Nr: 5-6(44) 2021. ISSN: 2668 - 5620

Cum să depășești limita, când limita ești tu însuți?

(Gheorghe Grigurcu)

Revistă de Cultură,Artă și Literatură  *Apare bilunar Online

REDACȚIA:

                                              

Teodor Dume, Redactor-șef

Mioara Băluță, Redactor

Veronica P.Lerner, Redactor on,

                                             

* Revista apare la Oradea/România

link: revistaextemporalliric.blogspot.com

Redacția: Oradea

Str. C. Dobrogeanu Gherea nr.5

mail: teodordume@gmail.com

      În acest număr:

 Gheorghe Grigurcu,* Daniel Corbu, *Nicolae Silade, *Ionuț Caragea, *Mioara Băluță, *Cristina Ștefan, *Raul Constantinescu, * Veronica Pavel Lerner, *Ottilia Ardeleanu, *Amalia Achard, *Daniel Luca, *Daniel Mariș, *Daniel Marian, *Angela Nache Mamier, *Carmen Maria Mecu, *Aurelius Belei, *Camelia Boț, *Nelu Cazan, *Paul Coculeanu, *Marcel Vișa, *Savu Popa, *Teodor Dume, *Vasile Dan Marchiș, *Nicu Gavrilovici, *Ella Poenaru, *Cadar Katalin, Alexia Bădescu, * Petruța Niță, *Petronela Apopei, *Oana Frențescu, *Dorina Neculce, *Ionuț Zamfira, * Marian Vișescu, *Vlad Anghelescu, * *Violeta Petre, *Firoiu Cristina Maria, *Lidia Popa, *Doina Moritz, *Costel Zăgan, *Dimitriu Gabriela, *Dan Tipuriță, *Dumitru Ichim, *Domșa Lucian, *Ștefan Popa, * Nely Vieru, *Carmen Pasat, *Vasile Ionac, *Ina Dumitrescu, *Getuța Zecheru, *Mariana Kiss, *Ileana Vlădusel, *Nela Boca, *Marin Rada, *George Sangortya, *Mihaela Poduț Ienuțaș, *Lhana Roma Nova, *Ion-Cristea Marilena, *Floarea Duțulescu, *Nela talabă, *Nicolae Pop, *Daniela Marian, *Lavinia Elena Niculicea, *Aura Creițaru, *Liviu Nedelcu, *Eleodor Dinu, *Georgeta Rada

     Ordinea este aleatorie!

     Vă asigur că cei care ați postat texte pentru selecție și nu ați apărut în numărul din martie veți apărea în numărul din aprilie.

    Pentru numărul 7-8(46) din aprilie rog postați în grupul Extemporal liric, cu mențiunea(lângă titlu) Pentru selecție.

    Rog să nu mai postați cu mențiunea "drepturi rezervate" pentru că acele texte nu vor face obiectul selecției pentru a fi publicate în revistă. 

Vă mulțumesc tuturor pentru colaborare!

Teodor Dume, Redactor-șef

Daniel Corbu: Scrisoarea a IX-a către Eronim

(În oraş a murit un poet anonim)

Între timp
pe când sărbătoream cu aplomb
printre sfinţi şi pahare cu vin
câteva sute de ani de atestări documentare
dragul meu Ieronim,
în oraşul celor şapte coline
a mai murit un poet anonim.
Prilej de-ntrebări pentru răspunsul sublim:
Unde ne ducem? De unde venim?

Cutreierând alei de ţintirim
se legănau trufaşe-ntrebări
despre viaţa şi moartea poetului
cu versul presupus anodin
dar şi:
UNDE NE DUCEM? DE UNDE VENIM?

Cutremuraţi oarecum metafizic
de nemişcarea poetului şi de aspectul său fizic
din sicriul înalt şi cu toartă
în timp ce unul perora fără sfială
despre gloria defunctului poet, uşor parohială,
unii visau doar zei salvatori intrând pe poartă
şi gângureau cuvinte dintr-o limbă moartă.
Prin urmare iubit Ieronim
provocând atâtea-ntrebări pentru
răspunsul sublim
în oraş a mai murit un poet anonim.

Vasile Dan Marchiș: Poezii

    NEPOTUL

Toți care te-au urmat pe tine Doamne
l-au abandonat din fragedă pruncie
Ca răsplată pentru ei,
și ca să nu plângă niciodată
te-ai dăruit Dumnezeule prin diferite lucruri
acestui copilaș ca jucărie.
Bunica văzându-și nepotul
că se joacă cu cărțile de religie
rosti doar atât:
"E bine ce faci?"
Copilașul a răspuns:
"Ce fac eu nu-i un simplu joc,
e febra tinereții tuturora
adunată la un loc.
Prin inocența mea
ce să pun mai presus de Biblie
între mine și dumneata
dacă n-o am pe mama,
dacă nu-l am pe tata?
Prin asta se joacă Dumnezeu cu mine
omenește,
totodată învățându-mă cum să mă joc cu El

    POEZIA NU MAI E UN SIMPLU JOC

Văd un copil că stă trist
Îl întreb:
-Ce te frământă?
Copilul m-a uimit cu răspunsul:
”Știi, când eram mai mic
și mă puteam juca de-a poezia
te foloseam pe tine în loc de creion.
Te făceam să alergi cu mine prin zăpadă
și ai modelat cu mine zăpada în diferite forme
Toate acestea mi le închipuiam a fi
cuvinte imaculate
pe care nu știam să le scriu.
Acum îmi este jenă să mă mai joc...
De fapt în cazul meu poezia
nu mai poate fi considerată un simplu joc!”
Îl întreb uimit:
-De ce?
Mi-a răspuns:
”Deoarece, acum știu să scriu!”

    FĂRĂ ACOPERIRE

Pădurea a rămas fără complimente
Are poteci ce duc doar spre amintiri
A fost tăiată pe motiv că nu are acoperire pe aceste poteci
și că unde duc acestea...
Și că fără poteci nu se poate face turism
Iar fără turism geografia moartă este
Ce a rămas sunt cioatele ce par
monumente nefinalizate
de când acel anotimp
a intrat în istorie neavând acoperire pe frunze
Neavând nici măcar frunze
a fost numită pădure artificială
și că a fost dusă la muzeu
sub al nume de ”natură moartă”
Pădurea a rămas fără complimente.
-rezervație de păreri fade...

Dumitru Ichim:Psalm ce-a mai rămas din Cana

Vrei, tigvă, înțelesul, scris, clar ca al țidulei,
Când inimii-i dai țolul ce-a fost cândva al javrei?
Iubirea e ca fumul subțire-al libelulei,
Ce-n undă își reflectă isonul trist al lavrei,
Neîndrăznind atingeri a vorbă grea ce-ntină.
Cine-a văzut asinul cu-acvila-n jug să tragă?
Asemenea mi-i pilda poverii de lumină.
Grai, ochiul, cum să spună că-mi ești cu mult mai dragă?
.
Din codri-aduc stihira, vis de luceafăr, pură,
Mireasma-n sfânt de cetini înalță căpriorii.
Sărută-mă-n sonetul ce duhul morții-l fură,
Dând inimii iar tronul și cerului cocorii.
.
Cu încă-o piatră scumpă sporește-n psalm coroana:
Mai ai cumva din vinul ce l-am sorbit în Cana?

Veronica Pavel Lerner: La glace/ Oglinda

      LA GLACE

Si bleu, si blanc, si beige
Devient le lac en ombre!
Le parapluie sous neige
Répand le noir, le sombre.

Si beige, si bleue, si blanche,
La pluie des mots s’écrase
Entre les vides branches
Glacées. Fini l’extase!
----------------------------------

Fini l’extase. Glacée
Entre les vides branches,
La pluie des mots s’écrase
Si beige, si bleue, si blanche!

Répand le noir, le sombre
Le parapluie sous neige;
Le lac devient, en ombre,
Si bleu, si blanc, si beige….

OGLINDA

Ce bej, ce alb, ce-albastru!
Se schimbǎ lacul sumbru
Umbrela-n nea, sub astru,
Reflectă negru-n umbrǎ

Ce bej, albastrǎ, albǎ
E ploaia din cuvânt
Pe ram, gerul e salbǎ,
Extazu-i în mormânt

-----------------------------------

Extazu-i în mormânt
Pe ram geru-i o salbǎ
Iar ploaia din cuvânt
E bej, albastrǎ, albǎ

Reflectǎ negrul sumbru
Umbrela-n nea, sub astru
Se schimbǎ lacu-n umbrǎ
Din bej în alb, albastru

Veronica Pavel Lerner: Întâlnire în spațiul virtual cu poetul Teodor Dume

       Note de lectură                                                                              

L-am întâlnit pe Teodor Dume prin anii 2007-2008 pe site-ul "Rolit", care astăzi nu mai există. Site-ul avea secţii de poezie, proză, articole, personale, iar eu citeam şi comentam cu mare plăcere materialele postate la toate secţiile. Nu aveam dreptul să acord steluţe, eram începătoare pe acel site. M-au atras poeziile lui Teodor Dume nu numai prin sinceritatea lor, dar şi pentru că le simţeam că şi când le-aş fi gândit eu însămi, fără să le fi putut da glas. La un moment dat, administratorul site-ului a propus ca dreptul autorilor de a acorda steluţe postǎrilor valoroase şi de a lucra în administraţie să fie ales în mod "democratic", cu propuneri şi voturi ale utilizatorilor. Spre marea mea surprindere, numele meu a fost propus şi chiar votat pentru dreptul de a acorda pune steluţe la secţiile poezie şi proză, iar la articole am primit, alături de Cristina Ştefan, despre care voi vorbi în alt articol, funcţia administrativă de a valida texte. Aşa am devenit colegă de serviciu cu Teodor Dume. S-a întâmplat să ne potrivim nu numai la gusturile literare, dar şi la concepţiile de lucru. Având ambii dreptul să participăm la discuţiile din administraţie, am văzut în Teodor Dume nu numai un talentat poet, dar şi un om cu calităţi morale deosebite. După o vreme, site-ul "Rolit" a anunţat că-şi închide porţile. Deşi intrasem de puţină vreme, mi se păruse că pe oamenii de acolo îi cunoscusem dintotdeauna. Timpul trece altfel în virtual decât în realitatea concretǎ, transmiterea informaţiei fiind instantanee. În virtual, o luna echivalează cu ani, drept care închiderea site-ului m-a prins nepregătită. Tristeţea m-a copleşit, colaborarea cu colegii mă îmbogăţise şi nu bănuiam atunci că mă voi reîntâlni cu foştii colegi de la Rolit pe alte site-uri. Dupǎ o vreme însǎ, am primit un mesaj de la d-l Dume, invitându-mă să lucrez alături de el în administraţia unui alt site, "Confluenţe Lirice", condus de Relu Coţofană. Invitaţia m-a onorat şi bucurat. Am acceptat şi, între 2009 şi 2015, am lucrat cu Teodor Dume în administraţia "Confluenţelor", unde am cunoscut mulţi poeţi, despre care voi vorbi în viitor. Ulterior site-ul a devenit "Dialoguri culturale", sub o nouă conducere. Teodor Dume postase multe din poeziile lui pe site-ul Agonia (Poezii.ro), site pe care eu m-am înscris mai târziu. Cel mai bine l-am cunoscut pe Teodor Dume - ca poet şi ca om - în anii în care am lucrat împreună la "Confluenţe Lirice". Dar ce înseamnă de fapt a cunoaşte pe cineva, când nu ai dat niciodată mâna cu el? Şi totuşi, iată, o cunoaştere a cuiva, prin poezie, dar şi prin munca alături într-un spaţiu virtual, poate fi uneori mai profundă decât o colaborare în birouri alăturate! În 2013, d-l Dume m-a rugat să-i selecţionez cele mai reuşite poezii din ultimii ani de pe site-ul Agonia pentru a şi le aduna într-o carte. Volumul "Moartea unui fluture alb", (Ed. PIM, Iaşi 2015), e o culegere de poezii scrise de Teodor Dume între 2009- 2012, pe le-am împărţit în trei sec- ţiuni: "de la părinţi...", "prin Dumnezeu..." şi "spre mine", poetul plimbându-se în permanenţă prin universul său indisolubil legat de părinţi şi bunici, de credinţa în Dumnezeu şi de aplecarea lui spre trăirile interioare. Cum scriam într-un comentariu apǎ- rut în volum, nu o dată am intrat în poeziile lui Teodor Dume ca în nişte tablouri. Prezentarea tatălui în cămaşa albă de duminică din poezia "lumâ- nări stinse" (dimineaţa l-am găsit îmbrăcat/ în cămaşa lui albă pe care o purta/ duminica la biserică în cele/ câteva ore de slujbă) m-a dus cu gândul la un tablou de Cezanne reprezentând un bărbat în cămaşă albă. Credinţa şi speranţa în Dumnezeu sunt prezente în partea a doua a cărţii, iar în secţiunea a treia, cea mai amplă, autorul îşi explorează neputinţa şi resemnarea în faţa vieţii şi a morţii. Comunicarea poetului cu cititorul e directă şi se rezumă la esenţă. Talentul de a comprima ideile în numai câteva cuvinte e vizibil şi în aforismele pe care poetul le-a adunat în volumul "Vitralii", în curs de apariţie la Ed. PIM Iaşi, 2016. Titlul unor poezii spune deja multe ("moartea, o execuţie lentă"), iar metaforele sunt vizuale: în dimineaţa asta o să las lumea/ să se caţere pe mine ca iederă pe ziduri ("poate doar astăzi"), sau ne naştem în fiecare zi/ cu teamǎ ca atunc / când aşezăm flori parfumate/ sub icoane care plâng... ("sensuri"). Poeziile lui Teodor Dume, uneori cu accente filosofice, alteori simple rugăciuni, sunt un univers în care cititorul se regăseşte în propriile trăiri, întrebări, speranţe, aşteptări şi deznădejdi. Eu m-am recunoscut în ele într-atâta, încât, uneori, am simţit nevoia să le traduc în franceză, ştiind că, în poezie, o traducere nu e doar un transfer de cuvinte dintr-o limbă în alta, ci o retrăire poetică a traducătorului prin textul autorului. Traducerile poeziilor "azil intr-o cicatrice" (asile dans une blessure) şi "tǎcere, se moare" (silence, on meurt) sunt pe site-ul "Dialoguri Culturale". Volumul "Azil într-o cicatrice" (Ed. PIM Iaşi, 2015) conţine poezii scrise în aceeaşi manieră dumianǎ, plinǎ de esenţă şi simboluri. O dovedeşte din plin poezia "timpuri" cu care se încheie volumul: când trec strada/ îmi adun toate gândurile/ sub aceeaşi urmă/ nu mă sperie zgomotul paşilor/ de pe asfalt şi nici/ intimidarea luminii// între cele două timpuri sunt eu. Deşi trăiesc în altă ţară şi pe un alt continent, spaţiul virtual mi-a înlesnit întâlnirea culturalǎ şi a deschis poarta prin care vor ajunge la mine toate cuvintele încă nespuse de poetul, colegul şi prietenul Teodor Dume.

*Veronica Pavel Lerner

(scriitor, Canada)

Revista Vatra Veche,nr.3, martie/2016

Liviu Nedelcu: Pietă

De zile întregi bătea,
în lung şi-n lat,
a Carrarei uriaşă carieră
şi începuse, chiar să creadă
că alerga dup-o himeră.
Dar s-a- ntâmplat ceva neaşteptat,
când, obosit,
pe-un bloc de marmură s-a aşezat.
Şi-atunci,din inima pietrii,
auzi un murmur ,
o rugă a Sfintei Fecioare,
să fie eliberată
Ea şi al Său Fiu
din haina rece, a pietrii- închisoare!
La început crezu că-i doar un vis,
dar când se repetă,
apoi, mereu,
realiză că lui îi era transmis.

Ciopli zi şi noapte,fără încetare,
vrăjit de pietatea chipului Fecioarei,
ce-i apărea în sfântul martiriu,
al coborârii de pe Cruce
a iubitului său Fiu!
Şi astfel, cuprins de acea stare
de beatitudine şi divinizație,
muncind ca un rob,
însă sub a divinității grație,
scoase la lumina zilei,
din al Carrarei "închisoare ",
acea durere mută a Sfintei Fecioare,
pentru al Său Fiu, coborât de pe cruce
şi Care, păcatele acestei lumi le va duce.

Era chipul iluminat de acel sacru nevăzut,
ce radia din forța plină de iubire,
de sacrificiu şi de pietate,
prin care el, un "cioplitor de vise",
îi arăta Omului calea spre Divinitate!

Era lacrima de iubire a Divinității,
căzută pe sufletul omului!
Era PIETÀ!

Firoiu Cristina Maria: Un dor care nu s-a speriat niciodată de dragoste

              versuri               

Mai erau și alți ochi
dar eu te vedeam doar cu ai mei.
Mai erau și alte urechi
Dar eu te auzeam doar cu ale mele.
Mai erau și alte mâini
Însă doar cu mâinile mele te atingeam.

Mulți mi-au spus că este normal,
Doar nu te pot vedea cu ochii lor...
Nici nu te pot auzi cu urechile celorlalți...
Și nici nu te-aș putea atinge cu mâinile altora..

Apoi,
Am întâlnit o pasăre și am privit-o îndelung...
Avea același șezut în gheruțele ei fricoase
Poposite lângă același geam
Pe care îl deschideam din ce in ce mai rar.
Pesemne...
A rămas fără dor și căuta altul nou...
Ei, am privit această pasăre și cu ochii altora,
Grăbiți să mi-o alunge...
O auzeam cu urechile lor,
La fel de atente spre goană...
Și într-o zi am atins-o cu o altă mână...
Și am simțit că stă,
Puțin înfricoșată, dar așteptând acel dor...

Ea m-a învățat că
Doar o dată găsești pe cineva
Pe care îl poți vedea doar cu ochii tăi,
Văzându-te.
Îl poți auzi doar cu urechile tale,
Auzindu-te...

Și îl poți atinge doar cu mâinile tale...
Simțindu-te...
Și această întâmplare
Nu este altceva decât
Un dor care nu s-a speriat niciodată de dragoste.

Carmen-Maria Mecu: aici

tu ești o jucărie de pluș
ino imo
eu o femeie cu minte de copil

când închid ochii și respir respir respir
simt cum îmi pierd numele corpul
gonim alături imaculați supli
ne flutură coamele într-un fel de vânt
lăsăm pământul în greutatea lui
coarnele noastre mângâie
cerul

nu știe nimeni de unde venim ce căutăm
prea multe guri au spus
povestea
curge un puzzle de ploturi ca
din turnul babel până când nu mai știu cine sunt
cine ești cine am vrea să fim în ce fel

hai să ne bucurăm cu
viața asta așa cum putem așa cum
ne lasă
tu doar un pluș albastru prostuț
eu numai o bătrână copilăroasă decât
să ne lăsăm roși de molii într-o tapiserie
unde a cusut cu măiestrie cineva
„in aeternum” închisoarea noastră

Aura Creițaru: Sub cer de galaxii

Pe marginea râului
şedeam privind curgerea
gravitaţiei fluide

Un gând rebel
furat de o piatră e-n urcuşul dealului -
recul împotriva rostogolirii la vale

Din piatră-n piatră
am urcat râul cu visarea pe umeri
martor până sus
unde aşteptau amintiri
să le vină sorocul învierii

La întâlnirea dintre gânduri şi contururi
sub cer de galaxii
sunt împărtăşite lecţii de împăcare cu sine

A fricii cu înălţimea

Getuța Zecheru: Buna vestire

A decedat și telefonul,
odată cu tine mamă
În receptor se-aude tonul,
dar glasu-ți nu mă cheamă,
.
Să-mi spună de una-alta
prin sat ce s-a întâmplat
Eu te-aș întreba de tata,
ori să știu dac-ați mâncat.
.
Și cum este vremea bună
primăvara bate-n geam
(Sosesc într-o săptămână,
tu să mă aștepți cu drag)
.
Am rămas singură-n lume
cu nevoile cât casa
(Mi-e dor să mai vin la tine,
tu să mă aștepți cu masa.)
.
Nimeni nu se obosește,
cum matale o făceai
Din tot ce le prisosește,
doar la ei se face rai.
.
Greu e să nu poți să spui
durerile când te-apasă.
M-ai lăsat a nimănui
fiindcă nimănui nu-i pasă.

Nu mai sună telefonul
vreau să cred că e stricat
N-am mai auzit nici tonul
fiindcă l-au dezactivat.
.

Ștefan Popa: Poezii

    Întoarcere                      

De-atâtea ori am călcat pe cer,
Cu sfială, în căutarea unui mister
Prin crăpături de-albastru, pete-pete,
Pătrunde pe-ndelete, ca-n poveste.

În cerul cu-amintiri, nu-i astăzi și nu-i ieri
Căci orologiul universului, îndată se opri
Urmașii lui Icar, uitând de jocuri,
În drumul către cer țin strajă văzduhului.

Rămân aceleași toate și albastrul cerului,
Sub raza călăuză a visului omenirii
Și închizând în urmă potecile străine,
M-am dus, m-am dus în cer, la Tine.

Fericirea

Nu toți ajung să fie fericiți,

nu toți pot privi în oglindă.

Fiecare are gândul lui

la fericire,

care îl ajută să întrețină focul

zilei de azi,

care îl determină să găsească

motivul adevărat

al zilei de mâine,

balansând între două cărări

și storcând inima de lacrimi,

ar putea găsi

cioburi de fericire.

Piatra filozofală

Nu toți dețin piatra filozofală –

comoara înțelepciunii.

Fiecare are în ”zborul” lui

propria-i piatră,

care îl ajută să meargă pe Cale,

rătăcind adeseori în viață,

sprijinindu-se în cântec

și în tinerețea veșnică,

precum piatra.

. Vreau să zbor

Astăzi aș vrea să zbor
Sincer, numai cu mine
Să uit de tot ce nu a fost ușor
Și dacă se poate să zbor și mâine.

Nu este greu să zbori,
Nici să visezi la nori,
Câțiva pași să-i urmezi
Clipești din ochi și decolezi.

Mai întâi, întinzi mâinile
Apoi, închizi perfect ochii
Îți liniștești gândurile
Și fixezi un punct în ceruri.

Deschizi larg ochii minții
Te ridici pe vârful picioarelor
Te concentrezi puternic la ceruri
Apoi, spui tare: vreau să zbor!

Georgeta Rada: Umbra

    poezie    

Privește lumina din om

și nu umbra lui,

umbra e altfel

e despre el .

O să- ți arate lumina

pe pânza vremii

dacă e vertical

sau dacă a intrat pe brânci

în umbra lui.

Și lumânarea are umbră,

cred că și fumul de tămâie...

doar că umbra lor

se ridică la cer,

ca ridicarea mâinilor se ridică ...

aripi, umbre de aripi !...

Și rugăciunea are umbră,

în lacrimă are umbră rugăciunea,

Eu am văzut cum îți curgea umbra

pe obraz .

Dani Anton:***

Visez cu ochii deschiși la toamna aceea din sat, cu serile reci, întunecate, umede, și parcă văd aievea fețele livide, supte și obosite ale țăranilor. Mă plimb printr-o iarnă cu viscol, cu vifor care urlă să rupă căpriorii casei și să scoată ușa din tindă din țâțâni, să dea buluc peste noi toți, încotoșmănați, strânși lângă căminul unde arde focul.
Dimineața am fost la moară, ningea liniștit, drept de tot și nu bătea vântul, acum, abia mai zăresc felinarul din uliță împins în toate părțile, zguduit de gura înfometată a urgiei. Morarul, un om iute la mânie, boier cu casă pe două caturi ne-a măsurat pe bunica și pe mine disprețuitor de sus până jos:
“- Iarăși nu-mi poți plăti?, ce să fac eu cu uiumul tău? Îmi construiesc acareturi și-mi cumpăr lighioane cu uium?
Bunica se mânia tare pentru nedreptățile pe care le îndura, aduna cu pumnii faina sau mălaiul, îl îndesa în saci pe care-i arunca la spinare până la căruță.
“- Or veni și zile mai bune de la Dumnezeu, maică! Uită-te doar în sus, El le vede pe toate! Hai să mergem acasă, să-l lăsăm în grija Domnului pe sluga arginților”, mai îngăima cu glasul frânt.
“- Mâine sigur va mușca gerul, uite cum sticlesc stelele pe cer”, am mai auzit cuibărită la pieptul ei, sub pătura mițoasă, în troznetul ușor al lemnelor din sobă, seara târziu când își termina de depanat amintirile.

Dan Tipuriță: Amazonul norilor

                                      

M-am săturat de versul gătit la patru ace

de cel vrăjit cu vorbe stupide nefirești

pentru care lotca tăcerii mele zace

scufundată-n balta prostiei omenești.

Aș vrea să dau cu tifla visării de pripas

și -ntregii recuzite fără să-mi mai pese:

mi-e silă de steluțe de flori de fluturași

de panglici colorate la sân de florărese

M-aș lecui de lacrimi și de oftări de post

de versuri aruncate la tomberon cu snopul

de zdrențele din oasele tocite fără rost

tot căutându-mi drumul și versului sorocul.

Aș lua-o de la capăt pe-un drum mai altcumva

mai neplouat cu vorbe și lacrimi cu de-a sila

să-mi fie mai departe de pomenirea mea

cântarea pandemiei. Și Dumnezeu cu mila.

Fără prohod de lacrimi zău mi-aș înhuma

rimele defuncte sub huma de meninge

să-mi zacă într-o carte din amintirea mea

privind cum Amazonul norilor le ninge.

Lavinia Elena Niculicea: Prestidigitator al vieții

cerul s-a întunecat
de gândul existenţei

invazie de pasări negre
de parcă viața ar fi un film
regizat de Hitchcock
mă simt un punct în infinit
tot ciugulind clipa
zborul este amânat
pentru atunci când voi fi exersat suficient

orașul așteaptă ploi de lumină
descântate în liniște
de-un poet rătăcit pe Caleea Lactee –
prestidigitator al vieții
ce răsucește tristețea pe degete

dezbrăcându-mă de mine
mă ascund
la sânul cuvintelor

Dimitriu Gabriela: Trecutul labirintul viselor...

     Proză         Capitolul 49...(translate in english and spanish with google translate)

Copiii...
Tristețea face parte din noi, din viața noastră. Este ca un abur care apare și dispare, dacă vom ști cum să o dispersăm. Alex și Ioana trăiau acest sentiment și se luptau din răsputeri să nu se simtă vinovați. Ce rămâne dacă dăm la o parte fără să analizăm, o întâmplare care ne-a făcut nefericiți chiar și câteva clipe? În corpul nostru se va instala acel gol care nu poate fi umplut și vom duce în permanență o luptă cu noi înșine pentru a ne amăgi că totul se derulează conform planului, fără piedici și fără întrebări interioare.
Dar oare este suficient să ne prefacem că nu am văzut, că nu am auzit nimic atunci când apare un obstacol care nu ne convine? Ar trebui să-l ocolim, sau îl luăm cu asalt pentru a nu ne mai ieși niciodată în cale?
Acestea erau multe dintre frământările interioare ale celor doi soți înainte de momentul reîntâlnirii lor.
,,Cât mi-ai lipsit, Ioana! Să nu mai pleci niciodată!”, îi spuse Alex Ioanei îmbrățișând-o cu toată ființa lui...
,,Și tu mie,Alex! A fost atât de greu fără tine!”, răspunse Ioana, sărutându-i fața atât de familiară și zâmbitoare a lui Alex.
S-au iubit cu patos și încrâncenare, în holul unde bagajele Ioanei așteptau să fie scoase din valiză, fără a se mai gândi la nimic din ce se întâmplase cu o zi înainte. S-au regăsit în ei și privirile lor, în ascultările tacite ale inimilor lor, în fierbițeala corpurilor învăluite de dorință și revelație. Apoi, ca și când nu fusese îndeajuns, continuară în dormitor aceeași misiune de căutare a trupurilor mistuite de iubire, în aceeași tăcere care le oferea de fiecare dată,atâta încredere... Nu aveau nevoie de vorbe aruncate-n vânt...
,,Ioana, vreau să-ți spun ceva important!”
,,Alex, trebuie să-ți mărturisesc un lucru care mă apasă!”
Amândoi au rostit ambele fraze de parcă se înțeleseseră, în același timp, în aceeași secundă, ca și cum cineva le-ar fi deschis gura și dezlegat buzele printr-un plan bine pus la punct.
,,Spune tu prima, draga mea!”
,,Spune tu primul, iubitule!”
Erau ca un ceas în gândire și acele ceasornicului păreau mereu fixate în interiorul inimilor lor care explodau la fiecare atingere fragilă a mâinilor care se căutau pentru a se împleti în cea mai suavă comuniune sufletească.
Își juraseră de atâtea ori , să aibă curajul să se privească în ochi unul pe celălalt, dacă vreodată se va termina dragostea lor. Frica pierderii acestui sentiment naște monștri în oamenii care se iubesc cu adevărat.
,,Dacă Alex va considera că i-am dat motive lui Cosmin să se îndrăgostească de mine, având în vedere că suntem colegi și ne vedem zi de zi la școală?”, se întreba în sinea ei, Ioana.
,,Nu aș vrea ca Ioana să interpreteze greșit povestea cu Emilia!”, își spunea Alex.
Prima care începu să vorbească, fusese Ioana. Aceasta, povesti cu lux de amănunte, fără a omite nimic, întâlnirea avută cu prietenul lor comun, Cosmin. Pe măsură ce se adâncea în explicații, chipul lui Alex căpăta reflexe de furie sau seninătate. Uneori, el zâmbea din colțul gurii și Ioana devenea tot mai nedumerită de atitudinea lui, ea chiar nu știa ce să mai creadă, nu înțelegea deloc acele grimase de bucurie sau uneori de tristețe, ale soțului ei, care părea ascuns într-o carapace de netrecut a simțurilor. Se simțea debusolată, dar în adâncul sufletului ei, Ioana știa că procedase corect neascunzându-i lui Alex absolut nimic.
Toate temerile Ioanei se spulberară în momentul în care Alex i se destăinui cu privire la Emilia și atunci, ea înțelese că amândoi își descărcaseră emoțiile și trăirile unul altuia, doar pentru că se prețuiau și erau loiali. Destăinuirile făcute în acea noapte, le-au întărit legătura și le-au consolidat existența în comun. Nu vor uita niciodată acea noapte plină de mărturisiri, acele zvâcniri pline de porniri nestăvilite, de mirare și recunoștință.
,,Ce ne vom face acum? Cum vom trece peste asta? Eu sunt colegă cu amândoi!”, zise Ioana.
,,Vom proceda inteligent, cu tact. Va trebui să-i determinăm să se retragă din viețile noastre, fără a ne compromite niciunul dintre noi. În timp ce ei doi vor suferi, noi vom continua să trăim fără a ne fi frică. Sub frică, vom descoperi mereu bucuria, lucruri noi. Ioana, trebuie să știm amândoi că pe noi, nu ne poate doborî nimeni! Abia atunci, va înțelege și întreaga lume!”, spuse Alex.
,,Bine, dar cum vom proceda, Alex?”
,,Ne vom întâlni cu Emilia și Cosmin pe teren neutru și le vom spune fiecăruia povestea noastră cu privire la faptul că nu ne ascundem nimic unul altuia, că amândoi știm de sentimentele lor. Cred că niciunul dintre ei nu va bănui că noi ne-am spus totul, Ioana”.
Hotărâră să îi invite la restaurantul de lângă ei, într-o zi de sâmbătă seara, când urma să fie ziua lui Alex. Alex, un săgetător cu o fire deschisă, veselă și jovială, avea să le facă marea surpriză a reuniunii celor 4.
În tot acest timp, Ioana se comporta la școală ca și cum nu se întâmplase nimic deranjant în viața ei. Alex, de asemenea, venea gonind pe bicicletă în recreațiile mari să-și vadă soția și de cele mai multe ori o găsea pe Ioana în compania lui Cosmin și a Emiliei. Aceștia se comportau cu naturalețea șarpelui care își încolăcește tacit victima, făcând pe bufonii de serviciu, veseli și cu zâmbetele pe buze. Uneori, toată această falsitate a celor doi prieteni, le crea Ioanei și lui Alex o senzație de disconfort pe care o gestionau doar prin îmbrățișări dese în prezența celor doi. Se simțeau prinși într-o capcană și-și doreau să scape cât de curând din strânsoarea minciunii care-i gâtuia fără să realizeze de fapt cât de greu le era să se prefacă în prezența Emiliei și a lui Cosmin...
Zilele treceau pe neobservate ca și cum timpul se comprima odată cu Universul. Veni în sfârșit și ziua de sâmbătă, când Alex avea să-și sărbătorească ziua de naștere. Sperau că totul avea să se clarifice, ei nu mai puteau trăi ascunzându-se în această lume a incertitudinii.
Ioana își alesese o rochie neagră, cu guler și mâneci de culoare verde, care-i scotea în evidență ochii de culoarea smaraldului și părul blond, ondulat care-i cădea în valuri pe spate. În picioare, avea pantofi verzi cu toc care întregeau ținuta distinsă.
Și Alex, avea la rândul lui o pereche de pantaloni negri și o cămașă verde închis care confereau ochilor o schimbare radicală a culorii lor, ca și cum într-un lac albastru se prăvălise o pădure verde. Ochii celor doi căpătaseră o nuanță asemănătoare, oferindu-le sentimentul inseparabilității. Fără cravată, cu o pereche de pantofi din piele întoarsă de culoare verde turcoaz, Alex adoptase un stil modern și lejer care-i punea în evidență corpul atletic și frumusețea chipului. S-au privit în oglindă admirativ spunându-și: ,,suntem cuplul perfect”, și-au făcut complimente unul altuia, apoi au pornit spre restaurantul unde aveau să-și întâlnească prietenii.
Prinseseră aripi împreună și considerau că întâlnirea cu Emilia și Cosmin din acea seară va elucida pentru totdeauna dorințele și visele celor doi cu privire la ei. Situația nu mai putea fi amânată și lucrurile trebuiau spuse răspicat.
Alex și Ioana sosiră primii la restaurat. O jumătate de oră, timp în care cei doi au dansat în ritm de vals, trecu fără impedimente.
În sfârșit, își făcură apariția Emilia și Cosmin, eleganți, dar șovăielnici, la vederea cuplului pe ringul de dans, cei doi se înroșiră la față. Se observa vizil pe chipurile lor o ușoară gelozie, care le întări Alex și Ioanei ideea că această situație trebuia să ia sfârșit în acea seară.
Odată cu începerea mesei, Cosmin se ridică în picioare și închină în cinstea lui Alex, un pahar de vin cu urarea de sănătate și fericire. La fel procedă și Emilia.
,,Aș fi fericit, dacă voi doi ați fi sinceri cu mine și nu ar mai exista între noi secrete! Aveți secrete față de noi? Suntem cu adevărat prieteni?”, îi întrebă Alex pe amândoi cu un aer îngrijorător.
Peste chipurile Emiliei și ale lui Cosmin parcă se coborâse un trăsnet! Palizi, cu buze tremurânde, tăceau la unison, ascunzându-și ochii în farfuriile cu mâncare aflate în fața lor.
,,Eu spun să lămurim această situație! Cosmin, i-am povestit soțului meu absolut tot, iar despre tine, Emilia am aflat de la Alex! Noi ne confesăm, suntem un întreg! Ați fost primii oameni pe care i-am adus lângă inima noastră de când am sosit în orașul O. Ați fost un moment de bucurie și respirație, doi prieteni la care ne-am așezat sufletele în palmele voastre! Nu am dorit să se ajungă aici, dar eu lucrez lângă voi, suntem camarazi! Mi-este greu să înfrunt zilnic privirea lui Cosmin care spune că este îndrăgostit de mine! Mi-este greu Emilia să privesc în ochii tăi știind că tânjești după soțul meu! Ce este de făcut dragilor? Cum putem trece peste toate acestea? Cum ne vom continua serviciul fără a ne simți stingheri unul cu celălalt? Cosmin, Emilia, eu și Alex ne iubim!”, spuse Ioana mâhnită...
,,Acum înțeleg de ce ne-ați chemat aici! Nu a fost frumos ce ați făcut cu noi!”, răspunse Cosmin.
,,Nu a fost frumos? Cosmin, te consideram prietenul meu! Nu cu mult timp mi-am pierdut un prieten drag și te asemănam deja cu el! De la distanță, păreai atât de jovial, de vesel, de săritor, nu mi-am imaginat nici o clipă că de fapt tu erai îndrăgostit de soția mea. Clipa aceea de încredere a pierit odată cu deconspirarea intențiilor tale de către Ioana. Și tu, Emilia? Ioana chiar te iubea! Noi eram singuri în acest oraș și simțeam nevoia unei întregiri familiale, tocmai datorită lipsei celor dragi din viețile noastre! Acum, să-mi spuneți voi, cum vom merge mai departe? Ce se va întâmpla cu noi?”, zise Alex.
,,Promit că totul se va rezuma doar la acele declarații făcute Ioanei,fără să mă gândesc la consecințe, Alex!”, spuse Cosmin...
,,Și mie îmi pare rău pentru întorsătura lucrurilor! Spre deosebire de Cosmin, eu voi cere transferul din acest oraș! Voi pleca cât mai departe de tine și Ioana!”, spuse Emilia cu voce tristă...
,,Este bine că ne-am confruntat față în față și ne-am descătușat toți de secrete! Acum mă simt mai liber!
Veți hotărî fiecare ce veți face, dar gândiți-vă că nu ne veți putea despărți”, încheie Alex discuția!...
Câteva zile mai târziu, Emilia pleca deja din orașul O, iar Cosmin se pregătea să o facă.
Dragostea are multe cotloane. Oricât s-ar ascunde cineva, mai devreme sau mai târziu, ascunzătoarea iese la iveală. E ca un joc de-a ,,v-ați ascunselea”, în care, în cele din urmă, rămâne un învingător care îi scoate la lumină pe toți cei care vor să trăiască în obscuritatea. Învingători în acest joc, au fost Ioana și Alex, acești tineri care au crezut în atașamentul lor sufletesc, în loialitate și în șansa de a fi împreună, aceste trăiri pe care nimeni și nimic nu le-au putut confisca. Pentru Alex și Ioana pașii deveniseră mai siguri ca oricând și un nou orizont de încredere se ivise deasupra lor.
Cerul și pământul, zilele și anotimpurile, anii care se scurgeau plini de înțelegere și armonie, făceau parte din tinerii noștri ca un întreg din care nu putea fi smulsă nici o fărâmă de iubire. Iubirea pe de-a-ntregul întocmise mutual o listă cu aspirațiile lor și îi alimenta în fiecare zi cu visele așternute în nopțile când cei doi soți se întreceau în a-și planifica drumul pe care aveau să pășească fără a-și da drumul la mâini. Era exact așa cum își doriseră.
Trecuseră 4 ani de când se aflau în orașul O, își croiseră drumul spre inimile elevilor lor și ale tuturor celor care-i iubeau și le respectau căsnicia.
În tot acest timp, apartamentul lor fusese împodobit cu lucruri cumpărate prin truda lor și erau extrem de fericiți că se iubeau la fel ca în prima zi...
În tot acest timp, legătura dintre ei și familiile lor devenise tot mai strânsă și își vizitau frații de câte ori aveau ocazia. Aveau deja doi nepoți, pe care-i răsfățau de câte ori se aflau împreună, sau veneau la ei în orașul O. Maria dăduse naștere unui băiețel sănătos de care Octavian era tare mândru, iar sora Ioanei Anca, adusese pe lume încă o fetiță, la fel de frumoasă ca micuța Victoria. Alex și Ioana erau unchi și mătușă pentru aceste ființe nevinovate care se aciuaseră lângă inima lor, însă nu erau părinții propriilor lor copii. Venise însă timpul să se gândească că în viața lor va poposi în scurt timp micuțul din familie care le va umple întreaga existență și care le va continua călătoria lor pe acest pământ...
(va urma...)

English:

The past, the labyrinth of dreams ...

Chapter 49 ...

The kids...
Sadness is part of us, of our lives. It is like a steam that appears and disappears, if we know how to disperse it. Alex and Ioana lived this feeling and fought hard not to feel guilty. What is left if we put aside without analyzing, an event that made us unhappy even for a few moments? In our body will be installed that void that can not be filled and we will constantly fight with ourselves to deceive ourselves that everything is going according to plan, without obstacles and without inner questions.
But is it enough to pretend that we have not seen, that we have not heard anything when an obstacle appears that does not suit us? Should we bypass it, or take it by storm so we never get in the way again?
These were many of the inner turmoil of the two spouses before the moment of their reunion.
"How I missed you, Ioana! Never leave again! ”, He said to Alex Ioana, embracing her with his whole being ...
"And me, Alex! It was so hard without you! ”, Ioana answered, kissing Alex's so familiar and smiling face.
They fell in love with pathos and frustration, in the hall where Ioana's luggage was waiting to be taken out of her suitcase, without thinking about anything that had happened the day before. They were found in them and their gazes, in the tacit obedience of their hearts, in the heat of their bodies shrouded in desire and revelation. Then, as if that wasn't enough, they continued in the bedroom the same mission of searching for the bodies consumed by love, in the same silence that offered them every time, so much confidence ... They didn't need words thrown in the wind ...
"Ioana, I want to tell you something important!"
"Alex, I have to tell you something that presses me!"
They both uttered both sentences as if they understood each other at the same time, in the same second, as if someone had opened their mouths and parted their lips through a well-crafted plan.
"You say it first, my dear!"
"You say it first, honey!"
They were like a clock in thought, and the hands of the clock always seemed to be fixed inside their hearts that exploded at every fragile touch of the hands that sought to intertwine in the softest communion of the soul.
They had sworn so many times to have the courage to look each other in the eye if their love would ever end. The fear of losing this feeling gives birth to monsters in people who truly love each other.
"If Alex considers that I gave Cosmin reasons to fall in love with me, considering that we are colleagues and see each other every day at school?", Ioana wondered to herself.
"I wouldn't want Ioana to misinterpret the story with Emilia!" Alex thought.
The first to start talking was Ioana. This, stories with luxurious details, without omitting anything, the meeting they had with their mutual friend, Cosmin. As he delved deeper into the explanations, Alex's face took on a hint of anger or serenity. Sometimes he smiled out of the corner of his mouth and Ioana became more and more confused by his attitude, she really didn't know what to believe, she didn't understand at all those grimaces of joy or sometimes sadness, of her husband, who seemed hidden in a shell of unsurpassed of the senses. She felt confused, but deep in her soul, Ioana knew she had done the right thing by not hiding anything from Alex.
All of Joan's fears were shattered the moment Alex told her about Emilia, and then she realized that they had both discharged their emotions and feelings, just because they valued and were loyal. The confessions made that night strengthened their connection and strengthened their common existence. They will never forget that night full of confessions, those twists full of unstoppable beginnings, of wonder and gratitude.
"What are we going to do now?" How do we get over this? I am a colleague of both! ”, Said Ioana.
"We will act intelligently, tactfully. We will have to persuade them to withdraw from our lives without compromising any of us. While the two of them will suffer, we will continue to live without fear. Under fear, we will always discover joy, new things. Ioana, we both need to know that no one can take us down! Only then will the whole world understand! ”, Said Alex.
"Okay, but how are we going to do it, Alex?"
,, We will meet Emilia and Cosmin on neutral ground and we will tell each of us our story about the fact that we do not hide anything from each other, that we both know about their feelings. I don't think any of them will suspect that we told each other everything, Ioana ".
They decided to invite them to the restaurant next to them, on a Saturday night, when it was going to be Alex's birthday. Alex, an open-minded, cheerful and jovial Sagittarius, would surprise them with the reunion of the 4.
All this time, Ioana was behaving at school as if nothing disturbing had happened in her life. Alex also came riding his bike in the big recreations to see his wife and most of the time he found Ioana in the company of Cosmin and Emilia. They behaved with the naturalness of the snake that silently wraps its victim, making the service buffoons happy and with smiles on their lips. Sometimes, all this falsity of the two friends, created for Ioana and Alex a feeling of discomfort that they managed only through frequent hugs in the presence of the two. They felt trapped and wanted to get out of the grip of the lie that was strangling them as soon as possible without actually realizing how difficult it was for them to pretend to be in the presence of Emilia and Cosmin ...
The days passed unnoticed as if time compressed with the Universe. Finally came Saturday, when Alex would celebrate his birthday. They hoped that everything would clear up, they could no longer live hiding in this world of uncertainty.
Ioana had chosen a black dress, with a green collar and sleeves, which highlighted her emerald-colored eyes and her wavy blond hair falling in waves on her back. He was wearing green high-heeled shoes that complemented his distinguished outfit.
Alex, too, had a pair of black trousers and a dark green shirt that gave the eyes a radical change in color, as if a green forest had fallen into a blue lake. The two's eyes had taken on a similar hue, giving them a sense of inseparability. Without a tie, with a pair of turquoise green suede shoes, Alex had adopted a modern and light style that highlighted his athletic body and facial beauty. They looked at themselves in the mirror admiringly, saying, "We are the perfect couple," they complimented each other, then headed to the restaurant where they would meet their friends.
They had caught wings together and believed that the meeting with Emilia and Cosmin that evening would forever elucidate the wishes and dreams of the two about them. The situation could not be postponed and things had to be said bluntly.
Alex and Ioana were the first to arrive at the restaurant. Half an hour, during which the two danced to the rhythm of the waltz, passed without hindrance.
Finally, Emilia and Cosmin appeared, elegant but hesitant, at the sight of the couple on the dance floor, the two blushed. There was a slight jealousy on their faces, which strengthened Alex and Ioana's idea that this situation was to end that evening.
As the meal began, Cosmin rose to his feet and bowed in honor of Alex, a glass of wine wishing him health and happiness. Emilia does the same.
"I would be happy if you two would be honest with me and there would be no secrets between us! Do you have secrets from us? Are we really friends? ”Alex asked them both worriedly.
Lightning seemed to descend over Emilia's and Cosmin's faces! Pale, with trembling lips, they were silent in unison, hiding their eyes in the plates of food in front of them.
,, I say to clarify this situation! Cosmin, I told my husband absolutely everything, and I found out about you from Emilia from Alex! We confess, we are a whole! You were the first people we brought to our hearts since we arrived in the city of O. You were a moment of joy and breath, two friends to whom we placed our souls in your palms! I didn't want to get here, but I'm working with you, we're comrades! It's hard for me to face the gaze of Cosmin every day who says he is in love with me! It's hard for me Emilia to look into your eyes knowing you're longing for my husband! What to do dear ones? How can we get over all this? How will we continue our service without feeling embarrassed with each other? Cosmin, Emilia, Alex and I love each other! ”, Said Ioana sadly ...
"Now I understand why you called us here! It was not nice what you did with us! ”, Replied Cosmin.
"Wasn't it beautiful?" Cosmin, we consider you my friend! Not long ago I lost a dear friend and I already look like you! From a distance, you seemed so jovial, cheerful, jumping, I never imagined for a moment that you were actually in love with my wife. That moment of trust perished with the unveiling of your intentions by Ioana. And you, Emilia? Ioana really loved you! We were alone in this city and we felt the need for a family reunion, precisely due to the lack of loved ones in our lives! Now, tell me, how are we going to move forward? What will happen to us? ”Alex said.
"I promise that everything will be limited only to those statements made to Ioana, without thinking about the consequences, Alex!", Said Cosmin ...
"I'm sorry for the twist!" Unlike Cosmin, I will request a transfer from this city! I will go as far away from you and Ioana as possible! ”, Said Emilia in a sad voice ...
"It's good that we faced each other and we all got rid of secrets! Now I feel freer!
You will each decide what you will do, but think that you will not be able to separate us ", Alex concludes the discussion! ...
A few days later, Emilia was already leaving town O, and Cosmin was preparing to do so.
Love has many corners. No matter how much someone hides, sooner or later, the hiding place comes to light. It's like a "hide and seek" game, in which, in the end, it remains a winner who brings to light all those who want to live in the dark. Winners in this game were Ioana and Alex, these young people who believed in their attachment, loyalty and the chance to be together, these feelings that no one and nothing could confiscate. For Alex and Ioana, the steps had become safer than ever and a new horizon of confidence had emerged above them.
Heaven and earth, days and seasons, years flowing full of understanding and harmony, were part of our youth as a whole from which not a shred of love could be torn. Love in its entirety had compiled a list of their aspirations and fed them every day with the dreams they had in the nights when the two spouses competed in planning their path on which they would walk without letting go of their hands. . It was exactly the way they wanted it.
It had been 4 years since they had been in town O, they had made their way to the hearts of their students and all those who loved and respected their marriage.
All this time, their apartment had been decorated with things bought through their hard work and they were extremely happy that they loved each other just like on the first day ...
During all this time, the bond between them and their families had become closer and they visited their brothers whenever they had the opportunity. They already had two grandchildren, whom they pampered whenever they were together, or who came to them in the city of O. Maria had given birth to a healthy boy of whom Octavian was very proud, and Ioana Anca's sister had given birth to another baby girl, as beautiful as little Victoria. Alex and Ioana were uncles and aunts for these innocent beings who had grown close to their hearts, but they were not the parents of their own children. But it was time to think that in their lives will soon stop the little family that will fill their entire existence and will continue their journey on this earth ...
(will follow)

Spanish:

El pasado, el laberinto de los sueños ...

Capítulo 49 ...

Los niños...
La tristeza es parte de nosotros, de nuestras vidas. Es como un vapor que aparece y desaparece, si sabemos dispersarlo. Alex e Ioana vivieron este sentimiento y se esforzaron por no sentirse culpables. ¿Qué queda si dejamos de lado sin analizar, un hecho que nos hizo infelices aunque sea por unos momentos? En nuestro cuerpo se instalará ese vacío que no se puede llenar y lucharemos constantemente con nosotros mismos para engañarnos de que todo va según lo planeado, sin obstáculos y sin preguntas internas.
Pero, ¿basta con fingir que no hemos visto, que no hemos oído nada cuando aparece un obstáculo que no nos conviene? ¿Deberíamos pasarlo por alto o tomarlo por asalto para que nunca más nos interpongamos en el camino?
Estos fueron muchos de los problemas internos de los dos cónyuges antes del momento de su reencuentro.
"¡Cómo te extrañé, Ioana! ¡Nunca más te vayas! ”, Le dijo a Alex Ioana, abrazándola con todo su ser ...
"¡Y yo, Alex! ¡Fue tan duro sin ti! ”, Respondió Ioana, besando el rostro tan familiar y sonriente de Alex.
Se enamoraron del patetismo y la frustración, en el pasillo donde esperaba sacar el equipaje de Ioana de su maleta, sin pensar en nada de lo ocurrido el día anterior. Se encontraron en ellos y en sus miradas, en la obediencia tácita de sus corazones, en el calor de sus cuerpos envueltos en deseo y revelación. Luego, por si fuera poco, continuaron en el dormitorio la misma misión de buscar los cuerpos consumidos por el amor, en el mismo silencio que les ofrecía cada vez, tanta confianza ... No necesitaban que se lanzaran palabras en el viento ...
"¡Ioana, quiero decirte algo importante!"
"¡Alex, tengo que decirte algo que me presiona!"
Ambos pronunciaron ambas frases como si se entendieran al mismo tiempo, en el mismo segundo, como si alguien hubiera abierto la boca y abierto los labios a través de un plan bien elaborado.
"¡Dilo tú primero, querida!"
"¡Dilo tú primero, cariño!"
Eran como un reloj en el pensamiento, y las manecillas del reloj siempre parecían estar fijadas dentro de sus corazones que explotaban a cada frágil toque de las manecillas que buscaban entrelazarse en la más suave comunión del alma.
Habían jurado tantas veces tener el coraje de mirarse a los ojos si su amor alguna vez terminaba. El miedo a perder este sentimiento da origen a monstruos en las personas que se aman de verdad.
"¿Si Alex considera que le di a Cosmin motivos para enamorarse de mí, considerando que somos compañeros y nos vemos todos los días en la escuela?", Se preguntó Ioana.
"¡No quisiera que Ioana malinterpretara la historia con Emilia!", Pensó Alex.
La primera en empezar a hablar fue Ioana. Esta, historias de lujo de detalle, sin omitir nada, el encuentro que tuvieron con su amigo en común, Cosmin. A medida que profundizaba en las explicaciones, el rostro de Alex adquirió una pizca de ira o serenidad. A veces sonreía por la comisura de su boca y Ioana se confundía cada vez más por su actitud, realmente no sabía qué creer, no entendía para nada esas muecas de alegría o, a veces, de tristeza, de su marido, que parecía escondido en un caparazón de insuperable de los sentidos. Se sentía confundida, pero en el fondo de su alma, Ioana sabía que había hecho lo correcto al no ocultarle nada a Alex.
Todos los miedos de Joan se hicieron añicos en el momento en que Alex le contó sobre Emilia, y luego se dio cuenta de que ambos habían descargado sus emociones y sentimientos el uno en el otro, solo porque se valoraban y eran leales. Las confesiones hechas esa noche fortalecieron su conexión y fortalecieron su existencia común. Nunca olvidarán esa noche llena de confesiones, esos giros llenos de comienzos imparables, de asombro y gratitud.
"¿Qué vamos a hacer ahora?" ¿Cómo superamos esto? ¡Soy colega de ambos! ”, Dijo Ioana.
"Actuaremos con inteligencia y tacto. Tendremos que persuadirlos de que se retiren de nuestras vidas sin comprometer a ninguno de nosotros. Mientras los dos sufran, seguiremos viviendo sin miedo. Bajo el miedo, siempre descubriremos alegría, cosas nuevas. Ioana, ¡los dos necesitamos saber que nadie puede derribarnos! ¡Sólo entonces entenderá el mundo entero! ”, Dijo Alex.
"Está bien, pero ¿cómo lo vamos a hacer, Alex?"
,, Nos encontraremos con Emilia y Cosmin en terreno neutral y nos contaremos a cada uno de nosotros nuestra historia sobre el hecho de que no nos ocultamos nada, que ambos conocemos sus sentimientos. No creo que ninguno sospeche que nos lo contamos todo, Ioana ".
Decidieron invitarlos al restaurante de al lado, un sábado por la noche, cuando iba a ser el cumpleaños de Alex. Alex, un Sagitario de mente abierta, alegre y jovial, los sorprendería con el reencuentro de los 4.
Todo este tiempo, Ioana se comportó en la escuela como si nada perturbador hubiera pasado en su vida. Alex también venía en bicicleta a las grandes recreaciones para ver a su esposa y la mayor parte del tiempo se encontraba con Ioana en compañía de Cosmin y Emilia. Se comportaron con la naturalidad de la serpiente que envuelve silenciosamente a su víctima, haciendo felices a los bufones del servicio y con sonrisas en los labios. En ocasiones, toda esta falsedad de los dos amigos, creaba para Ioana y Alex un sentimiento de malestar que solo lograban a través de frecuentes abrazos en presencia de los dos. Se sentían atrapados y querían escapar de las garras de la mentira que los estrangulaba lo antes posible sin realmente darse cuenta de lo difícil que era para ellos fingir estar en presencia de Emilia y Cosmin ...
Los días pasaban desapercibidos como si el tiempo se comprimiera con el Universo. Finalmente llegó el sábado, cuando Alex celebraría su cumpleaños. Esperaban que todo se aclarara, ya no podrían vivir escondidos en este mundo de incertidumbre.
Ioana había elegido un vestido negro, con cuello y mangas verdes, que resaltaban sus ojos color esmeralda y su cabello rubio y ondulado que caía en ondas sobre su espalda. Llevaba zapatos verdes de tacón alto que complementaban su distinguido atuendo.
Alex también tenía un pantalón negro y una camisa verde oscuro que le daba a los ojos un cambio radical de color, como si un bosque verde hubiera caído en un lago azul. Los ojos de los dos habían adquirido un tono similar, dándoles una sensación de inseparabilidad. Sin corbata, con un par de zapatos de gamuza verde turquesa, Alex había adoptado un estilo moderno y ligero que resaltaba su atlético cuerpo y belleza facial. Se miraron en el espejo con admiración, diciendo: "Somos la pareja perfecta", se felicitaron y luego se dirigieron al restaurante donde se encontrarían con sus amigos.
Habían cogido alas juntos y creían que el encuentro con Emilia y Cosmin esa noche aclararía para siempre los deseos y sueños de los dos sobre ellos. La situación no podía posponerse y había que decir las cosas sin rodeos.
Alex e Ioana fueron los primeros en llegar al restaurante. Media hora, durante la cual los dos bailaron al ritmo del vals, transcurrió sin obstáculos.
Finalmente, Emilia y Cosmin aparecieron, elegantes pero vacilantes, al ver a la pareja en la pista de baile, los dos se sonrojaron. Había un ligero celo en sus rostros, lo que fortaleció la idea de Alex e Ioana de que esta situación terminaría esa noche.
Cuando comenzó la comida, Cosmin se puso de pie y se inclinó en honor a Alex, una copa de vino deseándole salud y felicidad. Emilia hace lo mismo.
"¡Sería feliz si ustedes dos fueran honestos conmigo y no hubiera secretos entre nosotros! ¿Tienes secretos para nosotros? ¿Somos realmente amigos? ”Alex les preguntó a ambos preocupado.
¡Un rayo pareció caer sobre los rostros de Emilia y Cosmin! Pálidos, con labios temblorosos, callaron al unísono, escondiendo los ojos en los platos de comida que tenían frente a ellos.
,, digo para aclarar esta situación! Cosmin, le conté a mi esposo absolutamente todo, ¡y me enteré de ti por Emilia por Alex! ¡Lo confesamos, somos un todo! Ustedes fueron las primeras personas que trajimos a nuestro corazón desde que llegamos a la ciudad de O. Fueron un momento de alegría y aliento, dos amigos a los que pusimos el alma en sus palmas! No quería llegar aquí, pero estoy trabajando contigo, ¡somos camaradas! ¡Es difícil para mí enfrentar todos los días la mirada de Cosmin que dice estar enamorado de mí! ¡Es difícil para mí, Emilia, mirarte a los ojos sabiendo que estás añorando a mi esposo! ¿Qué hacer queridos? ¿Cómo podemos superar todo esto? ¿Cómo continuaremos nuestro servicio sin sentirnos avergonzados el uno del otro? ¡Cosmin, Emilia, Alex y yo nos amamos! ”, Dijo Ioana con tristeza ...
"¡Ahora entiendo por qué nos llamaste aquí! ¡No fue lindo lo que hiciste con nosotros! ”, Respondió Cosmin.
"¿No fue hermoso?" ¡Cosmin, te consideramos mi amigo! ¡No hace mucho tiempo perdí a una querida amiga y ya me parezco a ti! Desde la distancia, parecías tan jovial, alegre, brincando, nunca imaginé ni por un momento que estuvieras realmente enamorado de mi esposa. Ese momento de confianza pereció con la revelación de tus intenciones por parte de Ioana. ¿Y tú, Emilia? ¡Ioana realmente te amaba! Estábamos solos en esta ciudad y sentimos la necesidad de un reencuentro familiar, ¡precisamente por la falta de seres queridos en nuestras vidas! Ahora dime, ¿cómo vamos a avanzar? ¿Qué nos pasará? ”Dijo Alex.
"¡Prometo que todo se limitará solo a esas declaraciones que le hizo a Ioana, sin pensar en las consecuencias, Alex!", Dijo Cosmin ...
"¡Lo siento por el giro!" ¡A diferencia de Cosmin, solicitaré un traslado desde esta ciudad! ¡Me alejaré lo más posible de ti y de Ioana! ”, Dijo Emilia con voz triste ...
"¡Qué bueno que nos enfrentamos y nos deshicimos de todos los secretos! ¡Ahora me siento más libre!
¡Cada uno decidirá lo que hará, pero piense que no podrá separarnos ”, concluye Alex la discusión! ...
Unos días después, Emilia ya se estaba yendo de la ciudad O y Cosmin se estaba preparando para hacerlo.
El amor tiene muchos rincones. No importa cuánto se esconda alguien, tarde o temprano, el escondite sale a la luz. Es como un juego de "escondite", en el que, al final, sigue siendo un ganador que saca a la luz a todos aquellos que quieren vivir en la oscuridad. Los ganadores de este juego fueron Ioana y Alex, estos jóvenes que creían en su apego, lealtad y la oportunidad de estar juntos, esos sentimientos que nadie ni nada podía confiscar. Para Alex e Ioana, los pasos se habían vuelto más seguros que nunca y un nuevo horizonte de confianza había surgido sobre ellos.
El cielo y la tierra, los días y las estaciones, los años fluyendo llenos de comprensión y armonía, eran parte de nuestra juventud como un todo del que no se podía arrancar ni una pizca de amor. El amor en su totalidad había recopilado una lista de sus aspiraciones y las alimentaba cada día con los sueños que tenían en las noches en las que los dos esposos competían en planificar su camino por el que caminarían sin soltarse las manos. Era exactamente como lo querían.
Habían pasado 4 años desde que habían estado en la ciudad O, habían llegado al corazón de sus estudiantes y de todos aquellos que amaban y respetaban su matrimonio.
Todo este tiempo, su apartamento había sido decorado con cosas compradas a través de su arduo trabajo y estaban extremadamente felices de amarse como el primer día ...
Durante todo este tiempo, el vínculo entre ellos y sus familias se había estrechado y visitaban a sus hermanos cada vez que tenían la oportunidad. Ya tenían dos nietos, a los que mimaban siempre que estaban juntos, o que acudían a ellos en la ciudad de O. María había dado a luz a un niño sano del que Octavio estaba muy orgulloso, y la hermana de Ioana Anca había dado a luz a otro bebé. niña, tan hermosa como la pequeña Victoria. Alex e Ioana eran tíos y tías de estos seres inocentes que se habían acercado a sus corazones, pero no eran los padres de sus propios hijos. Pero era hora de pensar que en sus vidas pronto se detendrá la pequeña familia que llenará toda su existencia y que continuará su viaje en esta tierra ...
(seguirá)

Domșa Lucian: Măriuca

proză (part.7)

... hurducăielile căruței și chipul Lenuței aplecat deasupra lui l-au făcut să deschidă ochii apoi să-i închidă repede, continuând să viseze, trebuia să moară acolo-n fântână, înecat ca un câine... Și-a amintit totul ca și cum s-ar fi întâmplat cu o zi în urmă, Dumnezeule mare, războiul și tot ce-a-nsemnat el, cât prăpăd și câtă pustiire...
... a doua zi seara, după ce s-a lăsat întunericul, a poposit lângă casa Lenuței ca și cum ar fi vrut să-și tragă sufletul și ar fi venit cine știe de unde, dorea s-o fluiere ca s-o cheme la poartă, însă l-a auzit pe Tinu cum tușește dincolo de pălang și n-a îndrăznit. A mai rămas acolo un timp, s-a ghemuit ca să nu-l simtă câinii și a încercat să-și țină rasuflarea până ce a auzit pașii bătrânului că se îndepărtează. Abia atunci s-a ridicat și a îndrăznit un fluierat scurt, care a atras după el lătratul unui câine din curtea vecină. După ce a așteptat câteva minute, a mai fluierat odată, de data asta mult mai lung, țuguindu-și buzele și umplându-și plămânii cu aer. Gândul i-a fugit la asaltul din dimineața aceea friguroasă și cețoasă, când caporalul le-a ordonat să-și monteze fiecare baioneta la pușcă, iar lui îi tremurau mâinile fără să-și dea seama de ce. Apoi s-a ghemuit în tranșee, ținând arma-n poală, iar în ochi i-au apărut lacrimi, noroc că nu-l vedeau camarazii lui, să râdă de el. A închis ochii, în așteptarea fluierului strident care însemna semnalul de atac, iar când acesta s-a auzit, brutal, în îngemănarea zorilor, a scos un urlet și s-a ridicat în picioare, laolaltă cu zecile de soldați din tranșee. A urcat grăbit scărița care-l scotea afară din groapă și a luat-o la goană, cu arma în mână, întinsă amenințător cu vârful baionetei înainte, murmurând în gând „Dumnezeule, nu mă lăsa, Dumnezeule!” Apoi a închis ochii continuând să alerge nici el nu știa unde, până când...
„Am știut c-o să vii, să mă fluieri, Manole!” l-a trezit din gânduri vocea cristalină a Lenuței ivită parcă de nicăieri, dincolo de gard. Feciorul a clipit scurt și a zâmbit, simțind că-l cuprinde un asemenea drag de fată, așa cum n-a mai simțit niciodată pentru nimeni, iar întunericul parcă se transforma îngăduitor în lumină. A deschis gura să-i răspundă, însă nu știa ce să-i spună, ar fi vrut să-o-ntrebe că de unde știa că el va veni s-o fluiere, sau... „Hai să ies în drum!” a continuat Lenuța, strecurându-se pe lângă gard, „să nu m-audă ticu’...” A ieșit în uliță și s-a lipit de el, convinsă fiind că n-o vede nimeni, iar Manole s-a-nfiorat, simțind ceva ca o furnicătură cum îi trece prin trup, începănd din stomac și terminându-se-n vârful degetelor de la picioare. „Ce-o fi asta?” s-a-ntrebat el, mirat, prinzând-o pe fată de după umeri. Au rămas așa câteva minute bune, până ce s-a auzit un strănut undeva-ntr-o curte vecină, iar Lenuța a tresărit și s-a dezlipit dintr-o dată de el. Manole a făcut un pas în față și a șoptit „Hai să merem de aici!” apoi a prins-o de mână, iar Lenuța a dat din cap, supusă și l-a urmat. S-au strecurat în livada de vișini a lui Cocea, vecinul Lenuței, știa ea o spărtură-n gard pe unde trebuia să te apleci ca să intri.
Au făcut câțiva pași pe bâjbâite, cu mâinile întinse, să nu se lovească de vreun copac, apoi s-au așezat pe o movilă de pământ. Manole s-a uitat în sus încercând să zărească luna, dar era mult prea întuneric, pesemne că vreun nor stingher sau chiar mai mulți, i-au acoperit goliciunea. Gândul i-a fugit din nou în întunecimea din tranșee când ploua fără întrerupere de dimineața, iar ei, soldații, zăceau înfrigurați și zgriburiți, cu mantalele ude pe ei și cu pelerine-n cap, cu apa ce băltea la picioarele lor și cu lămpașurile care abia reușeau să lumineze. Manole ședea pe o bârnă de lemn, într-o scobitură verticală în pământ, transformată-n glod , cu apa ajungându-i până la carâmbul cizmelor, uitându-se-n jos, lăsând șuvoaiele de ploaie să i se scurgă de pe caschetă direct pe pantalonii îmbibați. Lipit de el, un camarad, moțăia, cu pușca înfiptă-n noroiul de pe jos, sprijinindu-și mâinile pe țeavă, iar feciorul îl privea plin de mirare că poate să doarmă pe potopul acela, fără să-i pese de nimic. Părea că Dumnezeu a adunat toată apa din lume sus în ceruri și i-a dat drumul dintr-o dată, să toarne cu nemiluita peste tranșeele din Nămoloasa, nume predestinat, „Fir-ar a’ dracului de război să fie!”, a tunat nervos Manole, întinzând mâna și apucând lămpașul de lângă el. S-a scotocit cu grijă în buzunarul de la piept din interiorul vestonului și a scos afară o pungă în care a băgat mâna, extrăgând o tabacheră. A deschis-o cu grijă, aplecându-se deasupra ei ca să n-o ude nici măcar un picur de apă, astfel încât să n-ajungă la țigările frumos aranjate din interior. A luat cu degetele ude o țigară, a introdus-o-ntre buze, apoi, cu un gest expert, a ridicat sticla lămpașului exact cât să vâre capătul țigării, ca să o aprindă. Primul fum l-a tras cu nesaț, adânc în piept, iar următoarele l-au făcut să tușească și să ofteze. Atunci și-a amintit ce i-a spus un camarad de-al lui, veteran, dintr-un sat de pe lângă Făgăraș, atunci când l-a-ntrebat: „Ce-i mai important în război?”, iar omul i-a răspuns: „Să ai întotdeauna la tine țigări și ghiufe uscate...”
... Lenuța l-a strâns ușor de mână, trezindu-l din noianul de amintiri, iar Manole a zâmbit și a prins-o protector de după umeri. Fata a oftat, lasându-și moale capul pe umărul lui, iar feciorul, cu vocea gâtuită de emoție, i-a șoptit: „Mi-ești tare dragă, tu Lenuță!” Atunci luna și-a făcut apariția zâmbitoare, în toată splendoarea ei de după nori, iar Manole și-a întors capul și a început s-o sărute timid pe gât. Mirosul de iasomie al pielii ei și gustul crud de femeie tânără, l-au făcut pe fecior să simtă cum îi clocotește sângele-n vene, iar carnea i se întărește dintr-o dată până aproape de durere. Lenuța a închis ochii, lăsându-se pradă sărutărilor lui, simțind cum mai jos de abdomen, mușchii i se contractă apoi se destind dintr-o dată, iar în stomac un roi de fluturi zboară năuciți dorind să iasă la lumină, iar... „Manole, oprește-te, Manole!” a gâfâit ea, când feciorul i-a dezvelit umerii până aproape de sâni, continuând s-o sărute nebunește, în timp ce luna, rușinată, se retrăgea după un nor răzleț. Feciorul s-a oprit mirat, neștiind ce să facă, iar Lenuța și-a aranjat veșmântul și s-a ridicat în picioare. „Te-am speriat, Lenuță?” a îndrăznit el, în șoaptă, fiindu-i teamă de răspuns, însă fata nu a zis nimic. Atunci Manole a simțit că lumea parcă se prăbușește, iar noaptea s-a pogorât de tot asupra lor și înăuntrul lui creștea o supărare ca o furie pe care n-o putea înțelege. La fel a simțit și în timpul asaltului când camarazii cădeau în jurul lui ca muștele, iar în ceața din față se auzeau răpăitul unei mitraliere germane și sunetul gloanțelor care mușcau din pământul moale. A alergat ca bezmeticul, în zig-zag, așa cum a fost învățat pe câmpul de instrucție, urlând înspăimântat, cu inima ieșindu-i din piept, până când era gata să se lovească de un gard de sârmă ghimpată. S-a oprit, gâfâind, iar în fața lui, la nici trei metri, a răsărit de niciunde un soldat neamț, mai mic de statură. L-a cunoscut după cascheta ovală, de forma unui blid și a întins arma cu țeava spre el, ținând degetul pe trăgaci. A deschis gura să...
„Manole, io mă duc acas’, că mă coată ticu’...” a șoptit Lenuța iar el a scuturat din cap să-și alunge gândurile și s-a ridicat în picioare, lângă ea. Luna s-a ivit din nou de după nori, luminându-le fugar chipurile, dezvelindu-i fetei fața roșie și feciorului chipul speriat, iar de dincolo de gard s-a auzit un strănutat strident. „Să mai vii, Manole!”, a susurat Lenuța, strecurându-se prin spărtura din gard, iar el a dat din cap: „O să viu, tu Lenuță...”

(va urma)

GLOSAR:

pălang - gard

ghiufe - chibrite

glod - noroi

carâmb – partea superioară a cizmei