ¿Petra sabía que Ioana y Alex se convertirían en su padre y su madre? ¿Sintió que encontraría consuelo en esas personas? ¡No conocida! Lo cierto es que ella era la única en esa habitación llena de niños que les prestó atención y esa hermosa sonrisa que los conquistó ...
,, Petra, ¡tiene un problema con una pierna! No va bien, ¡pero también hay niños perfectamente sanos aquí! ”, Dijo el director del orfanato ...
"¡No nos importa! Ella es la elegida, ¡nos enamoramos de ella desde la primera sonrisa juguetona! De todos modos, se levantó sola en la cuna, por lo que es una luchadora y seguro que la podremos curar ", respondió Ioana ...
"¡Estas adopciones toman tiempo! ¡Estoy esperando que presenten en el expediente todos los documentos de los que hablamos y nos volveremos a encontrar en 3 semanas! ¡Puedes visitar Petra todos los fines de semana! En verdad, tiene suerte, sus dos padres murieron en un año, ¡uno tras otro!
Lástima que viniera de una familia pobre, ¡pero la amaban mucho! Pero los familiares no la querían y entonces, ¡Petra vino a nosotros! ¡Que sea un buen momento para ella y para ti! ”, Les dijo el director ...
Dejó a los dos con la adorable Petra durante media hora, tiempo durante el cual Ioana y Alex la tomaron en sus brazos y jugaron con ella. Se dieron cuenta de que en el momento en que accidentalmente tocaron su pie derecho, Petrei estaba derramando lágrimas en su mejilla ... Pero solo había lágrimas, ella no lloraba. Su rostro, parecido a un monumento de dolor, no se vio alterado por la alegría del niño que no quiso dejar los brazos de los dos.
"¡Te haremos bien, querida! ¡Podrás caminar como cualquier otro niño! ¡Te lo prometo, Petra! ”, Dijo Alex al oído de la niña con ojos del color de un cielo despejado ...
( seguirá...)

Ina Dumitrescu: Vis...fără somn


Vis de noapte fără somn,
Eu prințesă și tu domn
Dănțuim un vals nescris
Între trezire și vis.

Ne înlănțuim privirea
Ce ascunde amăgirea
Clipelor ce trec ușor
Îmbrăcate doar în dor.

Mâinile se-ating cu drag,
Sufletele râd în prag,
Ușile ramân deschise
Viselor încă nescrise.

Ochii nostri, lan căprui,
Lacrima sufletului,
Foc și apă, jar și-adânc
Nu se vor uita nicicând.

Nicolae Nistor: Alfa și Omega

viața începe și se termină
cu nodul șireturilor
ai învățat să te încalți
fără să te încurci
acum ai dezlegarea
un pașaport pentru
eternitate
lasă bagajele inutile
la recepție
solicită un bilet
fără termen la plecare
pentru că nu se știe cine moare
a rostit vocea din visele
în care nimeni nu doarme

George Pașa: Cum poți să intri în primăvară fără bilet de voie

    poezie    

Fără violență,
fără să mături pleava de pe orbita stelară,
doar cu un surâs în plină criză sanitară,
cu energia florii de a plesni în muguri.

Tu nu ai cum să ceri voie nimănui
să intri-n primăvară -
doar te-ai născut în anotimpu-nfloririi.
Fiecare se simte mai bine acolo
unde i se accentuează noblețea,
unde o lacrimă și un surâs
n-au cum să fie decât gemenii regăsiți
după o despărțire-arbitrară.

Și iată! surâzi acum pentru toate ființele care te iubesc,
atât cât poate un suflet să iasă din sine,
să se lase purtat de parfumul dulce al apropierii.

Biletul pe care-l scrii iese din pagină,
literele zumzăie ca niște albine,
întipăresc nostalgia în flori,
se bucură de ieșirea în lume.

Și, peste toate acestea, vine-nserarea,
fără violență,
fără să măture pleava de pe orbita stelară.

Nely Vieru: Buzunarul cu nimicuri

(album Universuri paralele)             

Nu știam că ploaia asta a ta
mi-a spălat până la sânge
trupul de șoapte ,
până mi-a lăsat
buzunarele de necuvinte
lipite de trup...

Mi-a rămas fluturând
doar un buzunar cu nimicuri
și doar o singură inimă în el.
Cândva aveam două...
alt păcat de ploaie spălat.

Din ce universuri ai trecut pe aici
să-mi întorci buzunarul pe dos?
Aveam în el și câteva exemplare
de săruturi ascunse...
Știi?! Îi ziceam buzunarul cu vise,
acum amintirile... bate vântul prin el!

Liviu Nedelcu: Vise ratate:


Visele ni se mai plimba, încă,
prin Constelația iubirilor trecute,
unele ne trezesc regrete,
altele amintiri fugare,
pierdute în efemeritatea clipei.
Se reîntorc, de multe ori schimbate,
pe glia reavăna a renașterii tardive,
sămânța lor,degenerata și sterilă,
nu germineaza recolte de idei și fapte.
Doar nori apocaliptici se adună,
peste deluvii de mult anunțate,
iar visele rămase, aproape înecate
in propria maree,
sunt doar cu greu salvate.
Iar Țărmul Izbăvirii nu se mai zărește,
căci spiritul se zbate, încă,
între incertitudini și regrete,
cuprins doar de beția visărilor ratate.

Ion Cristea Marilena: Câteodată...


Câteodată mă simt floare cu petale-nmiresmate,
Răspândind până departe strălucire și culoare.
Și aș vrea să ies afară, dincolo de geamul mat,
Dar în zid m-am transformat, nu știu pentru-a câta oară!

Câteodată rău mă doare să-mi duc pașii către geam,
Trupul meu ar vrea să zboare, dar putere nu mai am!
Mă retrag atunci în starea în care-am intrat demult,
Cu sfiala și candoarea celui ce nu s-a născut!

Câteodată mă simt spinul unui trandafir frumos,
Care a ajuns pe jos înecându-și, brusc, suspinul.
Poate-o să-mi ridice firul, cineva, ca să-mi revin,
Căci ce este trandafirul fără partea lui de spin?

Câteodată mă simt viață, adierea mea de vânt,
Cu miros fin de pământ și arome de verdeață,
Și-ntorc capul către mine, mă încurajez tăcut...
Să îmi spun că va fi bine, Doamne, de ce n-am putut?
Ion-Cristea Marilena 25.04.2020 Ploiești

Vasile Culidiuc: Dalia

 (proză scurtă )                                                                                                                                                                                   

Era începutul lunii mai. Cald. Parcul Dendrologic Ariniș mirosea frumos. Am un miros extraordinar. Mirosea dumnezeiește în jurul meu!
Mă uit atent după prietenii mei. Nimic. Nu se grăbesc. Ceasul meu, Wostok, arăta ora 11.
Gâzele au început plimbările lor din floare în floare. Era o încântare să le vezi. Natura se trezise.
Mi-am propus să mai stau 10 minute și după aia plec la Piatra Pinului. Singur.
Îmi pare rău că nu mi-am luat o carte cu mine. Să stau pe o bancă și să citesc 'Războiul sfârșitului lumii' de Mario Vargas Llosa. Capodopera lui Llosa are la bază un eveniment istoric real din istoria Braziliei. Mă gândesc la Antonio Sfătuitorul, liderul care a condus revolta unei secte milenariste.
M-am hotărât să plec. Prietenii mei nu mai vin.
Copiii au început plimbarea pe biciclete sau trotinete. Sunt bucuroși. Vorbesc cu toții.
Fac o plimbare în jurul terasei. Aș bea o bere. Unde stau? S-au apucat de băut.
Gândurile îmi fug la cartea lui Llosa. Pentru rebelii din Canudos republica se preschimbă în Antihrist.
Ridic ochii din trandafirii de la marginea straturilor și-l văd pe Cătălin.
-Greu, spun eu.
-Am o surpriză pentru tine, spune Cătălin.
Dau din mâini. Mă enervează oamenii care se lasă așteptați.
-Unde-s ceilalți?
-Vin cu fetele, spune Cătălin.
Ridic din umeri. Sunt rănit. Laura m-a părăsit. Prevăd că o stau în colțul meu și o să torn în burtă bere 'Solca' și coniac 'Triumph'.
-Crina vine cu Dalia, spune Cătălin.
-Dalia e cuplată cu Sorin, spun eu.
-Vrei o pacioacă?
Refuz.
Își scoate pachetul de 'Pall Mall' și pescuiește o țigară. O aprinde cu bricheta 'Zippo'.
-Toți sunteți mafioți? Aveți brichete 'Zippo', spun eu.
-Te oftici, Petea? Recunoaște, spune Cătălin.
Râde. Râsul lui seamănă cu nechezatul unui cal dințos.
-Sorin e cu Mimi, spune Cătălin.
-Mimi?
-Aia care vrăjea cu frate-su, spune Cătălin.
Sunt uluit. Sorin îi fură gagica lui frate-su. E a doua oară. Întâi a fost Florica.
-Au făcut schimb de fluide?
Cătălin nechează. Încuviințează.
-Și Dalia?
-Dalia o să se cupleze cu tine, spune Cătălin.
E frumoasă și Dalia, dar eu o iubesc pe Laura.
-E dulce, spune Cătălin.
-De parcă ar fi cozonac, spun eu.
O văd pe Crina. Apare și Dalia.
Încet, încet, se strânge gașca.
Sorin vine cu Mimi. Sunt îmbrățișați. Sudați.
-A făcut prospecțiuni geologice, spune Cătălin.
-Pe te a, spune Sorin.
Asta se scrie cam așa A/T. Rebusistic.
Dalia vine lângă mine. Îmi zâmbește. E tare frumoasă.
Tragem două mese și scaunele și ne așezăm.
-Am adus casetofonul, spune Otiliu.
E aproape beat.
Lucica se uită lung la el.
-Punem 'Beatles', 'Yellow Submarine', spune Cătălin.
'In the town where I was born/ Lived a man who sailed to sea/ And the told us of his life/ In the land of submarines'.
Am comandat bere 'Solca' o sticlă de cireșată pentru fete.
-Știi că lui Best, George Best, ăla care a jucat la Manchester United, presa britanică i-a zis că este al 5-lea Beatles?
-Dă-l naibii, eu țin cu Liverpool, spune Cătălin.
Dalia s-a refugiat în brațele mele. Mirosea a iasomie. Am sărutat-o pe gât.
-Am auzit că te-ai luat de Gotz aseară? O luai, spune Otiliu.
Am zâmbit malițios.
-Așa ești de bun? Ai făcut lupte libere și te dai crocodil, spune Otiliu.
-Și ce-i cu asta? Te doare undeva?
Întotdeauna era împotriva mea. L-am crezut prieten, dar e dușmănos.
-Dacă vine prin Ariniș, și apare, îi spun că te lauzi că-l bați, spune Otiliu.
-Plătesc eu consumația.
M-am ridicat, am plătit și m-am dus pe marginea Moldovei.
-Faci baie?
Era Dalia.
A venit lângă mine.
-E beat, spune Dalia.
-Dă-l dracului.
Ne-am dezbrăcat de haine și am intrat în Moldova.
-E rece, spune Dalia.
O sărut pe umeri.
Înoată puțin în jurul meu.
Ieșim pe malul celălalt. Găsim nisip. Arde. Ne așezăm.
-Eram gelos pe Sorin. Mi-a plăcut de tine, îi spun eu.
Râde fericită.
-Te uitai lung după mine. Pe Rarău am observat că ești îndrăgostit de mine, spune Dalia.
Confirm din cap.
-Prietenii tăi spun că ești un băiat ciudat, spune Dalia.
-Și tu ce părere ai?
O sărut. Îmi vine s-o mănânc.
-Ooooo! Zmeul zmeilor! Ai fugit cu gagica lu' Sorin, spune Otiliu.
-Tot îl plesnesc azi, spun eu.
-Dă-l naibii, spune Dalia.
Ceilalți prieteni au ajuns în dreptul nostru.
-Cum e apa? Merge de-o baie? spune Sorin.
Otiliu s-a dezbrăcat și a început să se bălăcească în Moldova.
-Întuneci apa, spune Cătălin.
Face pe gorila în apă.
-Murdărești apa Moldovei, spune Cătălin.
Otiliu imită o gorilă. Porecla lui Cătălin, în copilărie, era 'Goriluța'.
-Am citit cartea, spune Cătălin.
-Ți-a plăcut?
Era vorba de 'Aporisticon' de Mihail Grămescu. Un volum de povestiri apărut la Editura 'Albatros', colecția 'Fantastic Club'.
-Mi-a plăcut, spune Cătălin.
-Excelentă, spun eu.
-La început am fost surprins. În 'Apeironie' sau 'Înșiruirea de noduri' este prezentat romanul tuturor romanelor, care poate fi tradus oricum, cu condiția să se găsească un înțeles fiecărei fraze a textului: XXX XX XXXXX X XXXXXXX XXXXX XXXXXX XX XXXXXXX X XXXXX XXXXXX. O am scrisă pe hârtie, spune Cătălin.
-V-ați prostit, spune Sorin.
-'Babilonia' sau 'Orașul de ruine de scări spre nicăieri' este un eseu despre curgerea simultană a timpului spre viitor și spre trecut, spune Cătălin.
-Mai este o povestire 'Babilonia' sau 'Paliere'. Povestea unui muzeu-labirint în care oamenii rămân captivi în lumile iluzorii reprezentate de palierele sale, incapabili să înțeleagă că acestea nu există 'per se', spun eu.
-Vă dați mari, 'telectualilor? Plictisitorilor, spune Otiliu.
A ieșit din apă.
-Ai înnegrit Moldova, spune Cătălin.
-Tu ai luat numele din romanul 'Mapa Cenușie G.R.'? De Haralamb Zincă, spun eu.
-Și? E interzis?
-Ai uitat să-l aduci? L-ai terminat, adu-mi cartea, spun eu.
-Sunt faine povestirile din volumul 'Aporisticon', spune Crina.
-Eu nu le-am citit, spune Dalia din brațele mele.
O sărut.
-Mi-a plăcut foarte mult 'Dumnezeul neputinței' sau 'Manuscris anonim'. Povestea unui contact dificil dintre oameni și o rasă extraterestră care încearcă să pună capăt potopului care-i devastează lumea. Ei cred că a fost provocat de cercetătorii care au venit să-i studieze, spune Crina.
Otiliu pune 'Sex Pistols', 'Anarchy In The UK'.
'Right now ha, ha, ha, ha, ha/ I am an anti-Christ'.

Postare prezentată

Teodor Dume: De ce, tată?...

Tata s-a dus într-o zi de iarnă cu foarte multă zăpadă. De fapt, nici nu știu dacă s-a dus de tot.Indiferent de zi, cu privirile încețoșat...

Top 10