Nr.11-12(74) Iunie 2022

 Revistă de Cultură, Artă și Literatură   NR.11-12-(74 2022      Apare bilunar la Oradea/ RomÂnia  ISSN 2667-5620  

Director/fondator:Teodor Dume

Redactor-șef: Teodor Dume (Romania)  

      Redactor: Petruța Niță (România)                                       

 Redactor: Mioara Băluță (Romania)

          Redactor: Aurelius Belei (România)    

       Cum să depășești limita, când limita ești tu însuți         (Gheorghe Grigurcu)

====================================

* Mulțumim tuturor colaboratorilor!

* Revista se poate accesa prin Google

* Selecția textelor, în vederea publicării, se face din Extemporal liric - grup

* Cei care postează cu mențiunea *drepturi de autor rezervate, nu vor fi publicați

Sprijin financiar, benevol: DONAȚII,  Cod IBAN RO76BTRLRONCRT0621981301 Banca Transilvania, Filiala Oradea. Titular: Teodor Dume

Florin Tănăsescu: Podul din debaraua vieților noastre

===================

Pe televizorul „Opera” aveam un mileu. O bicicletă Tohan, cu cadru, avea vecinu’. Mai schimbam cu el o vorbă, peste gard. Şi gardul se făcea, pe zi ce trecea, tot mai înalt.
Dacie 1100 avea cineva mai înstărit.
Era o lume stranie, în care tot mai mulţi oameni ieşeau noaptea la plimbare, ţinând în mâini felinare. Ziua refuzau să se vadă…
Cel mai suspect lucru era că un localnic avea în pod un Pod. Ducea şi-o viaţă sănătoasă. Urca pe-o scară în Pod.
Adică urca pe-o scară în pod să vadă ce mai face Podul! Era de lemn. Îl dăduse cu lac, să nu putrezească. Apoi a început să-l vopsească.
Cineva l-a întebat odată: „Bre, nu cade tavanul pe mata din cauza Podului ăla?”. El tăcea.
Câteodată, se mai hlizea de unul singur. Unii îi spuneau: Măi, nea, ai luat-o razna? Râzi singur, ca prostul?”.
Atunci el a răspuns: „Râd de ce-mi amintesc!”.
Până-ntr-o zi, când la televizorul Sirius al cuiva –
dacă aţi uitat, noi încă vieţuim pe un pământ numit România – s-a strâns multă lume. Era un reportaj despre un continent dispărut: Atlantida. Şi despre dinozauri. Şi despre poduri… Şi constatarea că din ele s-au făcut garduri. Tot mai înalte garduri!
Ratingul reportajului l-a depăşit pe-al Finalei Champions League.
Atunci, oamenii şi-au dat seama că pe Terra, şi în mod deosebit pe planeta Pământ, şi în special, parcă, în România, cineva dărâmase toate podurile, punţile…
Adică legăturile astea care semnifică faptul că fiinţa numită om încă vibrează… Astea unde sunt?
S-a încercat refacerea lor. Degeaba!
Soluţia de compromis a fost ca fiecare om să aibă propriul Pod. Să-l care în spinare, dacă vrea să schimbe mai mult de două, trei vorbe cu cineva. Să ia Puntea cu ei, dacă vor să meargă în vizite. Unii, chiar la rude!
Pe televizorul Opera aveam un mileu. Unul dintre consăteni – sau conaţional de-al meu – avea un pod din ăla, de-adevăratelea.
I-am cerut o aşchie din el. Om generos, mi-a dat.
De-atunci, cred că am devenit şi eu cam ciudat. M-am mutat la oraş. Aşchia podului o am în debara. Ascult melodia: „Pe Podul din Avignon, se danseasă, se dansează”.
În rest, tot mai înalte garduri, tot mai puţine Poduri.
Nimic nu se pierde, totul se mimează.

(sursa: https://ziarulprahova.ro/                                                                                                                               

Alexia Ema. ***

 mami

nu mă mai duce acolo
hai să ne prefacem că pierdem
autobuzul care ajunge în stația
unde copiii se simt ciudați
m-am săturat să fac puzzle-uri cu mii de piese
apoi să fie stricate într-o secundă
și puse înapoi în cutii

acolo nu știu să vorbesc
și nu înțeleg ce mi se spune
aud cuvântul autism de prea multe ori
și mi se face frică
nu vreau să ne mai întoarcem
lângă doamnele care
ne obligă să facem pipi la ore fixe
sunt neatente când ne lovim
iar noi nu știm să spunem unde ne doare

îmi place cum mă joc aici în mintea ta
mai ales dimineața
când bei cafea
m-am obișnuit și cu fumul de țigară
chiar așa
fumezi cam mult în ultima vreme
dar nu-i nimic
voi deschide fereastra
cât să putem fugi

Atila Racz: Demult

Cât de mult îi plăcea tatei
să-și scoată cuțitul din buzunar

curăța peștii aduși de noi

după o zi în care înfometați

îi aduceam acasă

ziua era largă

râul atât de adânc și iute

cânta atât de sălbatic în inima noastră

poate-ți amintești tată

acum când

nici dorul nu te apasă

poate îți amintești

altfel uitarea înseamnă moarte

altfel

nici copii nu am fost

și uite

că în fiecare-nserare

ajung acasă

și nimic

dar nimic nu s-a schimbat

doar fereastra este mai întunecată

pereții

doar foșnetul ierbii

doar

lumina lămpii fumuite

doar mireasma aceea

de pâine cu unsoare

și ceaiul

parcă toate sunt așezate

la locul lor

și nu

nu pot să uit.

Cristina Ștefan: Lumea de rezervă

=========================

aseară am văzut un film
cu un copil al visului
frumos şi cast
potop de ape fiare scrâşnite
violenţe abandon şi morţi
făceau locul acelui copil
un iad abisal
dar visa era mag
era înger şi stea
copilul visa cu ochi mari
şi deschişi nu dormea
alerga prin cutume
prin desişuri cu şerpi
spre lumină şi lume
spre un cer inocent
la final filmul cade
în alt vis de copil
era el? eram eu?
scenariul era
al lui Dumnezeu

=========================

Nicolae Nistor: Lebăda albă

=======================
Atâta nesomn
lebădă părăsită...
tânguirile înlăcrimate
timpul care se zbate
intre viață și moarte
cântec de lebădă albă
pe moarte!

=======================

Camelia Boț: Numărătoarea inversă

Sui încet înspre
vârful muntelui rumen,
printre umbrele ancorate
de-a lungul peisajelor
prăfuite de timpul
scurs de dincolo de vreme...

Sui distilând clipa,
esența vieții a o-nțelege,
făcând să tacă secunda
cea mai rămas,
până la orbirea luminii,
de unde pasul meu
își va-ncepe
numărătoarea inversă,
în vârful muntelui
cu creasta rumenă de dor...

Nelu Cazan: Adună-mă din vânt

Îndrăgostit de tine în luna Mai
Nemaiștiind ce spun și ce să fac
Îngenunchiat te imploram ,,mai stai"
Dar ai plecat și am rămas sărac

Sărac de tine și sărac de toate
Și ziua îmi era întunecată
Am făcut din iubire Semn de Carte
Să-mi țină de urât cât ești plecată

De atunci te tot aștept în luna Mai
Cu același dor și aceiași disperare
Să te implor din nou poate ai să stai
M-am săturat de atâta depărtare.

Și dacă tu te mai gândești la mine
Adună-mă din vânt de mă găsești
Mi-e sufletul împrâştiat mereu spre tine
Adună-mă...de vrei și mă iubești.

Paulin Octavian Boldiș: Prietenilor mei

Cândva râdeam că anii trec,
crezând că-i doar un fel de truc
pe care eu nu-l înțeleg,
dar azi mă-ntreb unde se duc?...

Anii pe care-i am, de fapt,
nu îi mai am, s-au dus pe rând...
și oricât i-am cronometrat,
prea mare importanță dând

La ce părea mai plin de sens,
la ce era de demonstrat,
la tot ce azi, neînțeles,
cu trecerea, s-a estompat...

Și-acum, privind la ce a fost,
parcă prin ochii altui "Eu",
mă mir văzând nuanțe roz
și-acolo unde-a fost mai greu!

Iar tot ce pot să spun e-atât:
că Dumnezeu m-a însoțit
și n-am fost singur pe pământ,
din clipa-n care am venit...

Cadar Katalin: Impresie

=====================================
O ușă închisă
și brațe lungi de mucegai întinse pe pereți
către ceasul
ce indică urmele trecutelor șoapte,
ale celor care s-au iubit fără termen de garanție
și cu o ușoară impresie de infinitate -
tot ceea ce a rămas în memoria cambrată a Timpului ...

Destinul -
dependent de pariuri albe și ilegale.

====================================

Alexandru Berceanu: Umbrela

O umbrelă pierdută
când cerul
stropește
cu lumină albastră,
e de prisos,
dar când vârtejuri de nori
învolbuarți de vânt
te prind între frunți sprâncenate și reci,
e bine să o ai,
nu pentru apa cerească
ce spală
și alină amărăciunea trecerii,
ci pentru a nu vedea norii neluminii
din ochii aceia care n-au nevoie de
ploaie!

Silviu Marius Muntean: Timp apus

Mă tulbură tăcerea ăstui ceas
Și ploaia care cade ne-ncetat.
Un scrib posac de versuri, demodat.
Un suflet pe al vieții scurt popas

Mireasma caprifoiului mă poartă
Prin verile trecute fără rost.
Totu-i trecut de parcă nici n-a fost,
Iar toamna bate la a vieții poartă.

Ascult doar orologiul vechi, stingher,
Ce numără secundele bizare,
Iar soarele aruncă peste zare
Săgeți prin norii care curg pe cer.

Aștern pe foaie frământări și vise
Ce sufletul nu poate a le cuprinde.
O lacrimă de gene se desprinde
Este târziu. E toamnă pare-mi-se.

Ana-Maria Sotir: Macul

Macul mândru ce-a învins
Mii de spice aurite,
Pare-un foc ce s-a aprins
Prin puteri nebănuite.

Flori din sânge de martir,
În rochiță porfirie,
Se așază fir cu fir
Ca o mantie, pe glie.

Cu petale rubinii
Și văpăi învolburate,
Macul țese pe câmpii
Un covor de nestemate.

Și sub cerul de cleștar,
În văzduhul plin de soare,
Mă așteaptă la hotar
Cu o caldă-mbrățișare.

Floare fără de parfum,
Care faci din lan grădină,
Când mi-apari vara în drum
Îmi așterni pe chip lumină!

Rotariu Dorel: Moșii de vară

E murmur de rugi, lumânări în biserici
Pe brațe de fum suie dorul la voi,
Tămâia sfințirii vă naște feerici,
Ca sfinți din icoane vă-ntoarceți la noi!

Fantasme iubite, să ședem la masă!
Pe chipuri supte-i pececetea jerfirii,
Sfințite bucate-s, iubirea întoarsă
Spre voi, sub veșmântul milostivirii.

Prin ploaia amiezii vin îngeri de pază,
Din aripi presară sfințenie-n noi,
Abisul vă soarbe chipul în mreajă,
Rămâne durerea pe suflet, șiroi.

Merg pașii spre lespezi sub care dormiți,
Spun brațele crucii toată jalea din dus,
Sub nori de tămâie vă-ndemnăm să șoptiți
Și-așternem tăcere, peste-un plânset ascuns!

La masă, la cruce, ne dați câte-un semn,
Lumina din noi n-are piatra veșmânt,
Cât inima-i clopot cu temeinic îndemn
Spre râul iubirii și malul său sfânt!

Gheorghe Apetroae: Se îmbracă -n îngeri liliecii

Spre-a re-nflori-n stibin azi cerul firii tale,
adusă-i ploaia -n ropot în cuvânt de linişti
pe zări, a-mpăduri cu ea colinele crisale
și umbra razei pure din jumătăți stelare…
*
Din duhul ei se hăruiesc iubiri în Parce- râuri
de flăcări celestine, lilieci bătuți în roz-marin
cu lacrimi alabastre vii pe zări crisoberile,
să-și piardă din miresmă în nobilul destin...
*
Ieri candele, azi astre-n luminişuri clare…
Din firea lor se-aprind icoane, în lilla liliecii
re-mbracă-n re-nflorire îngeri serii duhuri,
misterele -n syringii cu doruri minerale...
*
Și azi mai plâng în fire reci, să-nmiresmeze
iar râna bolții îngeri-lilieci, sălbăticind cyanic,
și-n ei și-n al tău vis, pe lunci cu filomele,
cu astrele în cârd, polog, în umeziri la glezne!
*
Își trec prin asfințiri cu ploile în ropot, stele,
cu sânge de fecioară, îmbălsămând petale,
cu clipe fața șiroind-o, spre a-și spori lumina vie
amurgu-nzăpezit cu lilieci, în straie isabele…

Viorel Birtu Piraianu: Amurg

apune o lume
seacă și timpul rămas
încet-încet, la pas
gândul se frânge
în lacrimi e sânge
nu ajunge să stingă durerea amară
în suflet o rană pe trup o povară
se închide o ușă
se deschid amintiri
se strecoară și anii prin porțile sorții
mă strigă destinul mă înțeapă și spinii
pe frunte coroană
în suflet o rană
mai cântă un fluier
pe drumuri de fier
se strecoară noaptea pe creste de munte
ce să cer, ce să sper
pe ziduri coboară agonic amurgul

Teodor Dume: Strigăt din copilărie

La capătul pridvorului un stâlp
albit și gârbovit ca un moșneag
îmi apărea ba tainic, ba cu tâlc,
de dincolo, de dincoace de prag.

Cum sprijină un Univers de dor
mă-ntorc mereu cu inima la el,
la colțul lumii noastre din pridvor
cu dor de lunci, blajin și subțirel.

Mă scurg prin el, tăcut , în rădăcini,
și-mi place-adeseori să mă trezesc
pe zarea zdrențuită de ciulini
că zbor, că sunt, că vreau și că iubesc.

Text: Teodor Dume

Imagine: Barajul Vida/Luncasprie

(Colțul de Rai al copilăriei mele, și locul nașterii lui Teodor Dume)

(sursa foto: apele rom.)

Daniel Corbu: De Singurătate și Iubire

MIRIMAH

Recunoaşte că te gândeşti tot mai rar

La sufletul meu ca la un alb patinoar.

Altfel

ai fi văzut bucuria, un fel de

totem întors,

rătăcind prin regatele mele,

de Sus şi de Jos

pline de magii şi apoteoze,

de mirări, de şoapte,

de crini, tuberoze!

Nu-i nimic, Mirimah, nu-i nimic,

e-aceeaşi luptă oarbă cu marele Nimic.

Înfrigurări danteşti, aprinse herminii

împodobesc aleea pe care n-ai să vii.

Nu-i nimic, Mirimah,

sunt tot eu cel care duce

cu sine divina, invizibila cruce.

===========================

Veronica Pavel Lerner: Privește-mă

privește-mă copac,
atunci când crengi voi naște
din muguri din boboci
din frunze și din scoici

ascultă-mă tu stâncă
dintr-un adânc de ape
când spumele s-or sparge
albastru în catarge

atinge-mă pământ
când flori voi ridica
spre cercul Zeu
din curcubeu

îmbrățișează-mi ruga
ce ne va-mpreuna
cu zarea și cu marea
pre noi pentru apoi……

Ionuț Caragea: Iubește-mă cât sunt în viață

Iubește-mă fără rețineri

Acum, cât suntem încă tineri.
Iubește-mă ca pe-o comoară
Descoperită prima oară.

Iubește-mă cât sunt în viață,
În fiecare dimineață,
Iubește-mă la prânz și seara,
Cât încă nu mă plânge ceara.

Iubește-mă în miez de noapte,
Spunându-mi la ureche șoapte,
Iubește-mă în pat de rouă,
Cât încă Luna este nouă.

Iubește-mă cât încă soarta,
Deschide inimilor poarta,
Iubește-mă cât încă visul
Deschide-n suflet paradisul.

Iubește-mă ca pe-o magie
Cu vers și ritm de poezie,
Iubește-mă, citindu-mi cartea,
Cât încă nu mă cheamă moartea.

Iubește-mă fără orgoliu,
Nu aștepta o zi de doliu,
Iubește-mă cât încă vântul
Ți-oferă darul meu, cuvântul.