Doar piatra din adâncul fântânii îți poate vorbi despre durerea apei (Teodor Dume)
Paulin Boldiș: Cu senzația
că merg invers prin viață,
am ajuns într-un punct
de unde privind
evenimentele ce au loc,
nici nu mai știu
dacă tot ce trăiesc
se întâmplă
pentru prima oară
sau a mai fost,
parcă m-aș întoarce
dintr-o pribegie
în care obișnuința
drumurilor prea lungi
m-a învățat
să recunosc satele
de departe,
după mirosul fumurilor...
...vechea clepsidră
a fost întoarsă,
iar nisipul din ea,
deși pare același,
curge altfel...
Geo Vasile: Cu ochin-flăcări
Fericit scriitorul evangheliilor:
inspirat de Verbul cel fără de prihană
vede încă din desprinderea sa din inform
forma din urmă, cea a comuniunii
cu esența, tot astfel pescuitorii de perle
ce se scufundă-n abisul marin
spre-a aduce – n lumină forma ultimă
a frumuseții, cu ochii-n flăcări de sânge.
Petre Ion Stoica: Nu îmi ajung plămânii
Detest să fiu fericit
De când am aflat că nimic nu este mai înalt
Mai al naibii
Decât această stare echivalentă cu absolutul.
Eu am nevoie de provocări
În fiecare zi să se ridice din nimic, un munte
Pe care
Să-l urc agățat de niște frânghii
Imaginare.
Să simt
Cum nu imi ajung plămânii de câtă bucurie
Am să împart cu voi
Atunci când voi coborî învins de dorul omului
Născut la câmpie!
Detest
Acele culmi, așadar, de pe care nu mai poți visa
La nimic altceva! Fericirea
Nr: 1-2(64) ianuarie, 2022/ISSN-2667-5620
"Doar cei care și-au trăit şi biruit durerea pot vorbi despre viață" (Teodor Dume)
Materialele pentru nr. din februarie rog să le postați în Extemporal liric - Grup, cu mențiunea lângă titlu PENTRU REVISTĂ
Vă mulțumim pentru colaborsare!
Teodor Dume, redactor-șef
Horlaci Dumitru: Înviere
fericirea pe care o cauți
un zbucium interminabil
prizonier
printre file pătate cu lacrimi de mamă
urmărind la capăt de poezie
acelasi fir stăpânit de o copilă
cu ochi albastri
parcă ar fi sora unui înger
rebel neîmpărtăsit
din ceata răzvrătiților
ca un samaritean fără Ierusalim
sau un levit lipsit de cortul întâlnirii
ne rătăcim în privirea lui
cum dispare
cu părul blond
după soarele tău
al tuturor
din fiecare piept țâsneste o rază
pe care copila o mângâie
cu tinerețea ei pură
mai albă
si gingasă precum crinul
lăsat de îngerul blond la plecare
o clipă
imortalizată
în noi
spre învierea cuvântului
Nicolae Silade: Sonete
Trecut uşor de-a doua tinereţe,
Iar timpul începu de-atunci să-nveţe
Că în iubire tânără rămâi.
Până şi spaţiul care te încape
Învaţă cum şi cât să te păstreze,
În foc, în aer, în pământ, în ape,
Să îţi rămână simţurile treze.
Iar cum surâsul tău fără sfârşire,
Încremenit în veşnice cuvinte,
Renaşte întru marea mea iubire,
De dincolo de neguri şi morminte,
Aşa şi eu, acum, la vârsta mea,
Întineresc de frumuseţea ta.
Nu te-am dorit în lumea mea ciudată,Deşi, ca mine, nimeni nu te-adoră,Nici n-am gândit c-o să te am vreodatăMai mult decât în inimă, ca soră.
Iar de cobor în lumea ta măruntă,În cafenea, pe lângă mateloţiNu pot, în tinereţea mea căruntă,Să înţeleg de ce te dai la toţi.
Când numai eu pot să îţi dau putereSă redevii ce-ai fost, cândva, regină,Să-ndupleci ani şi chiar să naşti noi ereÎn care doar iubirea să ne ţină.
Dar cu-un sărut tu intri-n mine toatăŞi lumea mea devine trup de fată.
III
De ce să laşi iubirea să se şteargă,
Să se dizolve în acide clipe?
Când poţi să te întinzi, lejer, în iarbă
Şi veşnicia-n noi să se-nfiripe.
Să curgă râul, singur, mai departe,
Iar noi, ascunşi, sub sălcii zâmbitoare,
Să ne scăldăm în viaţa fără moarte
Şi în iubirea care-n veci nu moare!
Uitând de noi, de vârste şi de lume
Să ni se piardă urma pe pământ
Şi mii de ani să nu se poată spune
Unde e timpul şi cum l-am înfrânt.
Lumea, de noi, de-şi va aduce-aminte,
Să ne găsească, tineri, în cuvinte!
Gheorghe Grigurcu: Doar în încăpere
Doar în încăpere doar în locuința ta strîmtă
ceea ce nu cunoști: peretele fraged ca o piele de copil
o pată de lumină înfulecă totul
un singur deget descîntă trupul întreg
apoi bate-n toba răgușită a spațiului
și nimeni nu intră nimeni nu iese
amînarea se sufocă pe sine
instantaneu devine uitare
pe tavan un nor de lapte
viața adie spre ușa de hîrtie.
Teodor Dume: O inimă ruptă în două
Am amintirile înghesuite-n imagini
cu fiecare atingere
te văd în format A4 şi
refuz să cred
că trăirile
de peste noapte îmi
acoperă rana
ştiu doar că între tine şi Dumnezeu
există o complicitate care încearcă
să-mi transmită un mesaj
dincolo de toate acestea
o minciună decupată dintr-o umbră
îndărătnic
încearcă o altă rostire
nu implor şi nici nu sunt vinovat
singura nedumerire pe care o am
este gândul reîncărnat
într-o iubire eşuată
de fapt toate lucrurile
care mă impresionau cândva
au devenit iluzii şi
trebuie să mă recunosc
în momentul acela de noapte
în care
m-am abandonat pentru cineva
care a căborât în mine
sufăr
aerul s-a rarefiat iar liniştea
din jur
duhneşte a stârv uitat în soare
şi atât...
Constantin Stamate: Poezii
[XXXIV]
Dintr-o patimă înspăimântată,
Spre câmpurile veciei,
Umbrele sufletelor stinse
Poartă florile albastre.
Moarte, toate râurile vieții
Râd matinale-n morminte!
Cerul tremura în astre,
Revărsându-se-n dimineți reci.
Cei trei corbi
Erau trei corbi ce stăteau pe un copac,
Erau trei corbi ce stăteau pe un copac!
Atât de negri cât puteau fi.
Jos, zace un cavaler ucis de-o palidă moartă,
Plină de-nsângerată dragoste
Şi sărutări goale, vârtoase, roşii.
L-a-ngropat înainte de tinereţe,
Ea fiind moartă înainte de vremea lui,
Dumnezeu trimițând tihna desfăcută-n cer!
Amor ?
Ieri, în noapte,
Adesea mă oprisem
Cu zâmbetul pe buze.
Ieri, în noapte,
Vântul mortificat roşea-n zori
Sub al vietii soclu.
Întristătoare, se-nălţa luându-şi zborul
În al meu vis de jale.
Soarta mâhnită şi pustie vieţuieste.
Chiar tu, aşa-i femeie?!
Rămâi pulbere uşoară,
Bucurată de-un fluture ce zboară,
Din amor în amor purtat pe alei.
Ție…
Versul tău risipitor
Ca vântu-n zori se pierdea.
Îți vedeam lacrimile smolite
Scurgându-se pe-al tau obraz de aur,
Iar stelele rămăseseră singura nuanță
Păstrate-n amintirile tulburătoare.
Vag, îți vedeam în amieze voalul,
Ce încă mai era plin de dezmierdări.
Să nu te-avânți!
Căci ușor prin al tău vers,
La fel ca nuanța ce nu-ți mai este de folos
Tu pe mine-ai să mă pierzi.
Cavalerul
Călare, calvarul,
La fel ca și dezastrul
Mă atinsese trufaș.
Încă mai aud glasul cel rar,
Cutremurat de degetul de fier
Și bătrâna-mi inimă săraca….
De-un strigoi fu’ năpădită,
Transformându-se abia atinsă.
Iar eu, cavalerul calvarului
Mă lăsa-i c-o roșie vigoare,
Purtat nebun prin flori și soare
Spre deschis-a-mi umbră ce mă aștepta…
Fără titlu
Vesel, vioi și pofticios
Zâmbetul părea zburlit,
Bătând gol în sărutări
Ce minunat era!
Domol, răsfrângerile-amare
Apăreau în vise sfărâmate
Iar acum, curg lacrimi triste și amare.
Cu murmurul între-deschis
Prin geamul spart de vreme,
Razele țipau ca mai demult.
Ciugulind visător
Pe drumeagurile pline de iarbă,
Acum voi tăcea în inima-mi fierbinte.
Visul unei lumi noi (1)
Gândurile mele plâng
Și nu se mai termină.
Peisajele se schimbă
Dar altele, rămân la fel…
La fel de triste,
Neterminate,
Și pierdute-n umbra nopții
Ce se-așterne nevăzută, nesimțită,
Ca niște cuvinte scrise cu lacrimi
Pe o foaie neagră, mată.
Totul pare pierdut,
Fără de speranță
Aici unde sunt lăsate răni,
Poate prea adânci.
Deși snopit în bătaie,
Chiar de-atâtea ori
Parcă sub zbenguiala solară
Am fost propriul meu învingător,
Dar și cel mai învulpit dușman.
Ca un vampir, sugător doar de idei,
Sângeros astupător
Ale atâtor visări vagi.
Iar șuvoiul de gânduri
Doar el a mai rămas,
În liniștea băltoasă
Ce-mi vindecă mereu,
Doar înspăimântătoarea singurătate.
Visul unei lumi noi (2)
Și m-am descotorosit așadar, anevoios de mine,
Cel de ieri, cel de azi și de alaltăieri.
Iar strigoi voi deveni
Dacă mă despart de propia-mi umbră!
Voi cere și dezgroparea tăcerii,
Din pântecul țărânii
În adâncuri închisă pe veci.
Dar deschiderea de orizonturi
Este ca vibrarea din rădăcină,
Că o lumină nocturnă
Izbucnită-n neant,
Ce-mi călăuzește pașii.
Visul unei lumi noi (3)
Deci… Am ajuns pușcăriaș
Doar pentru vecie,
Într-un lagăr de cuvinte.
Adică,
Cele mai mari prostituate
Ce se află la-ndemâna ori cui.
Iar uneori, nu-mi mai recunosc chipul
În cearcănele chinuite, destrămate…
Mi-e trupul o temniță,
Umplut cu freamăte adânci
Ce încă mă răscolesc.
Niste prăpăstii imense in al meu suflet.
Așa că nu-ncerca să mă dezamăgești!
Căci dezamăgit sunt încă din născare.
Pustiul nu poate acoperi totul,
Atunci când totul este pustiu…
Adrian George Itoafă: Am smuls femeia din trunchi
Viorel Boldiș: Viața mea
Sînt nopţi în viaţa tuturor
Ce parcă nu se mai sfârşesc,
De parcă-ntregul cer e-un nor
Înnegurat şi nelumesc.
Tu, neştiind cât mi-e de greu
În noaptea mea ai răsărit,
Şi dintr-o dată cerul meu
Ca un cristal s-a limpezit.
Şi nu mai ştiu de-i noapte – zi...
Dar cui ce-i pasă dacă-mi eşti
Esenţa verbului a fi
În aste vremuri nelumeşti?
Apoi, ca din senin tumult,
M-ai întrebat încet, de-abia:
La care viaţa ţii mai mult,
La viaţa ta? La viaţa mea?
Eu ţi-am răspuns, timid cum sînt,
Că ţin mai mult la viaţa mea...
Atunci, din unde tremurând,
Te-ai supărat... oh, de-aş putea...
Şi ai plecat, ca-n zori o stea,
Uitând că tu eşti viaţa mea.
Emil Neșiu: Între noi...
Între noi
marea s-a înălțat
vârsta ...
e pleavă de grâu
Eu sunt desertul
șoldurilor tale.
Pașii tai,
pe singura alee,
sunt versuri albe
stropite cu iubire.
Daniel Marian: ***
apasă mai tare vocala
vine drumul în pantă
când te vei lovi de consoane
să prinzi frecare nu ricoşeu
aşa vei trece din mâine-n
poimâinele alfabetului greu
care te vânează de când
ai început să te naşti deşi
ţi s-a spus să stai la locul tău
în numere
Mioara Băluță: ***
ascunse sub piele
mintea care altădată se trezea
să sape după fleacuri
se îndoaie la margine de pat
ca orele din picturile lui Dali.
un fulg de zăpadă
zgârie întunericul lumii.
ies din casă.
iarna îmi pune pe față
palmele unui copil orb.
.
Veronica Pavel Lerner: am șters un vis
am șters un vis am aruncat păpuși
apoi încet trecut-am din atunci
ȋn timpul nou când viruși nesupuși
răpun bătrâni copii și prunci
am încercat să uit și m-am trezit
lângă hidoasa fierbere de-acum
când rău și întuneric infinit
lovesc lumina și-o transformă-n scrum
cui să vorbesc pe cine să invit
de ce vecine mă urăști
fugim și dispărem pripit
în izolare printre fețe-măști
și totuși Doamne eu mă rog și sper
ca lumea să vorbească într-o zi
nu doar de morți de boli de negrul cer
ci de iubire soare bucurii…
Gabriel Stănciulescu: Eu sunt al tău...tu ești a mea
mi-e înorat cerul
în această dimineață
pare aproape-un asfințit
am un răsad de teamă
ce l-am plantat și-a răsărit;
parcă aș fi venit dintr-un naufragiu
cu valuri învolburate...
uriașe;
totuși m-am întors acasă
din voiajul meu hoinar
pierdusem busola mea uzată
și sincer... nu știam să o repar;
timpul zboară printre nori
și eu cu el într-un aval
de ce mi-a fost frică n-am scăpat
încolțise în mine dorul
adică norul acela încruntat
când ți-e teamă că ai să pierzi
ceva drag;
dar dacă nu ai pe cineva drag
n-ai nicio teamă...
pur și simplu n-ai ce pierde
poți să-ți pui și pofta-n cui;
eu sigur aș regreta...
și chiar mai mult
doar pe tine te am
și aș rămâne sărac lipit;
știi cititorule ce dureros este
să fii sărac ... în dragoste
nu... mai bine să nu știi
să mă ierți c-am îndraznit
și tu să mă ierți... dragostea mea
eu sunt al tău...
tu ești a mea.
Nicolae Nistor: Colivia orașelor visate
Nu te-ai întors în orașul nostru ros,
de prea multe plecări, prea multe vise,
ascunse în low cost.
Nimeni nu pune flori pe mormintele uitate,
și ce mai știu nepoții din fostele sate?
Ce știe cârciumarul de unde vii, unde te îndrepți,
când sunt lacătele puse, pe părăsite porți?
Tu nu mai ai rochițe de împrumut,
când alergată erai, de fiecare țânc,
și aveai vise erotice, ascunse în fântână,
și nu mai știi cum este noaptea noastră,
în plină Lună.
Aveai apartament, cu telefonul ascultat,
când făceai dragoste pe ascuns, cu alt bărbat,
și un televizor care ascunde lumea,
pe care nu o știi.
Când să revii, cum să revii?
Nu te-ai întors în orașul nostru trist,
unde murim pe rând și nu mai e nimic,
doar părăsite vise, atârnând de lustră,
de care te apuci când ai o viață frustă.
Trăim pe net, în lumi diferite,
şi ne atingem doar prin cuvinte mute.
Eu, blestemat să trec pe aceste străzi uitate,
tu, liberă în colivia orașelor visate...
Silvia Bodea Sălăjan: Uneori mi se face dor
Alteori mi se face tristețe și jale
De cele mai multe ori mi se așterne peste suflet
Tăcerea cu infinitul singurătății din nopțile tale
M-au părăsit toate cuvintele
Si-un gol se întinde cât universul intreg
Pe ce umăr să-mi așez tâmpla și gândurile
Când doar umbra ta mi-e aproape și n-o înțeleg
Poate undeva și cândva
Va cobori iarăși o rază dintr-o iarnă ce nu-i
Promisiunea zăpezii peste un Pământ suspendat
In toate regretele și-n toate tăcerile lui.
Savu Popa: Mie, poezia...
Mie, poezia
mi-a arătat drumul Damascului
traversat încontinuu
de caravane de praf
și cenușă,
mi-a pansat fractura de os
a gândirii,
mi-a luat apărarea
în fața gardianului care
îmi cerea bilet- o hârtie de împachetat spaimele,
la intrarea în bâlciul memoriei,
m-a asigurat
că pastila disperării se dizolvă
doar în gustul de sânge al ratării,
mi-a spus să mă ascund
sub pat, în întunericul călduț, dulceag,
să scap de obsesiile care se-ntindeau prin cameră
în dans de paiațe unite
printr-o pânză de păianjen
cu reflexe metalice,
mi-a arătat locul
prin care timpul
se retrage sub formă de venin
în clepsidra subterană,
și tace,
mi-a indicat
cum să mă feresc
de cei purtați
de angoase grele,
învăluiți în catifele de întuneric,
cei care vorbesc pe mai multe voci
ieșite din ambalaje
înainte de termen.
Tănăsescu Florin: VRĂJITORII DIN MALLROZ
Era odată o preafrumoasă ţară. Aşa se vedea pe dinafară. Doamna, cum îi plăcea să-şi spună, trăia într-un Mall. De culoare roz.Pentru stabilirea locaţiei exacte în care şoferii de basculante trebuiau să încarce marfă, GPS-ul îi atenţiona:
„La prima cotitură, faceţi la stânga. După aia, viraţi la dreapta. La sensul giratoriu, nu mai e treaba mea. Vă ameţesc alţii – Vrăjitorii din Oz. Când aţi căzut în prăpastie, aţi ajuns la destinaţie.”
Mall-Roz. Aşa se numea localitatea-ţară. Iar unii care au citit mai multe cărţi decât se cuvine exclamau: „«Ce verde era valea mea» Şi în ce hal a ajuns!”.
Patrioţii prinşi cu harcanul în zile d-alea, festive, când zbiară – după ce-au schimbat sapa-n condei şi brazda-n călimară, iar 23 August în 1 Decembrie – despre dragostea de ţară, au atras atenţia în repetate rânduri că doamna, Făt-Frumoasa din cratima ploii, e ţara.
„Deci, fără miştouri d-astea iefine, ok?”
Unii au băgat în marşarier şi au recitat: „«Ce verde era valea mea» Da’ ce roz e acuma!”.
Alţii au unit cele două cuvine şi a ieşit, din Mall-Roz, Mallroz. Localitate înfrăţită – sau soră geamănă – cu Atlantida.
În Mallroz, teoretic, totul era frumos. Hârtie creponată, cântece patriotice… Cel mai des auzit era „Să nu îţi vorbeşti niciodată de rău ţara!”
– Da’ să plângi după ea, avem dezlegare?, a fost întrebarea.
GPS-ul a intervenit salvator:
– La prima cotitură, faceţi la stânga. Acolo veţi primi factura mărită la lumină. E scrisă pe hârtie roz. După aia, viraţi la dreapta. Veţi întâlni indicatorul „preţul ridicat la gaze”. Indicatorul, tot de culoare roz, evident.
Nu întrebaţi cine vă decontează combustibilul! Important este că pompele de motorină-benzină sunt şi ele tot roz. Sunteţi în ţara Mallroz. Unii îi mai spun şi Ţara-Moloz.
Era odată o preafrumoasă ţară. Este şi-acum. Şoferii basculează facturi ridicate, de culoare roz.
C-aşa vor Vrăjitorii din Mallroz.
Postare prezentată
Teodor Dume: De ce, tată?...
Tata s-a dus într-o zi de iarnă cu foarte multă zăpadă. De fapt, nici nu știu dacă s-a dus de tot.Indiferent de zi, cu privirile încețoșat...
Top 10
-
" Eu cred că destinul a avut un rol decisiv în fixarea numelui meu pe palierul de sus al literaturii.” 1 . Pentru un scriitor, d...
-
Scrijelesc pe coaja de nucă poemul în care mă refugiez. Dup-amiezile ploioase scot din matcă răul. Apele spală de umbre piatra cubică a ...
-
Rodica Lazăr, acesta fiind numele ei de la starea civilă, s-a născut la 17 iulie 1970, în comuna Moldova Suliţa, judeţul Suceava, într-o fam...
-
suntem atât de puțini în compania acestei nevroze care a înghițit gâtul lebedei într-un alfabet al învârtirii încât ne întrebăm care pi...
-
Costel Zăgan (n. 20 ianuarie 1958, Tudor Vladimirescu,Botoşani) : A urmat gimnaziul în satul natal. Este absolvent al Liceului de c...
-
34 de ani de la debutul în poezie(1985) al lui Teodor Dume/ 34 de ani de la debutul în poezie(1985) al lui Teodor Dume ...
-
Luceafăr și zeu și om și apă și codru, și mare, și floare și gând, și vis, și durere, și-mpăcare E lacul, e luna, pădurea și-o stea lumino...
-
Aida Verdi Muzica ridică iarba în cer Albastrul mi-ajunge până la brâu În rest scaunele goale așt...
-
Și, ți-am zis, iubito, din două puteri de cearcăn rămâne una, din două puteri de viață rămâne una... din două puteri de moarte... rămân...