Cei doi termeni antitetici din titlu anuţă de fapt călătoria actantului liric între două puncte identificabile în timp şi spaţiu: „visul” este aici reprezentat de oraşul Paris, cetatea nemuritoare a artei, a tinereţii boeme, locul unde spiritele unor personalităţi precum Brâncuşi, Ionesco, Cioran, Eliade pot fi întâlnite şi unde orice om (iubitor de cultură mai ales) îşi doreşte să ajungă măcar o dată în viaţă, pe câtă vreme „abisul” înseamnă o (de)cădere continuă – a ţării, a satului românesc, a sufletului care „se-nserează la faţă”, a „izvorului cu apă vie”, a „nălucirilor”. Parisului îi sunt dedicate nu mai puţin de paisprezece sonete. Bogăţia tropilor - epitetul, metafora, comparaţia, hiperbola, antiteza – pune în lumină o urbe feerică, „satanică sau divină”, cu „chip de fantastică divă” care „Cu vrajă funambulescă, lascivă,/ Îmi răscoleşte iluzii perverse” (V), unde fiecare piatră poate povesti despre istoria măreaţă a locului, despre „maeştrii diverselor arte”, unde arhitectura înseamnă miracol, ziua are douăzeci şi cinci de ore, „capodoperele-n aer dansează”, iar „talentul, cu kilogramul, se vinde”. Vraja călătoriei onirice se rupe când eul liric este chemat de „vicleanul Paris”, o Fata Morgana de fapt, să rămână pentru totdeauna al său, refuzul categoric – şi ironic, semn al eliberării poetului de visul de a rămâne veşnic tânăr şi fericit, al dobândirii înţelepciunii, al acceptării condiţiei umane – având la bază dreapta ancorare în realitate şi dragostea faţă de locul natal: „Je regrette, nu te suport, eşti prea tiran/ Rob nu vreau să-ţi fiu, rămân ce-am fost, pietrean!” (XIV). Mai mult decât o mărturisire, mă gândesc că această afirmaţie este şi un strigăt identitar pe care poetul îl contrapune grabei tinerilor români de azi de a da curs mirajului străinătăţii. De altfel, dragostea de ţară şi de neam ce răzbate din acest volum de sonete este permanent însoţită de mâhnire, de revoltă şi nedumerire: „Nedumerit, mă întreb, de ce oare/ Românul se trezeşte doar când moare?” (Sonetul românului); „Ruşine ne e că ne numim români,/ Pustiul ne-a înghiţit câmpii mănoase,/ Pe-acolo, sus, tot mai urât miroase,/ Trişorii şi jongleurii sunt mari stăpâni// Pe fruntea noastră umilire scrie/ Şi-o acceptăm ca nişte sacerdoţi,/ Alinare găsind în sihăstrie.// Sfidând abis, ne ţin tovărăşie/ Ali Baba şi cei patruzeci de hoţi;/ Să cazi mai jos de-atâta nu mai poţi” (Sonetul decăderii); „În sat mai trăieşte doar o bătrână/ Fără biserică, fără fântână/ [...]/ Într-un târziu, un paradox survine,/ Apare tata mai tânăr decât mine” (Sonetul satului natal).
Între „vis şi abis”, poetul se opreşte asupra multor aspecte care-i leagă pe oameni de ceilalţi oameni, de istorie, de geografii sociale, sentimentale etc. Uneori sentenţios, alteori tezist, uneori interogativ-retoric, alteori imperativ, dar întotdeauna bun observator şi mai ales hotărât să nu ascundă nimic din tot ceea ce consideră că merită/trebuie spus sau arătat cu degetul semenilor săi, dedică sonete iubirii, muzei, copilăriei, toamnei, minunilor şi mirajelor, toamnei, soţiei, istoriei, poetului, visătorului, bărbăţiei, ţăranului, creatorului, vinului etc. Timpul constituie de fapt supratema volumului. Poetul resimte dureros schimbările produse în lumea sa, faţa decrepită a prezentului acesteia. Apelul constant la marea-i iubire pentru soţia-„regină nimbată” este menit să-l reconforteze, să-l separe de „gândurile negre” şi să-i favorizeze deplina conlucrare cu „muza ambiţioasă”, pentru că rostul său pe acest pământ este să lase în urmă poezie, chiar dacă nu e deloc uşor, după cum el însuşi declară în interviul de care am pomenit anterior: „Fiecare merge pe culoarul său, fiecare intră în cetatea literaturii săpându-și poarta de acces cu unghiile și cu dinții în zidul de cremene al acesteia”. Arta este văzută ca sacrificiu de sine: „ Un spin în inimă mereu îmi coace,/ A auzit, scumpetea de fiinţă,/ Că arta se naşte din suferinţă” (Sonetul muzei ambiţioase). Arta poetică Sonetul unui timonier relevă credinţa eului superior în poezie, căreia i-a fost fidel întreaga viaţă de slujitor al cuvântului: „Coboară iute la eul din tine,/ Scoate de-acolo comoara totală,/ Poemul cu irizări diamantine,// Şi scrie-ţi visările cu aldine!/ Povara-ndoielii, poart-o cu fală,/ Din orice cuvânt, fă o catedrală!” Ca şi poetul american Ralph Waldo Emerson, care spunea: „Nu merge pe unde te duce drumul, mergi pe unde nu există drum şi lasă o urmă”, Mihai Merticaru deconspiră ambiţia muzei/a eului poetic: „Mă-nvaţă să evit calea bătută” (Sonetul muzei ambiţioase); „Tu, adept al unui înţelept precept,/ Nu mergi pe drumul bătătorit şi drept” (Sonetul creatorului).
Tema iubirii este pregnant reliefată. Femeii iubite îi sunt închinate multe şi frumoase sonete şi tot ei îi cere să-i fie alături la plecarea din lume: „De trei zile, o pasăre mă-ngână./ Eu am să plec, tu să mă ţii de mână” – Sonetul finitudinii; „Dispusă eşti să treci prin foc şi pară,/ Să fii, în sărutări, miliardară” – Sonetul perpetuităţii; „Din priviri scapără roiuri de scântei,/ Din glasul său, albinele strâng miere,/ Coapsele-i tari, zone aurifere,/ Genunchii ei, icoane pentru atei” – Sonet pentru atei; „Clipa fericită, mi-ai făcut-o an” – Sonetul unei riposte.
Apropierea fizică de „şireata umbră” trimite tot mai adesea poetul în adâncimile şi în înălţimile dialogului cu sine însuşi. Acceptarea efemerităţii şi a sfârşitului întrevăzut este când senină, eminesciană, mioritică („Când voi pleca şi eu din lumea asta,/ Nu vreau să-mi spuneţi decât noapte bună!/ Şi să aud doar clopotul cum sună” – Sonet-testament), când plină de nostalgii şi de regrete („Ieri eram tânăr, azi am îmbatrânit/ Cu un deget agăţat de infinit” – Sonetul regretelor), când înnegurată de gânduri şi trăiri confuze: „Parcă-i prea devreme, parcă-i prea târziu,/ În care dintre lumi trăiesc, nu mai ştiu” (Sonetul anxietăţii).
„Vis şi abis” este o îmbrăţişare extatică a vieţii de către poetul ajuns la vârsta sublimării cotidianului în esenţa poeziei, este cântec lilial şi strigăt de alarmă întru paza versului blagian Eu cred că veşnicia s-a născut la sat, este iubire cu virtuţi testamentare, este viziune, panoplie de sensuri, lumină. Grija poetului Mihai Merticaru este de a împărtăşi semenilor idei şi esenţe pe calea minunată a metaforei, pentru a-i (sur)prinde la timp pe aceştia pe drumul pe care îl au de străbătut. Este lecţia zborului între zori şi întuneric, între bobul de grâu şi altă galaxie, între om şi Hristos, zborul care ar trebui să ducă la fericire.
(sursa: Academia de Poezie Artă și Literatură - Teodor Dume)
