Doar piatra din adâncul fântânii îți poate vorbi despre durerea apei (Teodor Dume)

Doar piatra din adâncul fântânii îți poate vorbi despre durerea apei (Teodor Dume)
Se afișează postările cu eticheta POEZIE. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta POEZIE. Afișați toate postările

La mulți ani, România mea!


Câteodată dulce, altădată amară,
uneori e iarnă, alteori e vară,
câteodată slabă, altădată grasă,
uneori mi-e dragă, alteori nu-mi pasă,
câteodată curvă, altădată sfântă,
uneori urâtă, alteori încântă,
câteodată doarme, altădată-i trează,
uneori e laşă, alteori vitează,
câteodată apă, altădată foc,
uneori aleargă, alteori stă-n loc,
cateodată-i oarbă, altădată vede,
uneori timidă, alteori se-ncrede,
câteodată bună, altădată rea...
Ţara mea-i orice, dar e ţara mea!


(Viorel Boldiș)

Ionuț Caragea: Arta este Dumnezeu


când un pictor vede o culoare
cum se scurge dintr-un curcubeu,
pe-a sa pânză tot ce îi apare
e pictat de bunul Dumnezeu.

când spre tristul muzicant adie
note ce-l transformă în Orfeu,
pe a sa sublimă melodie
o compune bunul Dumnezeu.

când un sculptor scoate cu migală
dintr-o stâncă tainicul trofeu,
pe a sa iubire ideală
o sculptează bunul Dumnezeu.

când poetul scrie-o poezie
într-un dor de maxim apogeu,
tot ce se așterne pe hârtie
este scris de bunul Dumnezeu.

poem din antologia "M-am născut pe Google". Antologia poate fi citită gratuit aici: https://www.ionutcaragea.ro/.../Caragea%20Google...

Teodor Dume: Semne de la mama


în închipuirea mea trăiește o mamă
sigur e mama
face parte din mine
dimineața
la amiază și seara
când vorbesc cu Dumnezeu
își pune capul între palme și
mă privește tăcut
din ochii deschiși parcă
într-o altă lume
ies lacrimi

trăiesc între realitate și vis

ferit de ochii lui Dumnezeu
îmi întorc capul și plâng
am senzația unui sentiment straniu
cum parcă m-aș hrăni cu propriul
meu sânge
sub stăpânirea gustului acela
mult prea dulceag
tremur într-un ritm agonic
aș face orice ca să-mi pot curăța
oasele de frică
aș întoarce lumea înspre marginile cerului
și soarele către chipul mamei
locuit în mine
deși știu că nu-i decât o cruce
de lemn putrezit
pe care o port ca Iisus coroana de spini
de la o vreme mă pipăi și
mă întreb mirat
sunt eu sau nu mai sunt eu
cel care am fost
închid ochii și sub mângâierile
imaginare o strig pe mama
o întreb
de ce s-a dus fără o vorbă
de rămas bun
știu că dincolo de tăcerea ei și
de ceea ce a fost
e multă suferință și iubire
nimic nu e întâmplător
zic
cu ochii ațintiți la lumina
de la capătul nopții
mă răstesc la Dumnezeu
spune-mi Doamne
eu
eu când o voi putea urma?
am obosit să mai cred în tine
Doamne!
sufletul nu mi l-ai citit de mult
mă simt ca un tren oprit
într-o haltă fără călători
cineva trece tăcut și mă privește
din mers
știu că nu poți fi tu
Doamne
și mai știu că
nu îmi vei răspunde
nu-mi rămâne decât să aștept
sau să fac ceva ce știu cel mai bine
până una-alta
o să cobor în mine și
câte puțin în fiecare zi
voi roti soarele după umbra mamei
și în cele din urmă o voi ruga
să-mi lase un semn la orele 12 fix
ca să am puterea să privesc pe fereastra
altui cer

Ottilia Ardeleanu: o iarnă peste măsură


cu crengile acestui anotimp să mă atingi
cu frunzele duse într-o altă sferă
nepâmânteană
să-ți fie grija dezgolirii de toate netrăirile
cu creația mugurilor din anul care va trece pragul curând
lovindu-se de lemnul înalt al copacului din tine
zămislit să țină roade eterne
cu frunzele în cioc de păsări și seva-țiței adânc forată
să-mi extragi cuvintele combustibil pentru două mii de vieți și mai bine
să ții iubirea la cote înalte fără tva și alte obiceiuri politice
să fii om în plinătate de cuvânt un viscol de trăire
și mult alb împrejmuire cât casa unui gând înflorit crăciunește

Salomeea Romanescu: De ziua ta


Din nemurirea visurilor mele
Ce vin din cer, sau din mireanul nost gând.
Storc stropi de sonete sacre, ţi le cânt,
Românie, din rime-n praf de stele

Eu sunt cel promis venit să-ţi spună
Ce încă până acuma nu ţi-a mai spus
Căci poemul meu, un alt mister ţi-a pus.
La gâtul ochiului, Lumea să-ţi pună,

Eu sunt boboc de spirale ce-n lume,
Din unicosul din nimic zămislit
Ca visul de pace să-ţi fie menit,
Am poposit să-ţi torc un alt renume.

Nu săgeta credinţa mea cea pură,
Pace de-ţi prorocesc, făr de măsură!

Nuța Crăciun: poem de iarnă fără tine


acestei zile de iarnă i-a crescut lacrima
până la genunchi
e ziua în care îţi aminteşti de toţi
cei care s-au dus după moarte
şi nu s-au mai întors

îţi ridici bolovanul şi-l urci muntele
nu mai cauţi răspuns la nicio întrebare
totul pare desprins din umbra unei ierni veşnice
seamănă cu ceea ce vor alţii să semene
iadul din tine cu raiul din tine

e ziua în care gândeşti că viaţa
e doar un vis mototolit
un abur ce-ţi iese din gură iarna



Nicoleta Sere: În alb și negru


afară plouă cu decembrii
și mie mi-au murit toate oglinzile, toate...
prepar o cafea și îmbrac
rochia nopții primordiale.
învelesc cicatricile în mătăsuri
și-n apele timpului care curg
peste sărutările florilor de câmp...

locuiesc în melancolia mansardei.
pe ferestre cresc amintiri
în alb și în negru ale eternul noi
mirosind a mucegaiuri
și a ploi de Nu-mă-uita...

privește!
e fumul acela albastru
care urcă în nemărginirea inimii.
nu l-am putut transforma într-o scară de cer -
cu o mie de doruri
cu o mie de trepte,
cu o mie de zboruri -
stăpânindu-l...

și-atunci plâng și fac dragoste
cu parfumul umbrei tale
din acel moment al florarului
când îmi erai infinitul...

aseară, a venit moartea
însuflețindu-mi tâmpla oglindirii...
m-a privit îndelung rostind -
femeie, nu ai plâns suficient
pentru tăișul dezmierdării mele!...

Rodica Ochiș: Și astăzi...


Și astăzi, toată ziua am sperat
Că poate, poate-ajunge și la mine
Moșul care-a trecut pe înserat
Și a umplut ghetuța pentru tine.

Dar n-a venit, desigur a uitat
Sau poate a rămas fără cadouri...
Și ochiul stâng ușor mi-a lăcrimat...
Pe gândul meu se răvășeau ecouri.

Aievea, auzeam colinde dragi
Și mă zăream copilă la fereastră...
Mușcând din cozonac cu gust de fragi,
Îl așteptăm pe Moș la casa noastră!

Priveau afară ochișorii mei,
Dar noaptea era prea întunecată
Când Ene cobora, ușor, din tei
Și mă ducea în lumea-i fermecată.

Și adormeam visând la turte dulci
Și la păpușa cu rochiță-albastră,
Ce mi le-o pune Bunul în papuci
Când zorii-alungă noaptea din fereastră.

Un ram bătu în geam... am tresărit...
Afară-a început să fulguiască...
Din lacrima cazută-a răsărit
Un fluture, ce-avea să se topească...

Geo Vasile: Materia ce râde


Simți cum neadormitul acid clorhidric
cel frumos curgător din constelația
Gemenilor atacă materia ce râde de
spiritul tău, ce-i drept, încă neadormit...
Te apropii de cel care-ai fost din totdeauna,
de umbra aceea capricioasă... te aștepta
de mult timp tolănită ca o Sibillă pe
canapea să-și numere ultimele economii,
cât de înșelătoare îți este firea, gata
să sari în aer ca o ieruncă găunoasă-atinsă
de glonțul tras din carabină vânătorului
plecat pe snowmobile după samuri și reni…

Nely Vieru: Sâmburi de drum


Poeme pe geam
Ai renunțat la mine toamnă într-o seară,
Când ai plecat pe poarta ruginită
Nici n-ai închis-o, ai plecat grăbită
Să faci zăpezii loc pe treapta de la de scară.

Și-ai scuturat mantaua ta de ploaie
Pe străzile înguste și pustii,
Pe drumul drept ce duce înspre vii
Întunecându-l în priviri greoaie.

Pervazu-l razem de vreun ceas, tăcut,
Bărbia în podul pălmi-i sprijinită.
Privesc cum iarna în ogradă-mi intră
Și-o îmbracă încet în albul așternut.

Cad primii fulgi de nea din cer acum.
Poate-o mai ninge încă ceva zile,
Poate-o să curgă cerul în neștire
S-acopere noroiul de pe drum.

Ai renunțat la mine toamnă, într-o seară...
Mi s-au întors zăpezile boeme.
De dragul iernii scriu pe geam poeme
Dar gândurile tot la tine-mi zboară.

Gheorghe Apetroae: În crepusculul firii


- Magnetic ax de tron ceresc,
porți rugul violet al Firii
și-ntorci cu rost din rădăcini,
în ritm astral, copilăria...!
*
De-ntoarcere mereu dorite,
tremole astre-ți cântă-n greieri...
Tu, necuprinsul de prasen
li-l colorezi dens cu poeme…!
*
La anemone, Ne-nceputul
l-arunci sămânță-n sol veneric;
îi cânti, să crească, îl dezmierzi
și îi surâzi re-ntors de vreme...!
*
-Magnetic ax de tron ceresc,
mari patimi reaprinzi în stele-
la-ntoarceri și în depăşiri-
plăcerile din nopți rebele-...!
*
În anatas, înrourat, pe plai mirific,
în ierburi izvodești iubirea,
și-ți verși clepsidra tot la-ntors,
peste oceanul apollinic…!
*
Celor damnați din grote-legi,
le-mprăştii umbrele, zâmbind
și le oferi din zori, în linişti,
l-amurg, galanthe reveniri !
*
- Magnetic ax de tron ceresc,
să-ntorci la viață Colbul Lumii,
la re-nviere, Ne-nceputul,
cobori Trecut din galaxii…!
*
La crinii cei robiți, din urne,
în insomnii de mult aluneci
și razei duh îi verși graalul,
umplându-l ras cu al tău sânge…!
*
Iar la-ntâlnirea cu mormântul,
împarţi din vrere-ți necuvinte,
plăceri, ce ştii să le închini
la stânci -icoane-nzepezite
*
secundei să îi sorbi lumina
ivită-n candele-nvechite…
Te înfierbânți, curtând doar umbre
să-ți crești plăcerea din crepuscul…!
*
Tu, demiurg, fără repaos,
cu-o inimă înhăruit, să poți roti
roiri stelare-n ploi de galaxii,
cât poți iubi și îți rosti Cuvântul,
Ții Totul depărtat de Haos…!

Vasile Dan Marchiș: Scop

========================

La început
când nici măcar
concepția mirării nu era
decât în plan imaginar,
Dumnezeu, văzând că
prima zi e pe sfârșite,
trebuia să facă ceva
să aibă concret
pe ce se mira…
Tatăl Ceresc
a făcut Cerul,
Soarele,
Pământul,
și apoi oamenii
care s-au înmulțit…
Prin felul
cum omenirea
se miră
pe toate lucrurile
făcute de Dumnezeu,
existăm
deoarece
Tatăl Ceresc
se miră la nesfârșit
de mirarea noastră…
========================

Ștefan Doroftei Doimăneanu: Simfonie de toamnă în Si* bemol


Prin liniştea stinsă în nori diatonici
Trec nave stelare cu doruri rănite,
Le poartă spre tine luceferi simfonici
Stârnind tobe-allegro în ritmuri trăznite.
-
Privesc pe fereastră... O droaie de picuri
Aleargă prin ploaia ce ochii-mi frământă
Pe zări de cuvinte bemolii fac focuri
Urcând cu o terță pe inima-mi frântă.
-
Pe rând se așază în chei suprapuse,
Pianul își cheamă la rampă colegii,
Se-adună orchestra din gânduri nespuse
Și-aud, cum andante, schiază arpegii.
-
Ascult menuetul prin glasul de flaut,
Ce-și șterge în grabă o lacrimă tristă,
Ești foarte departe și încă te caut
Ca-n visul iubirii să-mi fii prim solistă.
-
În codrii din suflet, diezul tomnatic
Vânează Diane în arii solare,
Din glasul chitării, aleanul fanatic
Îmi pune în lavă timpane stelare.
-
În vocea vivace a clapelor ninse
Te văd ca pe-o novă pulsând nostalgie,
Primesc radiații de strune emise
Din glasul violei, precum o magie..
-
Vioara se-aprinde în noi modulații,
Arcușul spre astre începe să zboare,
Rămân dirijorul fantasmelor nopții
Și-n trupul baghetei sunt valul de mare.
-
*Si bemol reprezintă „sentimentul
pe care îl ai când ești singur”.
Ceaikovski
2022

Alexandru Berceanu: Buze lichide


Privirea mă vinde unui irod
nepotrivit de calm,
unui gâde-flutur
ce umblă în flori să sângere parfum!

Eu te aștept într-o poartă
să mă calci cu picioarele drepte,
fruntea să-ți treacă în largile streșini -
piramidă însorită de gânduri.
×××
Cariul nopții rumegă stele
și-un clopot de iarbă urcă spre vârfuri
să ne trezească munții!...

Dar tu ești departe,
ți-ai răsturnat ochii pe o coapsă de lună,
și treci pe lângă mesaje
nedescifrându-le,
și râzi,
râzi cu lacrimi din ape înalte
în plutiri de corăbii cerești!

Marin Rada: Pasărea măiastră


Cenușa vremii
alte vremi întoarnă
dintr-un trecut
străfulgerat de vise,
o ramură
în mintea mea-nflorise
și-o lume-ntreagă-n mine
se răstoarnă...

Mă simt străpuns
de temeri,
eu, zidul de cetate,
un clopot rupe liniștea
spre seară,
îmi iscodește-n suflet
o vioară
cu melodii din vremuri
neuitate...

Sunt încă viu
și cerul tău mă cheamă
să-i port cămașa lui
cu flori, albastră,
în jurul meu
o pasăre măiastră
se-ntoarce-n lumea ei
de bună seamă...

Ana Urma: recenzie: Ferestre spre marginea lumii, de Teodor Dume

 Nihil sine Deo


Teodor Dume ni se descoperă cu eleganță și rafinament în poezie. O poezie existențialistă din care aflăm că în viața pe lângă dezlănțuitele iubiri există prezențe nevăzute înscrise în ordinea ei atât de firească, una dintre cele mai răscolitoare fiind moartea. Fin cunoscător al vieții, prin cunoaștere, experiențe și autodepășire, poetul dă prioritate în poezie trăirilor umaniste. Sufletul asemeni umbrei este făuritorul unor imagini care ne duc cu gândul la florile tristeții de tip baudelairean. Și poate că, asemănarea nu este întâmplătoare dacă ne gândim că volumul anterior celui de față,Quand les ombres traversent la rue, semnat Teodor Dume, apare la început de an 2019, în Franța.Am putea crede că între poet și Univers există un fluid nevăzut purtând energiile creatoare, un fluid presărat cu evenimente și trăiri variabile pe etape, reprezentat ca un segment al existenței, mărginit de două constante primordiale: nașterea și moartea. Evenimentele dintre cele două constante: copilăria, adolescența, maturitatea cu încărcăturile și trăirile specifice, par să fi ordonat și contribuit la creșterea spirituală și știința poetului de a transpune în poezie forța ideii, a emoției, menite să seducă prin vers cititorul.Aflându-se pe un traseu ascendent, cu fiecare carte tipărită (nouăsprezece),poetul pătrunde în abisul metafizicii arzând etape și ajungând la o smerenie care dă înțelegere și greutate cuvântului, iar eul împlinit doar întors spre înăuntru se eliberează prin ferestre deschise într-un anume loc, un loc unde nimeni nu intră/ nimeni nu iese/Ferestre spre marginea lumii. Alte ori același lăuntru devine abis într-o singură zi, ziua în care nu poate privi în ochi pe nimeni,ziua în care propriul ochi îl analizează critic: atunci cobor în mine precum ploaia/ peste verdele ierbii/ îmi privesc sângele/ și nu spun nimic/ deși/n-am apucat să văd/ ce mai lipsește din mine/ Lăuntrul înlăuntrului.Ca o dominantă a viziunii poetului este prezența imaterială a sufletului. O viziune bogat ornamentată de experiențele și trăirile unui spirit profund. Sufletul său are răni, cicatrice, devine monedă de schimb pentru inima cuiva drag: în schimb îți voi da sufletul/Supravețuire în doi.Deși: niciun gând nu-mi poate schilodi sufletul/Decolmatarea prin rugă, vom descoperi:sub cicatricea rămasă pe suflet/ Fotografia în formă de inimă și altfel de răni: singurătatea, indiferența, neliniștea, lacrima, aminitirile. Toate în strânsă legătură formează un cerc imaginar cu semnificații larg valabile, un cerc neînchis încă de acel binecunoscut: nu pleca, tată!/În memoriam, copilăria. Poezia este cartea de vizită a poetului atras de ideea însingurării, a cufundării în propria melancolie sau poate că a unei dureri însoțită de supoziții, închipuiri și goluri ale ființei care precipită versul prin reacții și stări cum sunt: tristețe, reculegere, uitare sau slăbiciuni aproape senzoriale. Ideea de proiecție a trăirilor contopite trupului creează o realitate ușor astrală, o părelnicie tactilă, asumată prin rostire și scris: câteva umbre navighează/ în zigzag prin sângele meu// din toamna care-și scutură tristețile/ peste umerii mei/ Nu-i bai;ducându-mi tăcerea în spate/ ca pe un rucsac/Îndeajuns cât să-mi pot grava numele;de atunci sub cicatricea rămasă pe suflet/ simt furnicături/ Fotografia în formă de inimă; nici nu știu cine sunt/ negreala sufletului îmi iese prin pori/ Rătăciri..
Poetul Teodor Dume, pare să fi descoperit armonia lirică a tăcerii atât de râvnită într-un prezent modern, zgomotos și supratehnologizat.O tăcere atentă, în care doar scârțâitul peniței sau zgomotul tastelor se aude printre gândurile sfârșite în cuvinte: umerii îmi sunt acoperiți cu tăcere; ambianța calmă, destinsă: tăcere…/undeva la capăt de zi se moare/Un fel de înstrăinare; mâine e o altă zi/ pe care o umplu cu tăcere/ Îndeajuns cât să-mi pot grava numele. Ideea de mișcare și reculegere sunt călătoria sau căderea în adâncul ființei, urmate de zborul tainic, folosind simboluri ale înălțării: aripi, sus, cer, explicate în vers: zborul cu o singură aripă/ nu-i decât zbaterea clipei/ peste tot ce va urma// chiorâș cineva mă privește de sus/Zbaterea clipei.Tăcere, liniște, singurătate, sunt necesități absolute ale reveriei pentru crearea universului propriu în care-și proiectează cu îndrăzneală ființa, lăsându-ne totuși ferestre deschise prin care să-i descoperim sensibilitatea iar acele zbateri neștiute vor elibera în ascensiune (zbor) eul creator cu o bucurie lucid reținută, ca o rugăciune izbăvitoare pentru suflet.Poezia este pretext de reflecție și comunicare, reconstituie din fragmente disparate un univers liric, un univers plăsmuit din umbre și lumina însoțitoare. Interiorizat sau exilat în singurătate poetul decelează cu tristețe și discernământ propria memorie, recuperând și transpunând în vers, amintirile. Dorul, iubirea, singurătatea devorantă, sunt ipostaze frecvent revelate printr-o exprimare meditativă, gravitatea transpunerii în vers trezindu-ne întrebarea: oare ce eveniment, ce trăire specială îl determină pe poet să aducă în sfera firescului, cu seninătate și dezinvoltură, subiecte ca: moartea, durerea, tristețea. Aflâdu-se într-o permanentă comuniune cu un dincolo, observăm armonia, împăcarea dar și efortul până la dificultate pe care le întâmpină în construirea relației cu Dumnezeu. Traseul este unul sinuos, dar se poate ghici că demersul ideatic continuă și își atinge țelul; m-am aliat cu singurătatea și/ din când în când cu Dumnezeu/În memoriam, copilăria;par un comdamnat interogat de moarte/ Dumnezeu se face că nu vede nimic/ Dor de mama;l-am strigat pe Dumnezeu/ nu mi-a răspuns/ Dumnezeu nu mi-a răspuns.
Raportându-se la divinitate din perspectiva unui cunoscător intimist trecut de faza căutărilor:privilegiul de-a ajunge la capăt/ mi-l dă panorma din sufletul lipit/ de obrazul lui Dumnezeu/ ca un sărut/ Nu-i bai;versul devine povață: în viața asta/ așa se bate la ușa lui Dumnezeu/ Rugăciunea dintre respirații. Prin această raportare permanentă la divinitate înțelegem că Teodor Dume-poetul se află în etapa întâlnirii cu Dumnezeu, un Dumnezeu atent la fiecare cuvânt al său. Pe parcursul lecturii vom întâlni o superbie a morții din care nu lipsește credința și speranța aleatorie, că mai presus zbaterilor umane există și un hazard al unui alt fel de împlinire, o împlinire a bucuriei prin cuvântul scris. Simplificând pot spune că am reușit să identific trecerea comună dar cu folos a timpului drept temă a poeziei dumiene. Fie că ne vorbește de revărsările unui azi înspre ieri trecând prin anotimpul primenirii ființei niciodată pierdut copilăria, cu reveniri în prezentul gânditorului matur, sensibil,cuminte (citat din prefața de Atila Racz) și culminând cu moartea (viitor), poezia lui Teodor Dume este înnobilată de binecunoscut dicton latin: Nihil sine Deo.
(Ana Urma, Vaslui)

Violetta Petre: Hai, la o cafea, străine!


Hai la o cafea, străine, am și cardamon și miere,
fă tu un pustiu de bine, fă-mi și mie o plăcere!
E vreme de stat în casă, dar m-am săturat de mine,
să îmi beau cafeaua rece la o masă fără tine...
Diminețile-s sărace și-mi foșnesc tăceri la tâmple,
stau la pândă,ca și mine, un miracol să se-ntâmple,
Să pun două cești albastre, să scot liniștea din ele,
să le umplu cu destine-nfășurate în inele...
Trece ziua ca o sfântă, în genunchi jelindu-și splinul,
eu înghit din nou cafeaua mai amară ca pelinul...
Și ca să-mi alung urâtul, mă întorc la poezie,
ca să simt că în decorul morții mele-s încă vie...
Și cum mă desprind de lume, îmi iau muza în spinare
și tot urc înspre neunde, ca să scap de-nsingurare...
Uit de mine și de sete și m-adăp pentru o vreme,
până-ncepe algezia dorului și ochiu-mi geme...
Hai, străine, fă un pas înspre versuri solitare,
îți va recita Anida, pe un val, la țărm de mare!

Vișan Dragoș: Te vor înveli, frate Zalmoxe...


Frate Zalmoxe, dreptule de dincolo,
din Marea Peșteră,
ucis de noi, în rug de mur încins,
cu flori de mină
crescute-n ochi,
nu mai tremura, de-i ger,
nu te feri de noi,
urmează după timpul de fier
noua eră a înghețării,
nu ne lăsa
nici în veacul ultim,
de acum singuri, în stepă
și în silvostepa cu arbori uscați
așa, de capul nostru

Te vor înveli, jertfitule Zalmoxe,
peste rănile
ce ți le facem,
cerul, marea, holdele, livezile, grădinile,
salinele, minele noastre de pitici înrobiți,
muntele cel viu, coloanele din peșteri,
banul Mărăcine, sub pled cu doi aștri
când e luat un Banat de Severin,
te vei simți și neadăpat, și luat
precum un cal pag, sur, roib, murg
de luptă și povară
pe secetă-n vara până-n toamnă
de firave ape, ca în cei trei ani
petrecuți cu rugi închis în Kogaion,
te va sărbători spre iarnă
următorul îmblânzitor al lupilor,
decanul Andrei dintre apostoli,
dar vei semăna prin revoltă-n capiști
doar cu Iisus Hristos, ori Ștefan,
ucis fiind primăvara de noi, ca oile,
frații tăi Sauli mai mici,
cu piatra-n orice zi în mâini,
ca să te simțim răzvrătit
cum sângerezi de dor, de noi,
de dorul Iubirii și frăției-n zbor
cu Zemora, fiica Magului,
prim Deceneu

Groapa unde plâng cei ai morții,
acei valahi încă nepierduți total,
ai exceselor, drogurilor, desfătării
nu este tot una cu Dealul Vieții,
tu, Frate de dincolo,
mai învață-ne odată calea,
cântărindu-ți drama,
de-a ne birui pe noi înșine
cu tot ce întâlnim neșansă
de la străinii demoni
ce ne-nconjoară,
și ne fac zilele nopți,...
să fim buni
numai ca robi și pradă

Tu, Frate, ești acolo unde-ai stat,
acolo este și statul nostru, ancestral,
nu pe la Cotroceni într-un palat,
nu la casa guberniei, raialei și... Victoriei,
tu te-ai ascuns de-a pururi în Carpați
deși te-ai născut pe-un țărm din Sciția Mică,
tu din reverii ne ții și treji,
"aho, aho, mânați" și "ascultați"
c-un lac albastru montan, alături,
sub picioarele țintite,
care încă-ți sângerează ape curgătoare
mii și mii, cu vietăți sub palmele
ridicate spre Ceruri
să se mai îndure Dumnezeu și îngerii
de pământul deja vândut monștrilor

Te vor ucide-n Alianță,
te vor înveli apoi
nu doar cu-albastrul mării,
cu galbenii puși
în locul negrului din ochi,
ci și cu roșul revoluției
ce te-a depășit mereu,
dar totuși ai făcut-o
ca autor și primă victimă,
așa te-or înveli
cu frunze moarte de metale prețioase,
dușmanii ce vor defila cu-n steag
ca trupul tău

"Dușmanii de tirani" din imn
te vor înveli, frate Zalmoxe...,
te vor "adânci" în somn, de vor,
chiar dac-ar fi să ne purtăm
ca fii nerenegați nici azi
ai Marelui Orb
stăpânitor al vieții și al morții

Mirela Cocheci: Două vorbe


Doar două vorbe, două sunt de-ajuns,
Doar două, cât o mie de cuvinte,
Tăcuseră, dar astăzi au străpuns
Și parcă se aud și din morminte.

Din oase și din sângele vărsat
Doar două și o sfântă închinare,
Eroii noștri parc-au înviat
Și cântă-n zi de Mare Sărbătoare.

Cuvinte care-n suflet ne-au pătruns,
În ele-i pusă toată temelia,
Doar două vorbe, două sunt de-ajuns,
Din inimă:"TRĂIASCĂ ROMÂNIA!"

Nicolae Nistor: Toamna frunzelor noastre!


să-ți povestesc la ureche despre
ultima toamnă
în care nu a murit nimeni
doar unul căpos care ne-a păcălit
Imposibil să crezi că frunzele noastre
mai trăiesc chiar dacă dansează
ajutate de vânt
ți-am șoptit despre o toamnă
în care nu a plâns nimeni
poate pe ascuns
o complicitate în care iubirea
își face de cap tăvălindu-ne
ți-am spus despre noi
despre anotimpul nostru
un cadou ca ultima țigară
înainte de călătoria noastră
într-o altă fericire
fără oboseala trupului
să putem dansa în voie
și o parte din frunzele noastre
să înflorească în parcul în care
ți-am șoptit despre prima zi
în care ne vom iubi
ce caldă era toamna ochilor tăi
în care m-am privit o viață
și cum mă rog să mai rămânem
în următoare viață
să-ți povestesc la ureche
ce vom pierde amândoi
ar fi o ploaie de lacrimi după noi
atunci te voi minți
în fiecare dimineață să te văd zâmbind
până atunci când aleea noastră
se tânguie viscolind

Postare prezentată

Teodor Dume: De ce, tată?...

Tata s-a dus într-o zi de iarnă cu foarte multă zăpadă. De fapt, nici nu știu dacă s-a dus de tot.Indiferent de zi, cu privirile încețoșat...

Top 10