Doar piatra din adâncul fântânii îți poate vorbi despre durerea apei (Teodor Dume)

Doar piatra din adâncul fântânii îți poate vorbi despre durerea apei (Teodor Dume)

La mulți ani, România mea!


Câteodată dulce, altădată amară,
uneori e iarnă, alteori e vară,
câteodată slabă, altădată grasă,
uneori mi-e dragă, alteori nu-mi pasă,
câteodată curvă, altădată sfântă,
uneori urâtă, alteori încântă,
câteodată doarme, altădată-i trează,
uneori e laşă, alteori vitează,
câteodată apă, altădată foc,
uneori aleargă, alteori stă-n loc,
cateodată-i oarbă, altădată vede,
uneori timidă, alteori se-ncrede,
câteodată bună, altădată rea...
Ţara mea-i orice, dar e ţara mea!


(Viorel Boldiș)

Daniel Corbu: ESTETOGENEZA.

Într-o adresare către efeseni, apostolul Pavel prevedea dispariţia profeţiilor (născute din cunoaştere speculativă) şi pleda pentru CUNOAŞTEREA FAŢĂ CATRE FAŢĂ (facie ad faciem). Dar cum? Dialogul e, la urma urmelor, un fenomen pe cât de fascinant, pe atât de pragmatic, pentru că poate separa masca de rolul real. Şi pentru că poate revela ceea ce eu aş numi estetogeneza.

Prin urmare, cunoaşterea este hiperverbală. Suntem supuşi logosului. Suntem logofagi din tată (ceresc, neceresc)-n fiu şi nepot. Pornind de aici, se vede de la o sută de leghe că dialogul e învăţământul omiletic. Iisus n-a scris decât o singură dată şi atunci pe nisip. Dar a vorbit mereu. Despre acea scriere pe nisip cu bastonul se spune că e o scriere cu divinitatea. SCRIEREA CU SINE, descoperită de moderni e scrierea doar cu misterul articular al fiinţei tale, într-un proces de autocunoaştere.
Ne învrednicim să constatăm, nu fără apăsat fior, că acum grafomania (în sensul bun al cuvântului, nu în cel pejorativ de azi!) mi se pare o cruce în sânge, un dat existenţial al omului în lume. Există: scrierea pe pietre (mă rog, şi pe pereţi), scrierea pe nisip, scrierea pe hârtie (cu cerneală, creioane, cu sânge), scrierea pe suport electronic. Pe orice suport se pot scrie lucruri esenţiale şi se pot scrie prostii. Reîntorcându-ne în timp, constatăm că Buda, Socrate şi Iisus au refuzat scrisul. Oare din ce raţiuni? Pe de altă parte, citim evangheliile şi suntem sideraţi de profunzimea dialogurilor şi a zicerilor celui care refuza scrisul.

Eveniment editorial







Editura ,,ŞCOALA ARDELEANĂ" (Director, VASILE GEORGE DÂNCU), anunţă ca Eveniment editorial, lansarea cărţii de poeme 𝑺𝒑𝒓𝒆 𝑭𝒆𝒓𝒊𝒄𝒊𝒕𝒖𝒍 𝑵𝒊𝒄𝒂̆𝒊𝒆𝒓𝒊. 𝑨𝒏𝒕𝒐𝒍𝒐𝒈𝒊𝒆 𝒍𝒊𝒓𝒊𝒄𝒂̆ (ediție definitivă, 586 pagini, academic) de 𝐃𝐚𝐧𝐢𝐞𝐥 𝐂𝐨𝐫𝐛𝐮, care va avea loc sâmbătă, 10 decembrie, ora 18.00, la Târgul de Carte Gaudeamus București (Romexpo, Pavilionul B2, standul Editurii Școala Ardeleană).
Cartea are o Prefață de Ioan Holban și o Postfață de Acad. Mihai Cimpoi.
Prezintă: ŞTEFAN MITROI , PAUL GORBAN, VASILE GEORGE DÂNCU

Ionuț Caragea: Arta este Dumnezeu


când un pictor vede o culoare
cum se scurge dintr-un curcubeu,
pe-a sa pânză tot ce îi apare
e pictat de bunul Dumnezeu.

când spre tristul muzicant adie
note ce-l transformă în Orfeu,
pe a sa sublimă melodie
o compune bunul Dumnezeu.

când un sculptor scoate cu migală
dintr-o stâncă tainicul trofeu,
pe a sa iubire ideală
o sculptează bunul Dumnezeu.

când poetul scrie-o poezie
într-un dor de maxim apogeu,
tot ce se așterne pe hârtie
este scris de bunul Dumnezeu.

poem din antologia "M-am născut pe Google". Antologia poate fi citită gratuit aici: https://www.ionutcaragea.ro/.../Caragea%20Google...

Teodor Dume: Semne de la mama


în închipuirea mea trăiește o mamă
sigur e mama
face parte din mine
dimineața
la amiază și seara
când vorbesc cu Dumnezeu
își pune capul între palme și
mă privește tăcut
din ochii deschiși parcă
într-o altă lume
ies lacrimi

trăiesc între realitate și vis

ferit de ochii lui Dumnezeu
îmi întorc capul și plâng
am senzația unui sentiment straniu
cum parcă m-aș hrăni cu propriul
meu sânge
sub stăpânirea gustului acela
mult prea dulceag
tremur într-un ritm agonic
aș face orice ca să-mi pot curăța
oasele de frică
aș întoarce lumea înspre marginile cerului
și soarele către chipul mamei
locuit în mine
deși știu că nu-i decât o cruce
de lemn putrezit
pe care o port ca Iisus coroana de spini
de la o vreme mă pipăi și
mă întreb mirat
sunt eu sau nu mai sunt eu
cel care am fost
închid ochii și sub mângâierile
imaginare o strig pe mama
o întreb
de ce s-a dus fără o vorbă
de rămas bun
știu că dincolo de tăcerea ei și
de ceea ce a fost
e multă suferință și iubire
nimic nu e întâmplător
zic
cu ochii ațintiți la lumina
de la capătul nopții
mă răstesc la Dumnezeu
spune-mi Doamne
eu
eu când o voi putea urma?
am obosit să mai cred în tine
Doamne!
sufletul nu mi l-ai citit de mult
mă simt ca un tren oprit
într-o haltă fără călători
cineva trece tăcut și mă privește
din mers
știu că nu poți fi tu
Doamne
și mai știu că
nu îmi vei răspunde
nu-mi rămâne decât să aștept
sau să fac ceva ce știu cel mai bine
până una-alta
o să cobor în mine și
câte puțin în fiecare zi
voi roti soarele după umbra mamei
și în cele din urmă o voi ruga
să-mi lase un semn la orele 12 fix
ca să am puterea să privesc pe fereastra
altui cer

Ottilia Ardeleanu: o iarnă peste măsură


cu crengile acestui anotimp să mă atingi
cu frunzele duse într-o altă sferă
nepâmânteană
să-ți fie grija dezgolirii de toate netrăirile
cu creația mugurilor din anul care va trece pragul curând
lovindu-se de lemnul înalt al copacului din tine
zămislit să țină roade eterne
cu frunzele în cioc de păsări și seva-țiței adânc forată
să-mi extragi cuvintele combustibil pentru două mii de vieți și mai bine
să ții iubirea la cote înalte fără tva și alte obiceiuri politice
să fii om în plinătate de cuvânt un viscol de trăire
și mult alb împrejmuire cât casa unui gând înflorit crăciunește

Salomeea Romanescu: De ziua ta


Din nemurirea visurilor mele
Ce vin din cer, sau din mireanul nost gând.
Storc stropi de sonete sacre, ţi le cânt,
Românie, din rime-n praf de stele

Eu sunt cel promis venit să-ţi spună
Ce încă până acuma nu ţi-a mai spus
Căci poemul meu, un alt mister ţi-a pus.
La gâtul ochiului, Lumea să-ţi pună,

Eu sunt boboc de spirale ce-n lume,
Din unicosul din nimic zămislit
Ca visul de pace să-ţi fie menit,
Am poposit să-ţi torc un alt renume.

Nu săgeta credinţa mea cea pură,
Pace de-ţi prorocesc, făr de măsură!

Nuța Crăciun: poem de iarnă fără tine


acestei zile de iarnă i-a crescut lacrima
până la genunchi
e ziua în care îţi aminteşti de toţi
cei care s-au dus după moarte
şi nu s-au mai întors

îţi ridici bolovanul şi-l urci muntele
nu mai cauţi răspuns la nicio întrebare
totul pare desprins din umbra unei ierni veşnice
seamănă cu ceea ce vor alţii să semene
iadul din tine cu raiul din tine

e ziua în care gândeşti că viaţa
e doar un vis mototolit
un abur ce-ţi iese din gură iarna



Nicoleta Sere: În alb și negru


afară plouă cu decembrii
și mie mi-au murit toate oglinzile, toate...
prepar o cafea și îmbrac
rochia nopții primordiale.
învelesc cicatricile în mătăsuri
și-n apele timpului care curg
peste sărutările florilor de câmp...

locuiesc în melancolia mansardei.
pe ferestre cresc amintiri
în alb și în negru ale eternul noi
mirosind a mucegaiuri
și a ploi de Nu-mă-uita...

privește!
e fumul acela albastru
care urcă în nemărginirea inimii.
nu l-am putut transforma într-o scară de cer -
cu o mie de doruri
cu o mie de trepte,
cu o mie de zboruri -
stăpânindu-l...

și-atunci plâng și fac dragoste
cu parfumul umbrei tale
din acel moment al florarului
când îmi erai infinitul...

aseară, a venit moartea
însuflețindu-mi tâmpla oglindirii...
m-a privit îndelung rostind -
femeie, nu ai plâns suficient
pentru tăișul dezmierdării mele!...

Rodica Ochiș: Și astăzi...


Și astăzi, toată ziua am sperat
Că poate, poate-ajunge și la mine
Moșul care-a trecut pe înserat
Și a umplut ghetuța pentru tine.

Dar n-a venit, desigur a uitat
Sau poate a rămas fără cadouri...
Și ochiul stâng ușor mi-a lăcrimat...
Pe gândul meu se răvășeau ecouri.

Aievea, auzeam colinde dragi
Și mă zăream copilă la fereastră...
Mușcând din cozonac cu gust de fragi,
Îl așteptăm pe Moș la casa noastră!

Priveau afară ochișorii mei,
Dar noaptea era prea întunecată
Când Ene cobora, ușor, din tei
Și mă ducea în lumea-i fermecată.

Și adormeam visând la turte dulci
Și la păpușa cu rochiță-albastră,
Ce mi le-o pune Bunul în papuci
Când zorii-alungă noaptea din fereastră.

Un ram bătu în geam... am tresărit...
Afară-a început să fulguiască...
Din lacrima cazută-a răsărit
Un fluture, ce-avea să se topească...

Geo Vasile: Materia ce râde


Simți cum neadormitul acid clorhidric
cel frumos curgător din constelația
Gemenilor atacă materia ce râde de
spiritul tău, ce-i drept, încă neadormit...
Te apropii de cel care-ai fost din totdeauna,
de umbra aceea capricioasă... te aștepta
de mult timp tolănită ca o Sibillă pe
canapea să-și numere ultimele economii,
cât de înșelătoare îți este firea, gata
să sari în aer ca o ieruncă găunoasă-atinsă
de glonțul tras din carabină vânătorului
plecat pe snowmobile după samuri și reni…

Nely Vieru: Sâmburi de drum


Poeme pe geam
Ai renunțat la mine toamnă într-o seară,
Când ai plecat pe poarta ruginită
Nici n-ai închis-o, ai plecat grăbită
Să faci zăpezii loc pe treapta de la de scară.

Și-ai scuturat mantaua ta de ploaie
Pe străzile înguste și pustii,
Pe drumul drept ce duce înspre vii
Întunecându-l în priviri greoaie.

Pervazu-l razem de vreun ceas, tăcut,
Bărbia în podul pălmi-i sprijinită.
Privesc cum iarna în ogradă-mi intră
Și-o îmbracă încet în albul așternut.

Cad primii fulgi de nea din cer acum.
Poate-o mai ninge încă ceva zile,
Poate-o să curgă cerul în neștire
S-acopere noroiul de pe drum.

Ai renunțat la mine toamnă, într-o seară...
Mi s-au întors zăpezile boeme.
De dragul iernii scriu pe geam poeme
Dar gândurile tot la tine-mi zboară.

La mulți ani, Nicolae Silade!

 


Pe 4 decembrie e ziua unui Om deosebit,

Fie ca zâmbetele celor dragi să vă însenineze ziua iar dragostea lor să vă călăuzească în drumul vieții.
La mulți ani,
din partea mea personală dar și din partea redacției revistei Extemporal liric!

Gheorghe Apetroae: În crepusculul firii


- Magnetic ax de tron ceresc,
porți rugul violet al Firii
și-ntorci cu rost din rădăcini,
în ritm astral, copilăria...!
*
De-ntoarcere mereu dorite,
tremole astre-ți cântă-n greieri...
Tu, necuprinsul de prasen
li-l colorezi dens cu poeme…!
*
La anemone, Ne-nceputul
l-arunci sămânță-n sol veneric;
îi cânti, să crească, îl dezmierzi
și îi surâzi re-ntors de vreme...!
*
-Magnetic ax de tron ceresc,
mari patimi reaprinzi în stele-
la-ntoarceri și în depăşiri-
plăcerile din nopți rebele-...!
*
În anatas, înrourat, pe plai mirific,
în ierburi izvodești iubirea,
și-ți verși clepsidra tot la-ntors,
peste oceanul apollinic…!
*
Celor damnați din grote-legi,
le-mprăştii umbrele, zâmbind
și le oferi din zori, în linişti,
l-amurg, galanthe reveniri !
*
- Magnetic ax de tron ceresc,
să-ntorci la viață Colbul Lumii,
la re-nviere, Ne-nceputul,
cobori Trecut din galaxii…!
*
La crinii cei robiți, din urne,
în insomnii de mult aluneci
și razei duh îi verși graalul,
umplându-l ras cu al tău sânge…!
*
Iar la-ntâlnirea cu mormântul,
împarţi din vrere-ți necuvinte,
plăceri, ce ştii să le închini
la stânci -icoane-nzepezite
*
secundei să îi sorbi lumina
ivită-n candele-nvechite…
Te înfierbânți, curtând doar umbre
să-ți crești plăcerea din crepuscul…!
*
Tu, demiurg, fără repaos,
cu-o inimă înhăruit, să poți roti
roiri stelare-n ploi de galaxii,
cât poți iubi și îți rosti Cuvântul,
Ții Totul depărtat de Haos…!

Vasile Dan Marchiș: Scop

========================

La început
când nici măcar
concepția mirării nu era
decât în plan imaginar,
Dumnezeu, văzând că
prima zi e pe sfârșite,
trebuia să facă ceva
să aibă concret
pe ce se mira…
Tatăl Ceresc
a făcut Cerul,
Soarele,
Pământul,
și apoi oamenii
care s-au înmulțit…
Prin felul
cum omenirea
se miră
pe toate lucrurile
făcute de Dumnezeu,
existăm
deoarece
Tatăl Ceresc
se miră la nesfârșit
de mirarea noastră…
========================

Ștefan Doroftei Doimăneanu: Simfonie de toamnă în Si* bemol


Prin liniştea stinsă în nori diatonici
Trec nave stelare cu doruri rănite,
Le poartă spre tine luceferi simfonici
Stârnind tobe-allegro în ritmuri trăznite.
-
Privesc pe fereastră... O droaie de picuri
Aleargă prin ploaia ce ochii-mi frământă
Pe zări de cuvinte bemolii fac focuri
Urcând cu o terță pe inima-mi frântă.
-
Pe rând se așază în chei suprapuse,
Pianul își cheamă la rampă colegii,
Se-adună orchestra din gânduri nespuse
Și-aud, cum andante, schiază arpegii.
-
Ascult menuetul prin glasul de flaut,
Ce-și șterge în grabă o lacrimă tristă,
Ești foarte departe și încă te caut
Ca-n visul iubirii să-mi fii prim solistă.
-
În codrii din suflet, diezul tomnatic
Vânează Diane în arii solare,
Din glasul chitării, aleanul fanatic
Îmi pune în lavă timpane stelare.
-
În vocea vivace a clapelor ninse
Te văd ca pe-o novă pulsând nostalgie,
Primesc radiații de strune emise
Din glasul violei, precum o magie..
-
Vioara se-aprinde în noi modulații,
Arcușul spre astre începe să zboare,
Rămân dirijorul fantasmelor nopții
Și-n trupul baghetei sunt valul de mare.
-
*Si bemol reprezintă „sentimentul
pe care îl ai când ești singur”.
Ceaikovski
2022

Alexandru Berceanu: Buze lichide


Privirea mă vinde unui irod
nepotrivit de calm,
unui gâde-flutur
ce umblă în flori să sângere parfum!

Eu te aștept într-o poartă
să mă calci cu picioarele drepte,
fruntea să-ți treacă în largile streșini -
piramidă însorită de gânduri.
×××
Cariul nopții rumegă stele
și-un clopot de iarbă urcă spre vârfuri
să ne trezească munții!...

Dar tu ești departe,
ți-ai răsturnat ochii pe o coapsă de lună,
și treci pe lângă mesaje
nedescifrându-le,
și râzi,
râzi cu lacrimi din ape înalte
în plutiri de corăbii cerești!

Marin Rada: Pasărea măiastră


Cenușa vremii
alte vremi întoarnă
dintr-un trecut
străfulgerat de vise,
o ramură
în mintea mea-nflorise
și-o lume-ntreagă-n mine
se răstoarnă...

Mă simt străpuns
de temeri,
eu, zidul de cetate,
un clopot rupe liniștea
spre seară,
îmi iscodește-n suflet
o vioară
cu melodii din vremuri
neuitate...

Sunt încă viu
și cerul tău mă cheamă
să-i port cămașa lui
cu flori, albastră,
în jurul meu
o pasăre măiastră
se-ntoarce-n lumea ei
de bună seamă...

Ana Urma: recenzie: Ferestre spre marginea lumii, de Teodor Dume

 Nihil sine Deo


Teodor Dume ni se descoperă cu eleganță și rafinament în poezie. O poezie existențialistă din care aflăm că în viața pe lângă dezlănțuitele iubiri există prezențe nevăzute înscrise în ordinea ei atât de firească, una dintre cele mai răscolitoare fiind moartea. Fin cunoscător al vieții, prin cunoaștere, experiențe și autodepășire, poetul dă prioritate în poezie trăirilor umaniste. Sufletul asemeni umbrei este făuritorul unor imagini care ne duc cu gândul la florile tristeții de tip baudelairean. Și poate că, asemănarea nu este întâmplătoare dacă ne gândim că volumul anterior celui de față,Quand les ombres traversent la rue, semnat Teodor Dume, apare la început de an 2019, în Franța.Am putea crede că între poet și Univers există un fluid nevăzut purtând energiile creatoare, un fluid presărat cu evenimente și trăiri variabile pe etape, reprezentat ca un segment al existenței, mărginit de două constante primordiale: nașterea și moartea. Evenimentele dintre cele două constante: copilăria, adolescența, maturitatea cu încărcăturile și trăirile specifice, par să fi ordonat și contribuit la creșterea spirituală și știința poetului de a transpune în poezie forța ideii, a emoției, menite să seducă prin vers cititorul.Aflându-se pe un traseu ascendent, cu fiecare carte tipărită (nouăsprezece),poetul pătrunde în abisul metafizicii arzând etape și ajungând la o smerenie care dă înțelegere și greutate cuvântului, iar eul împlinit doar întors spre înăuntru se eliberează prin ferestre deschise într-un anume loc, un loc unde nimeni nu intră/ nimeni nu iese/Ferestre spre marginea lumii. Alte ori același lăuntru devine abis într-o singură zi, ziua în care nu poate privi în ochi pe nimeni,ziua în care propriul ochi îl analizează critic: atunci cobor în mine precum ploaia/ peste verdele ierbii/ îmi privesc sângele/ și nu spun nimic/ deși/n-am apucat să văd/ ce mai lipsește din mine/ Lăuntrul înlăuntrului.Ca o dominantă a viziunii poetului este prezența imaterială a sufletului. O viziune bogat ornamentată de experiențele și trăirile unui spirit profund. Sufletul său are răni, cicatrice, devine monedă de schimb pentru inima cuiva drag: în schimb îți voi da sufletul/Supravețuire în doi.Deși: niciun gând nu-mi poate schilodi sufletul/Decolmatarea prin rugă, vom descoperi:sub cicatricea rămasă pe suflet/ Fotografia în formă de inimă și altfel de răni: singurătatea, indiferența, neliniștea, lacrima, aminitirile. Toate în strânsă legătură formează un cerc imaginar cu semnificații larg valabile, un cerc neînchis încă de acel binecunoscut: nu pleca, tată!/În memoriam, copilăria. Poezia este cartea de vizită a poetului atras de ideea însingurării, a cufundării în propria melancolie sau poate că a unei dureri însoțită de supoziții, închipuiri și goluri ale ființei care precipită versul prin reacții și stări cum sunt: tristețe, reculegere, uitare sau slăbiciuni aproape senzoriale. Ideea de proiecție a trăirilor contopite trupului creează o realitate ușor astrală, o părelnicie tactilă, asumată prin rostire și scris: câteva umbre navighează/ în zigzag prin sângele meu// din toamna care-și scutură tristețile/ peste umerii mei/ Nu-i bai;ducându-mi tăcerea în spate/ ca pe un rucsac/Îndeajuns cât să-mi pot grava numele;de atunci sub cicatricea rămasă pe suflet/ simt furnicături/ Fotografia în formă de inimă; nici nu știu cine sunt/ negreala sufletului îmi iese prin pori/ Rătăciri..
Poetul Teodor Dume, pare să fi descoperit armonia lirică a tăcerii atât de râvnită într-un prezent modern, zgomotos și supratehnologizat.O tăcere atentă, în care doar scârțâitul peniței sau zgomotul tastelor se aude printre gândurile sfârșite în cuvinte: umerii îmi sunt acoperiți cu tăcere; ambianța calmă, destinsă: tăcere…/undeva la capăt de zi se moare/Un fel de înstrăinare; mâine e o altă zi/ pe care o umplu cu tăcere/ Îndeajuns cât să-mi pot grava numele. Ideea de mișcare și reculegere sunt călătoria sau căderea în adâncul ființei, urmate de zborul tainic, folosind simboluri ale înălțării: aripi, sus, cer, explicate în vers: zborul cu o singură aripă/ nu-i decât zbaterea clipei/ peste tot ce va urma// chiorâș cineva mă privește de sus/Zbaterea clipei.Tăcere, liniște, singurătate, sunt necesități absolute ale reveriei pentru crearea universului propriu în care-și proiectează cu îndrăzneală ființa, lăsându-ne totuși ferestre deschise prin care să-i descoperim sensibilitatea iar acele zbateri neștiute vor elibera în ascensiune (zbor) eul creator cu o bucurie lucid reținută, ca o rugăciune izbăvitoare pentru suflet.Poezia este pretext de reflecție și comunicare, reconstituie din fragmente disparate un univers liric, un univers plăsmuit din umbre și lumina însoțitoare. Interiorizat sau exilat în singurătate poetul decelează cu tristețe și discernământ propria memorie, recuperând și transpunând în vers, amintirile. Dorul, iubirea, singurătatea devorantă, sunt ipostaze frecvent revelate printr-o exprimare meditativă, gravitatea transpunerii în vers trezindu-ne întrebarea: oare ce eveniment, ce trăire specială îl determină pe poet să aducă în sfera firescului, cu seninătate și dezinvoltură, subiecte ca: moartea, durerea, tristețea. Aflâdu-se într-o permanentă comuniune cu un dincolo, observăm armonia, împăcarea dar și efortul până la dificultate pe care le întâmpină în construirea relației cu Dumnezeu. Traseul este unul sinuos, dar se poate ghici că demersul ideatic continuă și își atinge țelul; m-am aliat cu singurătatea și/ din când în când cu Dumnezeu/În memoriam, copilăria;par un comdamnat interogat de moarte/ Dumnezeu se face că nu vede nimic/ Dor de mama;l-am strigat pe Dumnezeu/ nu mi-a răspuns/ Dumnezeu nu mi-a răspuns.
Raportându-se la divinitate din perspectiva unui cunoscător intimist trecut de faza căutărilor:privilegiul de-a ajunge la capăt/ mi-l dă panorma din sufletul lipit/ de obrazul lui Dumnezeu/ ca un sărut/ Nu-i bai;versul devine povață: în viața asta/ așa se bate la ușa lui Dumnezeu/ Rugăciunea dintre respirații. Prin această raportare permanentă la divinitate înțelegem că Teodor Dume-poetul se află în etapa întâlnirii cu Dumnezeu, un Dumnezeu atent la fiecare cuvânt al său. Pe parcursul lecturii vom întâlni o superbie a morții din care nu lipsește credința și speranța aleatorie, că mai presus zbaterilor umane există și un hazard al unui alt fel de împlinire, o împlinire a bucuriei prin cuvântul scris. Simplificând pot spune că am reușit să identific trecerea comună dar cu folos a timpului drept temă a poeziei dumiene. Fie că ne vorbește de revărsările unui azi înspre ieri trecând prin anotimpul primenirii ființei niciodată pierdut copilăria, cu reveniri în prezentul gânditorului matur, sensibil,cuminte (citat din prefața de Atila Racz) și culminând cu moartea (viitor), poezia lui Teodor Dume este înnobilată de binecunoscut dicton latin: Nihil sine Deo.
(Ana Urma, Vaslui)

Violetta Petre: Hai, la o cafea, străine!


Hai la o cafea, străine, am și cardamon și miere,
fă tu un pustiu de bine, fă-mi și mie o plăcere!
E vreme de stat în casă, dar m-am săturat de mine,
să îmi beau cafeaua rece la o masă fără tine...
Diminețile-s sărace și-mi foșnesc tăceri la tâmple,
stau la pândă,ca și mine, un miracol să se-ntâmple,
Să pun două cești albastre, să scot liniștea din ele,
să le umplu cu destine-nfășurate în inele...
Trece ziua ca o sfântă, în genunchi jelindu-și splinul,
eu înghit din nou cafeaua mai amară ca pelinul...
Și ca să-mi alung urâtul, mă întorc la poezie,
ca să simt că în decorul morții mele-s încă vie...
Și cum mă desprind de lume, îmi iau muza în spinare
și tot urc înspre neunde, ca să scap de-nsingurare...
Uit de mine și de sete și m-adăp pentru o vreme,
până-ncepe algezia dorului și ochiu-mi geme...
Hai, străine, fă un pas înspre versuri solitare,
îți va recita Anida, pe un val, la țărm de mare!

Vișan Dragoș: Te vor înveli, frate Zalmoxe...


Frate Zalmoxe, dreptule de dincolo,
din Marea Peșteră,
ucis de noi, în rug de mur încins,
cu flori de mină
crescute-n ochi,
nu mai tremura, de-i ger,
nu te feri de noi,
urmează după timpul de fier
noua eră a înghețării,
nu ne lăsa
nici în veacul ultim,
de acum singuri, în stepă
și în silvostepa cu arbori uscați
așa, de capul nostru

Te vor înveli, jertfitule Zalmoxe,
peste rănile
ce ți le facem,
cerul, marea, holdele, livezile, grădinile,
salinele, minele noastre de pitici înrobiți,
muntele cel viu, coloanele din peșteri,
banul Mărăcine, sub pled cu doi aștri
când e luat un Banat de Severin,
te vei simți și neadăpat, și luat
precum un cal pag, sur, roib, murg
de luptă și povară
pe secetă-n vara până-n toamnă
de firave ape, ca în cei trei ani
petrecuți cu rugi închis în Kogaion,
te va sărbători spre iarnă
următorul îmblânzitor al lupilor,
decanul Andrei dintre apostoli,
dar vei semăna prin revoltă-n capiști
doar cu Iisus Hristos, ori Ștefan,
ucis fiind primăvara de noi, ca oile,
frații tăi Sauli mai mici,
cu piatra-n orice zi în mâini,
ca să te simțim răzvrătit
cum sângerezi de dor, de noi,
de dorul Iubirii și frăției-n zbor
cu Zemora, fiica Magului,
prim Deceneu

Groapa unde plâng cei ai morții,
acei valahi încă nepierduți total,
ai exceselor, drogurilor, desfătării
nu este tot una cu Dealul Vieții,
tu, Frate de dincolo,
mai învață-ne odată calea,
cântărindu-ți drama,
de-a ne birui pe noi înșine
cu tot ce întâlnim neșansă
de la străinii demoni
ce ne-nconjoară,
și ne fac zilele nopți,...
să fim buni
numai ca robi și pradă

Tu, Frate, ești acolo unde-ai stat,
acolo este și statul nostru, ancestral,
nu pe la Cotroceni într-un palat,
nu la casa guberniei, raialei și... Victoriei,
tu te-ai ascuns de-a pururi în Carpați
deși te-ai născut pe-un țărm din Sciția Mică,
tu din reverii ne ții și treji,
"aho, aho, mânați" și "ascultați"
c-un lac albastru montan, alături,
sub picioarele țintite,
care încă-ți sângerează ape curgătoare
mii și mii, cu vietăți sub palmele
ridicate spre Ceruri
să se mai îndure Dumnezeu și îngerii
de pământul deja vândut monștrilor

Te vor ucide-n Alianță,
te vor înveli apoi
nu doar cu-albastrul mării,
cu galbenii puși
în locul negrului din ochi,
ci și cu roșul revoluției
ce te-a depășit mereu,
dar totuși ai făcut-o
ca autor și primă victimă,
așa te-or înveli
cu frunze moarte de metale prețioase,
dușmanii ce vor defila cu-n steag
ca trupul tău

"Dușmanii de tirani" din imn
te vor înveli, frate Zalmoxe...,
te vor "adânci" în somn, de vor,
chiar dac-ar fi să ne purtăm
ca fii nerenegați nici azi
ai Marelui Orb
stăpânitor al vieții și al morții

Petronela Apopei: Hai la Hora Unirii!


Îmbracă-te, țară-n strai sărbătoresc
Și cântă-mi o doină de dor și de drag,
Răsune întregul pământ strămoșesc,
Așteaptă-ți copiii cu pâine în prag!

Îmbracă-te azi, în alba hlamidă
A iernii pufoase, căzută din cer,
Ninsoare plăcută, de doruri avidă
Și-ascultă-ți colindul spunând "leru-i ler"!

Te prinde în hora cuprinsului tău,
Dansează cu toate minunile firii,
Alungă din tine ce poate fi rău
Și haidem cu toții în HORA UNIRII !

Gheorgheni, 29 noiembrie 2016

Mirela Cocheci: Două vorbe


Doar două vorbe, două sunt de-ajuns,
Doar două, cât o mie de cuvinte,
Tăcuseră, dar astăzi au străpuns
Și parcă se aud și din morminte.

Din oase și din sângele vărsat
Doar două și o sfântă închinare,
Eroii noștri parc-au înviat
Și cântă-n zi de Mare Sărbătoare.

Cuvinte care-n suflet ne-au pătruns,
În ele-i pusă toată temelia,
Doar două vorbe, două sunt de-ajuns,
Din inimă:"TRĂIASCĂ ROMÂNIA!"

Nicolae Nistor: Toamna frunzelor noastre!


să-ți povestesc la ureche despre
ultima toamnă
în care nu a murit nimeni
doar unul căpos care ne-a păcălit
Imposibil să crezi că frunzele noastre
mai trăiesc chiar dacă dansează
ajutate de vânt
ți-am șoptit despre o toamnă
în care nu a plâns nimeni
poate pe ascuns
o complicitate în care iubirea
își face de cap tăvălindu-ne
ți-am spus despre noi
despre anotimpul nostru
un cadou ca ultima țigară
înainte de călătoria noastră
într-o altă fericire
fără oboseala trupului
să putem dansa în voie
și o parte din frunzele noastre
să înflorească în parcul în care
ți-am șoptit despre prima zi
în care ne vom iubi
ce caldă era toamna ochilor tăi
în care m-am privit o viață
și cum mă rog să mai rămânem
în următoare viață
să-ți povestesc la ureche
ce vom pierde amândoi
ar fi o ploaie de lacrimi după noi
atunci te voi minți
în fiecare dimineață să te văd zâmbind
până atunci când aleea noastră
se tânguie viscolind

Cornel Florin Cubleșan: Tainul


Nu aveai voie să fii trist
decât
până la glezne.
Nu reușeai să-ți sprijini inima
de mine
nu mai era loc de-atâtea răni.
În calorifere
băteau inimi de gheață .
Aruncat ca dintr-o prastie
de legiuitori
îmi luam tainul din cărți -
eram prizonierul viselor .

Nu aveam voie să fiu trist
decât
până la glezne.
Nu reuseai sa-ti sprijini inima
de mine
nu mai era loc de-atâtea răni.

Mioara Olteanu: Povestea reîntoarcerii

===================
Vom avea
vântul
verii,
florilor
când vor ieși
strecurându-se
timide
de omăt
trecând
călduțe
renăscându-se
cu zorii
de culori
în ochi de fată
cum coboară
absolutul
de atâta rugă-gând.
====================

Giorgian Ionuț Zamfira: Pămînt Preasfânt


Pământul nost' udat mai mult cu sânge
Căci lacrimile-n ochi se scurg de dor,
Azi te slăvim, iar inima ne plânge
Știind că aparții altui popor!

Tu ne oferi și hrana și cultura
Și tot ce-nseamnă, Rai pe plaiul sfânt
Și-n tine morții noștri-ți simt căldura
Și nu vor să se scoale din mormânt!

Pământul nost', te ciugulesc feciorii
Ce alergau cândva pe fruntea ta...
Și au extras culorile culorii,
Știind că mai apoi te-oi vindeca.

Azi te cinstim prin cântec și poeme
Îți lăudam istoria cu dor,
Că nu se mai întoarce acea vreme
Să fie tot poporul un popor.

Pământul nost', dar azi ce putem face
Să nu ne mai trezim cu datorii?
S-aprindem focul și să fie pace
Și sufletul umplut cu bucurii!?

Gherase Laurențiu Cristian: Demon 2



Aș fi vrut să dorm dar unde să mai dorm când glasuri cântă,
Auzindu-vă cum plângeți... vai, cu inima-vă frântă,
C-unul pleacă altul vine, șușotind de alții, unii,
Că-s nebunul ce vă face de rușine-n fața lunii.
Dar uitat-ați că odată v-am scăpat de grele hamuri,
Ascunzându-vă-n adâncu-mi, cum știut-am, printre ramuri
Și acum dup-o decadă, netezindu-vă cărarea,
Mi-ați luat de sub călcâiu-mi, vântu-mi, ceru-mi... munții, marea...
Voi ce plângeți fără lacrimi, neputând avea destule,
Stând în roiuri de abisuri, fără praf printre pendule,
Ia treziți-vă, căci astăzi râd toți demonii de mine
C-am ales să dorm o vreme... și nu știu de-am ales bine...
***
Sunt în sânge, animalul ce din pântece te sfarmă,
Sunt o fiară fără suflet, ce te mușcă fără larmă,
Sunt acel ce cade-n tine în furtuni de mări de gheață,
Sunt acela ce te lasă, făr' să simtă, fără viață.
Animalul ce te curmă cu atâta bucurie,
Sunt acel ce te mănâncă, nelăsând în farfurie,
Nici o lacrimă de care să-ți agăți o răsuflare...
Sunt acel ce te omoară și-ți aprinde-o lumânare,
Nu să-ți poarte grija-n astre, ci și-n astre să te ardă,
Nu cumva să las o umbră de durere să se piardă.
Sunt un monstru rupt din smoala unde nimeni n-ar s-ajungă,
Căci nu știu dureri mai sumbre alte suflete, să plângă.
Sunt o bardă ce se-nfige nu în trup ci-ntr-a ta rază,
Când vedea-vei cum te taie, bezna-n inima-ți să cază.
Să nu aibă nebunia-ți, gând, 'napoi, de-a te aduce...
Pregăti-voi, de s-o-ntoarce, sufletelor tale, cruce.
Să le ard pe toate-acelea ce-au trecut, adânc, prin trupu-ți,
Să nu știi, privind în tine, care-i Sinele-n tu Însuți.
Și când vrei a-ți pune, peste... praf, pământ ori clisă moartă,
Să-nțelegi ce dulce-i moartea și ce crudă-i sumbra-ți soartă.
Căci făcut-ai grea, greșeală de-a cerca să-mi calci nebunul,
Neștiind că prin abisu-mi, mii de demoni zac într-unul.
Și trezitu-l-ai din somnu-i, tocmai pe acela care,
N-a văzut decât prin ochii-mi o fărâmă de culoare.
Șezi, șopârlă, calcă-ți mersul! Sunt ce n-ai văzut vreodată...
Peste marea-mi blestemată n-ai să-mi umbli niciodată!
Sunt atât de gol și rece... dar sunt plin de beznă cruntă...
De te crezi stăpân pe sine... hai, încearcă de-o înfruntă!
***
Vă numiți voi, demoni, unde? ...Visători... naivi, spre astre
Și uitați cine făcut-a drum spre visurile noastre?
Mă certați acum... (Nebunul, uite-l cum atât se plânge...)
Dar mă scoateți ori de câte ori vedeți un strop de sânge...
Nu mai bine, cât mă hodin, să vă las puțin să plângeți?
...Să vă văd din urma voastră, cum visările vă strângeți...
Bate-v-ar norocul, dară... c-am ajuns și eu la rându-mi...
Să mă-mbăt de boala voastră, foc, din astrele-vă, bându-mi...

Vasile Culidiuc: Haiku

=====================
același cântec -
vântul șuieră la geam
mișcând mușcata

=====================

Anatol Covalli: De neînvins

Deşerturi? Nu mă sperii.
Nisipuri? Nici că-mi pasă.
Veghez doar ca în casă
să nu-mi intre mizerii
ce sunt în jur puzderii.
Nepăsător mă lasă
şi ceaţa grea şi deasă
de la mijlocul serii.

E frig? Ei şi ce dacă.
Am să aprind în mine
pădurile-mi virgine
şi frigul o să treacă.
Speranţele se-neacă
în lacurile-alpine?
Le fac să fie-albine
şi eu devin prisacă.

Încearcă cruda soartă
să-mi fie împotrivă?
Găsesc eu o eschivă,
o-ntredeschisă poartă.
Destinul nu mă iartă
şi-mi dă câte-o derivă?
M-agăţ de-o perspectivă
şi-l pun să facă artă.

Nu poate să mă-nfrângă
nimic din lumea asta!
Pot face ca năpasta
de propriu-i rău să plângă.
Vor mulţi să mă constrângă,
dar îi desfid c-o vastă
speranţă-entuziastă,
ce-n veci n-o să se frângă !

Marian Florentin Ursu: Vis polar


Dinspre tine zorii se ivesc,
Se-ntâlnesc în mare taină cu ninsoarea,
Între mit și nordul pământesc,
Cerbii tăi mai iau în coarne depărtarea

Doamnă, diminețile tresar,
Ieri fugeai încă desculță spre o ceață,
Încălzește-mă c-un vis polar,
Eu sunt singurul atlant lăsat în viață !

Doamnă, niște duhuri tac în noi
Când tu încă te pliezi pe orizonturi
Și-mi trimiți scrisorile-napoi
Dintr-o țară scufundată prin fiorduri

Doamnă, depărtarea fierbe-n larg,
Albatroșii se rotesc pe-o mare lină,
Eu sunt spânzuratul de catarg,
Peste insula aceasta preapuțină ...

Valeria Pastiu-Gușeilă:Cumpăna lumii e mișcată


Pe drumul care-l trecem prin noi cu îndrăznire
din fiecare anotimp – un loc am vrea pentru zidire.
*
Pătrund în toate câte-s la-ndemână
și iată-mă, ca o rebelă cadână
culegând miresme de amurguri cu furtună :
Mult spui rostind cuvinte simple :„lună”, „seară”
în nopți de vară sub a miresmelor povară;
Mult spui rostind: „ octombrie și coșul de fructe pe ales
grădina tulburată de propriul ei cules” ;
Mult spui rostind: „noiembrie și para cea din urmă,ca de miere
țânțarul, scorpionul și ultimele zile de plăcere”;
Mult spui rostind:„ce-o să-mi pot cumpăra oare din Târgul de Crăciun -
ceva mai mult decât o prăjitură cu magiun?”
Merg ceasurile și bătaia lor ritmică ne înspăimântă -
cine cu cine se mai ia din nou la trântă?
*
Azi rana vorbei sângerează adânc, spre lumi exterioare
să ne-amintim și –acel panseu atât de-amar, ce stă să ne doboare:
„ Lumina este-o față a lumii
iar întunericul o alta.
Cântarul greu al Marelui Stăpân
pe-un talger larg poartă lumina
pe celălalt doar întuneric.
Cumpăna lumii e mișcată
când către-o parte, când spre alta.”
Astfel e-n lume acum - un câmp al disperării sub molima puterii
printre incertitudini cu susul în jos se construiesc imperii.
La fel e-n și țară la noi - carnaval crud de mizerii
altar și rușine sub mantii de cuvinte hilarii.
Altminteri, lumină din lumină …suntem cu toții
viața își urmează ritmul sub simfonia morții.
Și totuși, sus, jos și pretutindeni, lumina, larga zare
schițează fluxuri noi –renăscătoare.

Birtu-Piraianu Viorel: Zborul


de unde vin, cine sunt
fiară, om sau vuiet în pustiu
mă îmbrac în noroi printre necunoscutele șoapte
valul se sparge de tâmple
și țip
mă duc, nu te du
dăltui noaptea cu o slovă
nu, nu mă aștepta
aici și timpul e osândit
mă scurg într-o umbră
azi, ieri, nicăieri
născând fântâni de rouă-n suflet
tu dansezi între nuferi
ca o albă lumină făr de sfârșit
aștept pe boltă surâsul
vei fi mereu o flacără-n zbor
zbor lung, cumplit, chinuitor

Ina dumitrescu: Deșertul sufletului

Deșertul din suflet l-am transformat în casă
Și-am încetat să sper că voi avea cândva
O oază de culoare cu aer și verdeață,
Un loc unde iubirea să facă ce vrea ea.

Poate că n-am știut s-aleg...și-am tot greșit,
Câte putin m-am stins în nopțile prea seci,
Visele mele ?...doar boabe de nisip
Ce-au fost cernute-n timp de valurile reci.

Se spune că ți-e casă unde sufletu-ți zboară
Și doar în locu-acela poți să fii împlinit...
Eu voi rămâne veșnic aripă calătoare
Căci locul casei mele-i deșert fără sfârșit.

Nu voi cunoaște tihna și nu voi lua aminte
Cum e să fii iubit, cum e liber să fii...
Mă voi hrăni cu pizma celor înguști la minte
Și-am să visez Morgane în oazele pustii...

Iar tu, cel ce aștepți în depărtări uscate
O casă ca și mine, un cuib plin de candoare,
Grabeste-te și zboară, zilele-s numărate
În astă lume tristă, cu ace și zăvoare!

Pande Ionuț: Sesam, deschide-te!


Te-am scuturat de fruct
până la haina ruginie...
Am scrijelit pe cerul tău
un ram de lumină, pe care
s-a așezat o pasăre ghemuită.

Mai zboară frunze rătăcite
din inele de timp.

Vezi că te-nramă culoarea!
O mirandolină mi-e inima în tine!

Din ani și până-n sevă, am mușcat
rodul întomnării muzicii în
nocturna ochilor tăi și-am plâns
de-o bucurie inefabilă.

Căci nu știu ce-i nefericirea dacă
nu-mi ești răspunsul ce-mi
înghite miracolul întrebării!

Sesam, deschide-te!
Numai lucesc ochii mei...

Geo Galetaru: Mă simt vinovat


din când în când îmi amintesc ceva
nici eu nu știu prea bine ce
parcă cineva îmi șoptește pe unde să calc
și ce fel de haine să port
e toamnă și lămpile ard ca gutuile
desigur nu suntem singuri
câteva umbre forfotesc pe lângă casă
plantează lalele și trandafiri
în grădinița invadată de vacarmul greierilor
duminica e o pată strălucitoare
pe un peisaj cvasinecunoscut
(cred că am mai spus cândva asta)
nu vreau să cad în ispita trufiei
și să car zăpada în casele oamenilor
ca și când le-aș duce cărți poștale ilustrate
nu e nevoie să-i păcălesc în halul ăsta
și-așa viața abia ne mai încape între coperțile ei
sunt mereu copilul cu temele nefăcute
pariez că a bătut cineva în poartă
s-ar putea să fie fratele mamei
ca-n povestea aceea cu ferestre înghețate
și ierni ambalate-n pungi de plastic
mama mușcă dintr-un măr și mă privește
cu o îngândurare firească
mă simt vinovat de această eroare
care ne încălzește încă viețile

Doina Ofelia Davidescu: O noapte ciudată


O săptămână se tot gândise cum să facă să meargă totuși acolo, încă o dată, înainte de… Va face, deci, o ultimă vizită abandonatei și bătrânei doamne, de care o legau atâtea doruri. Nu era o vreme prea comodă pentru o astfel de aventură. Noiembrie își ducea ultimele zile și nopți către pragul iernii, acoperea orașul și împrejurimile cu cețuri și chiciuri groase care se dădeau învinse abia spre prânz și atunci doar pentru câteva ore. S-a hotărât pentru ultima cursă a autobuzului din acea seară. Dorea să facă acest lucru într-o discreție deplină. Se îndreptă cu hotărâre spre cvartalul unde se mutase stația de ceva vreme, sperând ca, pe traseul avut în vedere la acea oră târzie, să nu se intersecteze din întâmplare cu niciun trecător, nedorit dar posibil martor. A ajuns chiar mai devreme decât și-a propus. Dădu o raită cu privirea de jur împrejur. I-a plăcut dintotdeauna acest mic perimetru, insulă uitată de modernitate și de toate sistematizările care trecuseră peste oraș ca niște furtuni distrugătoare. Prin nu știu ce miracol, una dintre cele trei străduțe, care se intersectau acolo, continua să zâmbească cu lungi și lucitoare șiruri de piatră cubică, în seculară neclintire. Un amestec trist de case vechi mai mult sau mai puțin renovate se înlănțuiau de-a lungul trotuarelor, uitându-și poveștile în spatele gardurilor. Câte una cu fața la stradă și obloanele trase, clipea galben dintr-un ochi de geam din fundul curții, făcând palide cărări. Ceața se insinua și acapara totul ca o simfonie de Mahler. Așa cum a sperat, în stație nici țipenie. Fornăind ca un dragon și luminând anemic, autobuzul ultimei curse a tras în stație. A plecat în scurt timp, așa cum venise, creând o imagine de ireal și fantastic și bălăngănind prelungirea, proiectată pentru volum mare de călători și legată printr-un burduf răscopt de vreme, complet inutilă la acea oră târzie. Șoferul, asculta muzică în micul lui cockpit și își târa râma uriașă prin cețuri cu siguranța unuia care cunoștea mai mult decât bine traseul. Nu părea deloc interesat de persoana care se urcase și se așezase pe un loc la fereastră. Ceea ce îl mirase totuși câteva minute, dar nu foarte tare, era insistența și curiozitatea cu care aceasta cerceta drumul, casele. Până la urmă își spuse, probabil, că era chiar firesc, având în vedere că stațiile nu erau indicate electronic în interior, autobuzul fiind prea vechi pentru o astfel de modernizare. Curând ignoră pasagera și-și văzu de drum și de muzica care, prin fante insesizabile, se strecura fragilă și distorsionată în afară. Într-adevăr, călătoarea privea atent înșiruirea caselor vechi, care părea că aleargă cu tot cu liniștile lor către centrul orașului, căutând ceva, poate siguranță, poate mângâiere. Pe unele le recunoștea cu bucurie, nu se schimbaseră în atâta amar de ani. Fațadele, gardurile erau identice cu amintirea. Cum de era posibil? Odată, demult, făcuse acest drum pe jos, singură, într-o noapte de revelion. Plecase tiptil, dintr-un loc unde atmosfera o plictisise la culme. Artificiilor lansate de la ferestre la miezul nopții le-a zâmbit din fular. Tot drumul își făcuse ordine în gânduri, sentimente și planuri. Ce se alesese de ele? Se pierduseră ca și multe altele prin haltele și gările anilor. A coborât fix cu un sfert de oră înainte de miezul nopții, la ultima stație, care în curând, probabil, va fi desființată, devenind fără rost. Șoferul a întors cu o manevră iscusită și în câteva secunde autobuzul a fost înghițit de ceață. Din înaltul unor picioroange metalice, câteva lumini anemice își făceau treaba superficial. Înaintea pașilor, mărginită de vechi și semeți arțari, aleea cu piatră cubică, atât de dragă ei, intra leneșă și indiferentă în noapte. După câțiva metri, întunericul și ceața înghițiseră cu lăcomie totul. Pașii i se ghidau fără greș. Făcu dreapta pe o altă alee, și aceasta mestecată îndelung de întunericul înfometat. În stânga ghicea înșiruirea caselor rămase fără viață și fără stăpâni până a doua zi când… De aceea se afla acum acolo, pentru câteva ore împreună, ultimele ore. Numără în gând opt case, curți, porți. Se opri în fața a ceea ce ar fi trebuit să fie casa, binecunoscuta casă… Bâjbâi cu folos în dreptul porții. Se deschise mai ușor decât și-ar fi închipuit, astfel că nu a fost nevoie de săritul gardului, păstrat ca alternativă. Până la scară, aceiași treizeci de pași. Tăcută, întunecată ca însăși ultima ei noapte, bătrâna doamnă, cu o mirare înțepenită, își privea neașteptata musafiră cu ferestre ce reflectau palid și inexplicabil o lumină venită de niciunde. Ștergătorul de la intrare lipsea. Uimitor, cheia era în broască, pe dinafară. Apăsă clanța. Cu un scârțâit cunoscut ușa se dădu în lături, lăsând liber accesul. O închise cu grijă. În interior, aer uscat dar mai cald decât afară. Nu recunoștea mirosul, era altul, nu cel pe care nu reușea să-l uite… Pipăi pereții, mai apoi i-a mângâiat. Holul își pierduse brâul de vopsea crem în ulei care îl mărginea altădată, simțea netezimea fină, probabil o vopsea modernă, lavabilă. Se hotărî să ignore toate modificările celor ce mai locuiseră acolo ulterior, inclusiv faianța de pe pereții bucătăriei și gresia care înlocuia vechea dușumea. Slavă Domnului că în rest, toate celelalte erau la locul lor. Ușile grele din lemn deschideau calea pașilor și parchetul de stejar părea să o recunoască. Trecu cu mâna peste comutator,avea altă formă, nu-l recunoscu dar nici nu-l apăsă. De altfel știa bine că deconectarea de la rețea fusese făcută. Nu avea cum să-și mai îndeplinească rolul. Oricum, mai mult ca sigur, nu mai exista niciun candelabru, nicio lampă. Trecu dintr-o cameră în alta, bâjbâind, doar cu inima care-i bătea să-i spargă pieptul, că sufletul i se spărsese deja. Doar inima o împingea de-a lungul pereților care nu mai sprijineau nici tablouri, nici mobile. Dincolo de ferestre nu mai era nimic. Poate doar iluzia ultimelor crizanteme dintr-o altă toamnă. Dincoace, doar o părere difuză. Plasa amintirii era plină de cioburi, călca pe cele care scăpaseră prin ochiurile prea mari. Fiecare pas o durea infernal. Și-a dat seama că niciodată, dar niciodată nu trecuse prin casa asta goală. Pe întuneric spațiile păreau infinite. Ușa de la verandă care dădea spre curte nu mai exista,fusese zidită, dar și-o închipui acolo, la fel cum își închipui și peretele îmbrăcat în răchită, odihnind pușca de vânătoare și trofeele împăiate ale tatei. Mirosul inconfundabilului cozonac al mamei venea sigur dinspre bucătărie… Făcuse ocolul fiecărei încăperi. Șuvoiul interminabil al amintirilor o năucise. Mai deschise o ușă. Se așeză în colțul în care demult, tare demult, își avusese loc de cinste ”paradisul păpușilor”, atât de inspirat inventat de bunica paternă, în spațiul unui acvariu dezafectat. Un cub de sticlă în care, printre mobile miniscule, își odihniseră poveștile tot felul de păpuși. Se ghemui sprijinindu-se de cei doi pereți și de noianul unor imagini care se succedau, interminabil, aiurea, fără cronologie. Fantasme prindeau viață. La una dintre ferestre, sub lumina calmă a unei veioze, mașina de cusut trăncănea monoton, poate chiar pe trusoul pentru mare, care trebuia verificat și înnoit în fiecare vară… În mod ciudat nu-i era frig. Un greier rătăcit începuse să-i cânte. Dinspre tavan venea un zgrepțănat de șoarece. Nu era singură. Găsi putere să zâmbească. Mai avea de controlat podul cu fereastra aia minunată, pe al cărei pervaz lat se refugia să citească când era supărată… Ce-și mai legănase acolo lacrimile tristeților! În cele din urmă a spus o rugăciune de iertare pentru oameni și lucruri deopotrivă și a ieșit. A plecat lăsând ușa de la intrare ușor întredeschisă. Amintirile nu puteau fi închise, trebuia lăsate să-și ia zborul. Doar câteva ore încă… mai era acolo o stradă cu case, cu memorie… Ceața fugise, frigul se mai asprise. În spatele ei un petec de viață se destrăma până la scame. Noaptea o înghiți și o duse pe jos, pe firul deșirat al timpului către prezentul care clipea nu departe, printre alte case și străzi. Orașul moțăia în somnul dinaintea unei alte dimineți, sforăind ușurel pe ici și colo prin coșurile acoperișurilor. Ajunse când lumina și cețurile noii zilei își întindeau lenea de-a lungul și de-a latul orașului și băteau cu degete de vată în ferestre. Adormise îmbrăcată, în fotoliul preferat. Cea mai ciudată noapte a vieții ei tocmai se încheiase. În miezul zilei, la televizor, glasul subțirel și ușor dizarmonic al unei știriste ce prezenta ultimele noutăți, a înfiorat-o. Turuiala ei veselă: ”a început demolarea caselor din perimetrul mărginaș… despăgubiți de primărie s-au mutat… un aeroport, sau un mall în loc… , cădea ca o ghilotină filmată cu încetinitorul separând amintirile. Nu mai înțelegea nimic și nici nu mai avea importanță. Zarurile fuseseră aruncate fără voia ei. Undeva, câteva case scânceau sub îmbrânceli neînțelese, cărămizile se rostogoleau țipând de moarte sub loviturile buldozerelor. Mângâierea amăgitoare a ultimei nopți se risipise brusc și dureros.

Petruța Niță-Ionete: Când m-ai născut


noaptea își legăna stelele
prelungindu-ți peste chip insomniile plânsului
hrănit cu sărutări
până ți-am devenit suspinul care
te mai alină când și când...
mi-ai încălzit fruntea și mâinile
sub răsuflarea iernilor ascuțite
dintr-un bărăgan rănit de vântoase
mi-ai dat sentimentul care te locuia
umplându-mi zilele cu magia
născătoarei de prunci, uitând de tine...
Azi ne vorbim într-o limbă proprie
ce nu cunoaște cuvinte,
dar ne auzim când ne strigăm tăcerile
îmbrățișându-ne într-un ritual
al absențelor peste perna așteptării
Aminului de întoarcere în casa
unde aveai atâtea guri de hrănit
cât îți e acum de plină
cu singurătate
Râsul ți-a dispărut sub povara rătăcirilor
într-o memorie tot mai înceată,
iar timpul tău este al meu, Acum!
în el mă însoțești spre copila
care demult nu s-a mai jucat cu păpușile
ci doar 'de-a mama și de-a tata'
înfruntând tot ceea ce în viață se găsește
și de care nu m-ai putut feri
Ai uitat și cum se numără anii
trăindu-ți viața ca un fluture fragil,
fiindcă n-ai știut să fii altceva decât
O MAMĂ!
.

Victoria Iuga: Portret de scriitor

 Născută la 01.02.1956 în Chișineu-Criș jud, Arad

Domiciliul: Oradea, str. Izvorului nr. 10/C, jud.Bihor. tel 0771671146,
Stare civilă: căsătorită cu dr. Iuga Dănuț-medic veterinar, cercetător științific,
licențiat și în științe juridice, specializarea Drept.
Avem doi băieți, de la fiecare trei copii, deci șase nepoți, trei fete și trei
băieți și o strănepoată de doi ani!
Studii: Școala generală clasele I-VIII în Chișineu-Criș,
Liceul Economic din Arad, promoția 1975,
Facultatea de Științe Economice la Timișoara, promoția 1980
Ocupația: economistă la Stațiunea de Cercetări Agrozootehnice Oradea( 1980-1990
feb.), economistă la Banca Agricolă Oradea ( 1990 feb- aug.1999), și director
economic la SC Crișana SA( aug 1999- oct.2020)
Debut literar: o trilogie.( despre: destin, viață și iubire)
1. Viața mea, ca o poveste ( 18.01.2021), 2.Fete și destine ( 09.09.2021), 3. Băieți
și destine ( 26.01.2022)

VARA EMOȚIILOR

VARA este anotimpul meu preferat, indiferent ce ne oferă: ploaie, soare
caniculă cât poate, că eu o pot duce și îmi place, o suport cu drag, față de
anotimpurile friguroase, cu zile reci când îmi iau nouăzecișinouă de cojoace.
EMOȚIILE le simțim cu toții, le avem cu toții. Ele sunt niște sentimente,
reacții de scurtă durată ce apar din diferite motive și pot avea o intensitate medie,
mare. Dar, ele, pot avea consecințe bune sau mai puțin bune asupra organismului
uman. Pot fi plăcute, mai puțin plăcute, uneori șocante putând crea chiar panică
sau mai rău. Dar nu gândim la rău că este vară!!.
Mă gândesc că o emoție fie ea cum o fi, bună, mai puțin bună, eu aș primi-o
cu mare plăcere vara. Dacă ar avea loc iarna, chiar bună să fie emoția mie nu
mi-ar plăcea.
Dar acum doresc emoții de vară, că numai faine pot fi .
Această ,, VARA EMOȚIILOR,, a început pentru mine în ,, prima vară,, la data
de 14-15 mai 2022 la Baia Mare cu ,,VARA IUBIRI,, când am avut onoarea și
plăcerea să-l cunosc pe dl.Roșiianu Romeo , director la editura ECREATOR, și pe
colaboratorii săi. Atunci am apărut în antologia VARA IUBIRII. Iar momentul
când am primit diploma cu ,,Premiul Ambasador al frumosului, , cu ocazia
Ediției a IV- a a Festivalului (Inter)Național de literatură ,, Doamnele metaforei,, și
,,Premiul pentru Prietenie și Artă,,( în memoriam Octavian Butuza), cu ocazia
Ediției a XI-a a Festivalului (Inter)Național de literatură ,,e Creator,, a fost superb și
foarte emoționant! Acestea au fost niște emoții frumoase cu care a început
,,prima vară,, din acest an. Sunt fericită și plină de recunoștință, tuturor!
Mulțumesc! Mulțumesc! Mulțumesc!
Îmi amintesc o emoție frumoasă când m-am îndrăgostit de omul meu. A fost
o dragoste la prima vedere, întâlnire, privire. O dragoste care a rămas exact ca la
început și împlinește acușica 47 de ani în data de 09. august!
Ce frumos!!MULȚUMESC! !MULȚUMESC! MULȚUMESC!
Emoție frumoasă la prima plimbare cu omul meu, prin oraș, mână în
mână, când mi-a dat o bomboană, ne plimbam, povesteam, habar nu am ce.
La un moment dat mă întreabă:
- Ai terminat bomboana? Eu credam că mai dorește să mă servească cu alta și
răspund:
- Nu am terminat-o! De ce?
- Că vreau să te sărut!
Vă puteți închipui, emoția ce am simțit-o eu? Fluturii ce îi aveam eu în stomac?
Dar a venit primul sărut, când ne-am atins dinții, după care am început a râde
amândoi. El, istețul meu iubit, a văzut că eram începătoare, nepricepută ( de parcă
el era mai breaz), a spus pentru încurajare:
- Lasă, că ne vom învăța noi!
Apoi, a urmat sesiunea lui de examne și nu ne-am mai văzut o lună. Fiind student
la Timișoara, venea cu trenul doar la două- trei săptămâni. Între timp ne scriam
scrisori.
Eu aveam vara, examenul de bacalaureat.
Până atunci, am mai trecut și prin emoția ,,începutului,,. Era prima dată pentru
amândoi. După care emoția cererii în căsătorie:
- Eu te iubesc foarte mult, ești a mea și doresc să fii soția mea. Tu vrei să fiu
soțul tău?
- Sigur, că și eu te iubesc și te vreau de soț, dar eu am bac-ul in iunie și nu
știu....părinții mei, mai ales tata care a fost foarte dur cu mine în ce privesc
băieții. NU mi-a dat voie cât am fost la liceu să mă întâlnesc cu niciunul.
Îmi tot spunea că doar în anul patru am voie să mă văd cu un băiat pe care
îl pot duce acasă să îl cunoască el, neapărat!
- Lasă pe mine, că vorbesc eu. Mă bucur că a fost dur tatăl tău cu tine.
- Te bucuri pentru tine!(am gândit doar) . Bine, vorbește cu părinții .
Părinții mei l-au plăcut de la petrecerea unde am fost cu toții, iar pe mine
după aceea, m-au văzut îndrăgostită tare! Și prima plimbare prin oraș a fost cu
aprobarea tatălui meu.
Vorbește iubitul meu cu părinții mei, eu ascult cu mare emoție:
- Vreau să vă spun că eu iubesc mult pe fata dumneavoastră și doresc să îmi
fie soție, dacă doriți și dvs!
Mamei îi luceau ochii, lacrimi de bucurie, emoții frumoase, dar tata zice:
- Bine, copiii mei, văd că vă iubiți, dar, tu fiind student, nu vreau să stați mult
timp logodiți. După ce termină fata mea bac-ul, eu vă fac logodna aici la
casa noastră iar după o lună, că atât îmi trebuie mie să organizez nunta , tot
aici, fac un cort mare pe grădina noastră, că știu eu cum sunt tinerii!
Gata, toți au fost de acord. Au început vizitele părinților. El avea în satul vecin
orașului meu doar pe mama și bunica lui,( mama mamei).
Îmi amintesc cu drag prima întâlnire cu ele, când eu cu părinții mei ne-am dus
la ei în sat cu bicicletele, iar iubitul meu ne-a așteptat la colțul străzii.
La intrarea mea în curtea lor , cu cât drag am fost întâmpinată de cele două
femei din viața iubitului meu, o să îmi rămână veșnic în memorie, ce emoții
frumoase au fost, pentru toți, cum m-au acceptat și ele din toată inima, văzând
probabil cât de fericit și iubit este copilul lor.
Fericire, emoții și iar fericire!!
După ce ne-am căsătorit, într-o vară călduroasă,
Eu am rămas un an cu bunica și mama soacră .
Îmi doream să fiu cu el, asta îi spuneam mereu,
Dar istețul meu, m-a pus să învăț, să dau la facultate
Dacă îmi doresc să fim împreună,
Și am reușit!
Fiind amândoi studenți, noi mult am și-nvățat
Să avem note bune, ce contau la repartizat.
Nu doar am învățat, ne-am iubit și distrat un pic.
După primul meu an de facultate,
Într-o vară, o emoție mare ne-a-ncercat!
Când îl aduc pe lume pe Niel, primul nostru băiat.
Copil, mult dorit de noi dar și de părinți așteptat.
Niciun bai, ziceau părinții, pe nepot îl creștem noi,
Până voi terminați școala, apoi îl luați cu voi!
Exact așa s-a și-ntâmplat, când omul meu emerit
A luat repartiția la o unitate de elită, unde și eu am venit!
După șase ani de muncă în acea unitate bună,
O altă emoție mare, a venit tot în plină vară,
Când îl nasc pe Tinu al doilea nostru băiat
Care de noi, de frate și bunici, mult era așteptat!
În atâția ani împreună, noi mult ne-am iubit, am muncit,
Emoții vara au fost multe, care ne-au plăcut.
Am știut să le primim, mai ales pe cele bune,
Iar cele mai puțin plăcute, noi, afară le-am poftit!
În casa noastră au mai venit, multe emoții
Dar cele mai frumoase au fost cele în plină vară,
Când băieții noștri ne-au spus că se însoară.

Acum la a doua tinerețe, cu casa plină de nepoți,
De la fiecare băiat al nostru, câte trei,
În gălăgia lor frumoasă, în jocurile lor,
Este MINUNAT! Doar este VARA EMOȚIILOR!

Cum am început a scrie,
Vă spun ca-ntr-o poezie:
Destinul este scris în stele?Viața ne este dată-n Dar!
Iubirea este singura ce poate, doar ea, să le ducă toate!
Destinul, viața și iubirea, mereu, mereu m-au fascinat.
Dar, cum să scriu eu despre ele? Întâia dată, în prima carte,
Pe pielea mea am încercat, dar nu doar a mea,
Că și omul meu e băgat, și ce frumos am debutat!
Apare cartea ca o Mare Veste: VIAȚA MEA, CA O POVESTE!
Apoi, am dorit mai multe, și mereu m-am întrebat:
De ce doar eu să fiu în carte?
Băieți și fete, am luat din prima carte,
De la Birtul din cartier, și din altă parte,
Apoi, cu toții s-au pus pe povestit: Destinul, viața și iubirea
Pe care ei și le-au trăit! Și iaca așa, în cărți s-au pomenit!
Vin fetele cochetele, se pun frumos pe povestit
Destinul, viața și iubirea, pe care ele le-au trăit.
Au povestit atât de bine, că apare și cartea lor:

FETE ȘI DESTINE!

Băieții nu se lasă la fete, se pun și ei la povestit
Exact așa cum au trăit, destinul, viața și iubirea
Nu se mai duc la pescuit, dar, povestesc atât de bine
Că apare și cartea lor: BĂIEȚI ȘI DESTINE!
După ce cărțile au apărut, și au fost citite,
Apar recenzii și păreri frumoase.
Eu nu mă pot abține, până nu le trec pe toate
Într-o altă carte: Bucurii la a doua tinerețe!
La titlu nu mult am gândit, că a fost simplu de găsit!!
Ce am dorit eu să rețineți, citind aceste cărți?
Că destinul, chiar dacă e de căpătat,
Pentru viață și iubire, trebuie, musai luptat!
Dar, și mintea folosită, care este o minune,
De la Dumnezeu lăsată!

VIAȚA MEA, CA O POVESTE 

Este cartea de suflet, a mea și a omului meu, unde am povestit viața noastră
în cei 45 de ani împreună ( în 2020 când am scris cartea). O viață cu de toate cum
are fiecare, bune-rele, ușoare-grele. Tema, așa cum am spus mai sus: destinul,
viața și iubirea!
Ce reiese din poveste, este IUBIREA. Din toate zbaterile, alergătura tinereții,
din fiecare întâmplare ivită, se poate observa , această iubire a noastră, care a
existat de la început, a fost cu noi mereu, în sufletul nostru, în casa noastră și
care ne-a ajutat să trecem cu bine peste toate obstacolele ivite în calea vieții
noastre.
Timpul nostru împreună noi nu îl măsurăm în ore sau ani ci în
imensitatea și intensitatea trăirilor noastre, dar și prin măreția realizărilor
noastre, ce lăsăm după noi.
Așa cum spunea R.W. Emerson: ,,Nu urma calea unde te duce drumul. Mergi mai
degrabă acolo unde nu există nicio cărare și lasă o urmă,,!
Și nu puține sunt urmele lăsate de noi, printre care și cărțile noastre dragi.
Toate se găsesc în această carte, care până acum ( din 18.01.2021-27. iun.2022)
a fost tipărită în 600 exemplare. Mult, puțin, contează că este și se dorește să fie
citită. Pentru asta sunt recunoscătoare tuturor cititorilor, că
fără ei, noi scriitorii ne-am scrie și citi singuri!
Mulțumesc! Mulțumesc! Mulțumesc! Tuturor, oamenilor de bine!
Cel mai sugestiv, vă pot introduce în carte, chiar dacă mă repet, astfel:
Aici, în această carte, am pus tot ce mi-am amintit,
De când eram copilă, până ce- am îmbătrânit!
Dar eu nu-i zic ,,bătrânețe,, ci, a ,,doua tinerețe,,!
Eu de mică am învățat de la ai mei părinți,
Că nimic nu pică din cer, pentru orice, trebuie trudit!
Ai mei părinți, nu aveau carte,
Dar mult ei au muncit și s-au stăduit,
Copiii lor să facă școli înalte, și dorința lor, s-a-ndeplinit!
După ce liceul eu l-am terminat, alesul mi l-am găsit
Un om bun și iubitor, cu care, de la primul sărutat
Eu, cu el m-am măritat, și la facultate
Amîndoi am plecat!
Ca studenți, noi am trăit o frumoasă poveste
Dar, mult am și învățat, să avem note bune
Care contau la repartizare!
Sigur, nu doar am învățat, ne-am și distrat un pic.
Dar, cum noi, mult ne-am iubit, făcurăm și un prunc.

Niciun bai, ziceau părinții, pe nepot îl creștem noi,
Până terminați voi școala apoi, îl luați cu voi!
Exact așa s-a întâmplat, gata cu distratul și cu învățatul.
A urmat intrarea ,, în pită,,, omul meu, a ales
Repartiția la o unitate de ,, elită,,!
Însă, nu am uitat niciodată, oriunde am plecat,
Să luăm mereu cu noi, iubirea noastră minunată!
Toate câte am primit de la frumoasa viață
Noi, pe toate le-am trecut, cu iubirea noastră!
Apoi, alte câte am avut, sunt trecute toate-n carte.
Tot cu iubire am trecut, cu bine peste toate!
Atâta mai am de spus: să nu uitați, voi cât trăiți,
Că viața trece ca un vis, și e păcat să nu iubiți!
În această carte, a noastră, o numesc de suflet, sunt pomeniți și bunicii,
părinții noștri, ei reprezentând pentru noi, susținerea, mângâierea, dragostea, buna
creștere, cu care am fost înconjurați mereu, nu doar în copilărie și adolescență ci
până când ei, au plecat la cer, au fost întotdeauna aproape de noi și noi de ei.
După prima carte, au apărut alte idei de a prezenta viața, destinul și iubirea
alor noștri, bunici, părinți, mai apoi, copiii noștri , nepoți, rude, cunoștințe.
Am spus mai sus, că am scris o trilogie, adică o serie de trei opere epice ale
mele, caracterizate prin unitate tematică, aceasta fiind: destinul, viața și iubirea.
Doar am spus și în versuri, că destinul, viața și iubirea m-au fascinat mereu!!

Stamate Constantin: Versuri


Iluzii reci (1)
Îți trimit sărutul lacrimii Să vadă calea răsăritului de foc. Tăceri vulcanice, Cred neștiute De un suflet ca al tău. Iar pleci, Nu mai pot să-ți zic, „Mulțumesc!" Căci tu iar pleci, Doar ca roua mugurilor iluziilor reci…
Iluzii reci (2)
Zorii de ziuă se revarsă,
Prevestind un soare mândru
Ce roșește-n roua dimineții.
Se-nalță iar cu raze vii
Ce săruta orizontul auriu,
Scoțând doar fumuri cenușii
Din trupul tău ofilit.
Iluzii reci (3) Întoarceți tremurătoarea umbră Spre apusul de soare, Ce pururi mă apasă. Cu jalea-ți pătrunsă În valurile de smarald Nu mă privi-ntrebătoare, Căci în preajma ta Eternul ăsta zbuciumat, Bătut veșnic de vânturi O să re-nvie-n mine Și dragostea ce moare.

Postare prezentată

Teodor Dume: De ce, tată?...

Tata s-a dus într-o zi de iarnă cu foarte multă zăpadă. De fapt, nici nu știu dacă s-a dus de tot.Indiferent de zi, cu privirile încețoșat...

Top 10