Doar piatra din adâncul fântânii îți poate vorbi despre durerea apei (Teodor Dume)

Doar piatra din adâncul fântânii îți poate vorbi despre durerea apei (Teodor Dume)

Nr: 21-22(60) Noi. 2021/ISSN-2667-5620

     Cum să depășești limita, când limita ești  tu însuți (Gheorghe Grigurcu)

Revistă de Cultură, Artă și Literatură
   (apare bilunar la Oradea/Romania)     ISSN 2667-5620               
=============================================
Director/fondator:Teodor Dume
REDACȚIA:
Redactor-șef: Teodor Dume (Romania)
Redactor: Mioara Băluță (Romania)
Redactor On. : Veronica P. Lerner (Canada)
====================================
Mulțumim tuturor colaboratorilor!
* Revista se poate accesa prin Google
* Selecția textelor, în vederea publicării, se face din Extemporal liric - grup
* Cei care postează cu mențiunea *drepturi de autor rezervate, nu vor fi publicați
Sprijin financiar, benevol: DONAȚII,  Cod IBAN RO76BTRLRONCRT0621981301 Banca Transilvania, Filiala Oradea. Titular: Teodor Dume

   Important: Din partea redacției                

de nenumărate ori am rugat colaboratorii care postează texte în Extemporal grup, în vederea selectării pentru a fi publicate în Revista Extemporal liric ca textele să fie postate cu mențiunea (lângă titlu) PENTRU SELECȚIE REVISTĂ. Observ că foarte mulți autori își postează textele sub rezerva drepturilor de autor. Acele texte nu vor fi selectate.

Vă mulțumim pentru înțelegere!
=============================

Teodor Dume: În drumul meu spre Dumnezeu...

  poezie                                        

când voi pleca în călătoria din care
n-am să mă mai întorc niciodată
o să-i las fetiței mele
un bilețel
prin care o să o rog
să nu stingă lumina
din când în când
să măture prin casă și prin curte
să-mi scoată de la curățătorie
costumul negru pe care
l-am îmbrăcat
în ziua în care a murit mama
duminica
să dea de pomană săracilor
câte un cozonac și câteva sarmale
pentru că și mama
înainte de a pleca
mi-a lăsat cu limbă de moarte
să dau săracilor
câte un cozonac și din sarmalele
ce le lăsase în oala de tuci
de-asupra pe cuptor
a măturat casa și curtea
apoi a plecat...

unii spun că s-a dus
să se întâlnească cu Dumnezeu
să-l întrebe de ce mi l-a luat pe tata
nu știu dacă în drumul meu
o voi întâlni pe mama dar

știu că acum
am anii care mă vor face
să înțeleg de ce a plecat tata...

Nicolae Silade: în primul rând

==============================================
vor veni criticii şi vor spune ăsta
care ne dă peste cap toate istoriile literare ăsta care
nu se încadrează în nicio generaţie şi nicio generaţie nu-l poate ignora
ce facem cu ăsta care scrie numai sonete şi eternelii şi se filosofează în scris
păi domnule ăsta are filosofia în degetul mic ce facem cu ăsta
care iată că scrie chiar aici despre noi de unde ştia ăsta în ce dilemă ne pune
el şi cărţile lui care au schimbat lumea şi lumea de ce îl adoră
de ce îl ridică în slăvi tocmai pe ăsta care scrie sonete şi eternelii
şi nu-i pasă ce credem noi despre el ăsta domnule ăsta din vechea
literatură a intrat glorios în noua literatură în manuale în sufletele oamenilor
ce ne facem cu el cu ăsta pe care l-a născut poezia ăsta din care
poezia se naşte şi filosofia şi arta iubirii ăsta a fost
înainte de homer şi va fi cu siguranţă după ultimul mare poet
ăsta ne-a gândit deja demult ce să mai zicem noi despre ăsta
nu vezi că-i tradus în toate limbile pământului nu vezi că ne-a tradus şi pe noi
în limba lui neînţeleasă care o fi patria lui când ţările toate
se zbat să-l moştenească cine a fost cine e cine va fi
iubita lui când toate femeile vor să-i fie mireasă
cine e ăsta care le vrăjeşte pe toate cu sonetele lui
===========================================================

Nicolae Nistor: Poemul prânzului

Mătasea neagră                                     

(...tu deveneai femeie numai noaptea...)
niciodată nu ai știut să plângi
erai un personaj dintr-o carte
scrisă de o actriță dispărută
după cortina neagră a uitării
aveai privirea de pasăre din tărâmuri interzise
deveneai femeie numai noaptea
când dansau umbrele peste noi
în turla bisericii multe vietăți fără adăpost
dormeau cu îngerii
care desenau fericirea zborului sfânt
tu intrai în mine ca o boală necunoscută
ușor foarte ușor
ca un foșnet de mătase neagră
cum era timpul care ne fura
iar noi refuzam să ieșim dintr-o poveste
în care nimeni nu mai este
niciodată nu ai știut să te oprești
și continui să nu mă părăsești

Mioara Băluță:***

=====================
O să ningă, ştiu, Doamne, curând.
Prin păduri o să boncăne cerbii.
Gerul aprig va prinde în cleşti
Răsuflarea din urmă a ierbii.

Case mari, dintr-un caier de fum,
Către stele-și vor toarce povestea;
Pe octava aceluiași drum
Zurgălăi se vor duce cu Vestea.

Paşi grăbiți, șoapte stinse-n omăt,
Urme albe pierdute în noapte
Ca un cântec de vremuri uitat...
Ca un semn printre pagini de carte...

Ninge blând, micșorat și incert
Prin lumina gutuii simt gerul
Înflorind printre chipuri de sfinți,
Peste Naosul inimii, cerul.
=====================

Firoiu Cristina Maria: Verdele meu călcat de rouă

(partea a 2 a)                                                                                     

Și din senin să facem mult senin
Până se lasă privirea cerului asupra norilor
Și îi apropie de bine,
De acel bine ...
Binele ăla cu liniște de seară,
Cu liniște de colind,
Cu freamăt cald de cuvânt amorțit între două buze vii...

Îți vorbeam despre Verdele meu călcat de suflet,
Dar ce uitasem să iti spun
Este că acel Verde,
Într-o zi,
Și-a luat privirea în palme și a mirosit
Bătăturile de pământ,
Iar, mai apoi,
S-a ridicat și mi-a zis:
"Copil cu trup de viață,
Când simți că poți mângâia chipuri,
Să lași puțină liniște între cuvinte,
Doar puțină...
Și ai să înțelegi de ce Îmblânzirea stelelor minunează nașteri...

Ai să înțelegi de ce cade căldura într-o îmbrățișare,
Dar, mai ales, ai să înțelegi că sufletul plămădit cu respirări
Capătă așa un aer... de apropiere ...
Iar această apropiere poartă un nume,
Binecuvântare...

Bine...
Cuvântare,
Cuvânt Are...!"

Verdele meu călcat de rouă
Vine din când în când și îmi priveste Aproapele...
Mi-l privește atât de frumos...
Încât imi înduioșează frica...
Și îi dau drumul...
O privesc și o las în goana vântului...
Așa îi șade ei bine, o dată cu vântul...
Verdele meu călcat de suflet, iar mai apoi călcat de rouă poate fi un Verde mai mic,
Atât de mic, încât intră pe furiș
În suflete și învață mersul de-a bușilea prin iertări,
Prin doruri,
Prin tăceri,
Prin nașteri...

Și din senin să facem mult senin,
Căci nu se știe ce vânt apucă umbra,
Iar de umbre ne arde nouă,
Când Verdele nostru călcat de rouă...
Vine din când în când și își privește Aproapele ?!

Până la următorul Cuvânt, imi iau privirea în palme și mă apuc de mângâieri,
Poate așa am să înțeleg că sufletul plămădit cu respirări
Capătă un aer de apropiere,
Iar această apropiere poartă un nume -
Binecuvântare...

Bine...
Cuvântare,
Cuvânt are....!

Maria-Ana Tupan: Devoratorul de umbre, de Teodor Dume


Poezia lui Theodor Dume, un poet ajuns la maturitate, autor al câtorva volume, e turnată într‑un limbaj mai flexibil şi mai sofisticat, al cărui principal procedeu retoric e jocul deconstrucţiei sensului literal în sens alegoric („alegorie a lecturii”, cum l‑a numit Paul de Man). Iată un fragment de poem în care călătoria spre un dincolo imaginar de după moarte se suprapune cu scenariul mutării într‑o nouă locuinţă şi al sfinţirii ei de către preot: vreau să mă mut în ziua de mâine/ fără niciun bagaj/ dar mi‑e teamă/ simt o răceală în oase/nu ştiu dacă sunt abandonat/ în propria‑mi umbră sau/ e doar o renovare ori/ o preschimbare de trup/ în care/ îmi voi aşeza amintirile/ şi câteva lucruri// la sfârşit îl voi aştepta pe Dumnezeu/ ca să‑mi binecuvânteze noua casă („Îngrijorare, vreau să mă mut în ziua de mâine …” din volumul Devoratorul de umbre, Princeps Multimedia 2018, cu o prefaţă de Daniel Corbu.)

Nr.9/2019


Existenţa este pentru poet un şir de efecte ale luminii: alienat în viaţa anostă a fiecărei zile, silit să se conformeze unui pat procustian al birocraţiei unei zile de muncă, îşi simte personalitatea metonimizată, el fiind prezent numai precum lumina sinteză în vreuna sau alta din culorile spectrului. Este o poezie de tradiţie existenţialistă, anxioasă, a disperării în faţa neantului, a transcedentului gol, dedus din contemplarea instabilului dublu de umbră al trupului. Divinitatea e devoratoare de umbre – patetic rest ale celui care primeşte odată cu candela ultima porţie de lumină –, în vreme ce figurile părinţilor sunt rememorate în poeme de un patetism nedisimulat.

Inversând scenariul istoriei teocratice a lumii, de la Geneză la redempţiune, poetul vede întemeierea fiinţei sale în căminul parental şi în ordinea afectelor şi valorilor deprinse atunci. Copilul îşi aminteşte de întunericul decupat de veşmintele tatălui, acesta părând a‑i crea o lume din haos. Existenţa sa e acum marcată de sentimentul acut al absenţei tatălui, aşteptat să se întoarcă de ziua de naştere a fiului, redus la o fotografie păstrată într‑o cameră. Ca în infinita substituire lacaniană a trupului tabuizat al mamei (aici şi a figurii paterne) prin alte semnificate ale dorinţei, poetul regizează o neîntreruptă dramă a traumatizantelor despărţiri, dispariţii, absenţe – a iubitei, a cititorului sau a oricărui alt pol de comunicare. Contrar parabolei biblice a bobului de grâu ce cade pe pământ, într‑o societate insensibilă la valoare orice manifestare de nobleţe e o risipă: „de unde să ştiu că seminţele /curg pe arătură fără să treacă/ nimeni cu plugul / de unde să ştiu că şi seminţele mor…”.

(Maria‑Ana Tupan, CONTEMPORANUL,nr.9/2019)   

Daniel Luca, Cărări

========================================

Când drumuri, cu margini pierdute, aleargă spre glasuri în zări,
Oceane de vise veghează, la maluri cu valuri de flori,
Mi-e inima prinsă de dorul, ce rupe din inima noastră,
Cărări selenare de lacrimi și stele cu aripi albastre.

Pătat de cuvintele lumii, mă las pierdut în uitare,
Cad stropi pe ramuri firave, iar timpul acesta mă doare...
Mă rog toamnei tale să-mi lase o carte cu aripi deschise,
Sărutul tău este frunza, ce strigă în noaptea cu vise.

Mă rup în mii de talazuri și nimeni nu știe că-n mine,
Sunt țărmuri ce-mi pun peste suflet, doar urme din șoapte străine
Pun degetul apei pe geamuri, lumina din stradă mă-ndeamnă,
Să cer poeziei iubirea, ce strânge în brațe, o toamnă...
========================================

Revista actualitatea literară, octombrie 2021

Director: Nicolae Silade                                                        




Revista apare la Luigoj, Județul Timiș
Un număr de excepție cu teste de calitate
Semnează unii dintre cei mai buni autori de poezie, proză, eseuri, critică

La rubrica POEZIE                        

semnează:
Elisabetaq Boțan
Mircea Mureșan
Teofil Răchițeanu
Adrian Grauenfels
Angi Melania Cristea

Nicolae Silade, despre:                  

semnul biruinței, liniuța de unire  dintre oameni, și  Dumnezeu
***
Redacția Revistei Extemporal liric 
îi felicită pe toți colaboratori!
***

Daniel Marian: Capătul morții

======================
dacă priveşti moartea în ochi
te îngrozeşti ce poţi găsi acolo
numai pietre roase de suflet

timpul îşi pierde calităţile cognitive
nu mai ştie despre fiecare în parte
ca un serviciu de informaţii glorios

singurătăţile se destăinuie între ele
cuprinse într-un show surd şi mut
din fraze chioare nasc sminteli

care să ţiuie lucind memoriile
unor vârtejuri de toamnă aprinse
când se împacă toate cu fiecare

intuind formula de dezgheţ a minţii
se dumiresc priviri tot mai curioase
ca vinul strecurat prin felii de pâine

şi încă nu sunt atât de singur pe cât
ar trebui să fiu ca să se termine
odată povestea asta cu singurătatea
=======================

Ella Poenaru: 1984


a fost un an important

În anul acela am fost ocupată
Cu admiterea la liceu
Cu stagiul obligatoriu de practică
(3 săptămâni sortare de cartofi, cules de mazăre pe ogoarele patriei)
Cu prima îndrăgostire în secret
Cu decesul bunicii de cancer

Tot atunci tata m-a purtat în brate la ieșirea din spital după o operație la picior
mașina nu circula în duminica fără soț
iar mama ne aștepta acasă cu o supa de tacâmuri
la fiecare ședință UTC îi mulțumeam din inimă partidului
si uneori pe ascuns lui Dumnezeu

Ceva mai târziu am aflat
că 1984 era un an foarte important
din multe alte motive

Vasile Dan Marchiș: Exercițiu 4

  poezie                                                                          

”Pregătește-te să faci ceva special ca astfel
Dumnezeu, să poată dormi undeva
măcar un minut.”
Incredibil, cum a intervenit de această dată muza față de mine!
Credeam că e pe ”invers”,
fără nici o legătură cu literatura
și totuși mă gândeam să pregătesc un pat în care
Tatăl Ceresc să se așeze pentru un repaus pe măsură...
”Ce gânduri fără noimă te pătrund în acest sens,
a intervenit ferm muza,
Crezi că Dumnezeu se odihnește în diverse paturi ca tine
sau ca cei un miliard, două de pământeni,
pentru că aceștia nu pot face nici nu pot spune
ce poate înfăptui Tatăl Ceresc?
La câte are de făcut și de spus Dumnezeu,
se odihnește pe unde apucă...
De aceea fă ceva special pentru el!”
Rămân perplex!
Este pentru prima dată când momentan muza
nu mă inspiră personal cu nimic...
Dar a intervenit brusc:
”La câte cereri și vise deșarte sunt în lume…
Însă cum de veacuri munții așteptându-și pădurarul ideal,
îndurând de toate,
m-ai așteptat pe mine,
m-ai dobândit ca pe o recompensă
sau premiu
nu ca pe un lucru oarecare!
Iată-mă!
Îți ofer posibilitatea să scrii...
Astfel să pregătești cel mai fin pat de cuvinte
în care Dumnezeu
să se odihnească măcar (temporar) câteva clipe…!”

Giorgian Ionuț Zamfira: Pe drumul cu stele

  versuri                                                        

Azi e camera goală și mi-e greu fără tine
Ochii mei te blesteamă, că n-ai milă de mine,
Visul meu de odată s-a schimbat peste noapte
O iubire eternă a prins aripi deșarte.

Din a ochilor rană, azi țâșnesc triste rânduri
Pe sub cerul de gheață sunt doar lacrimi și gânduri,
Amintirea plăpândă cu iubiri de poveste
A pus lacăt la ușă și zăvor la ferestre.

Firu-ntins de iubire avea capăt de-aramă
Într-o seară pustie ai plecat fără teamă,
Că pe lângă iubirea ce-ai purtat-o cu tine
Era inima-mi caldă, drept cadou de la mine.

Și-ai plecat într-o zare, unde nu-i știi culoarea
Peste dealuri răzlețe să îți cauți splendoarea.
Într-un timp unde gerul își privește hotarul,
Ți-ai deschis brațul fraged să-ți îneci tot amarul.

Însă-n clipa aceea amețită de soartă
Te-ai gândit că departe sunt doi ochi ce te-așteaptă,
Iară inima-mi caldă, drept simbol de iubire,
Ai lăsat-o ca șpagă, chiar într-una din zile.

Eu pe drumu-mi cu stele, abătute și grele
Mi-am pus dorul de-o parte și-am privit către ele,
Că de-acolo din ceruri, mi-a zâmbit o cometă
Într-un vis unde viața era mult mai perfectă.

Marius Ganea: Vînt


vîntul rece de noiembrie
înfioară apele negretremură frunzele
oamenii au ajuns să semene cu cimentul
se clatină gri pe străzile goale
și după o vreme
se întăresc
pentru totdeauna
pentru totdeauna

Teodor Dume: Accident

''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''

nu-mi amintesc decât
o linie dublă continuă
şi un melc depăşind
pe contrasens
acelaşi timp obosit
staţiona la roşu
din venele infectate
cu albastru
respira cerul

de undeva de departe
se mai aud paşi
în spatele somnului
câteva imagini scrijelite
pe sânge aşteaptă
începutul zilei

din politeţe pământul
refuză orice privire
şi umbrele se suprapun

Dumnezeu mă priveşte
dintr-o inimă
'''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''

Gheorghe Grigurcu: Răgazul

===========================

Răgazul împunge aerul cum un deget
aburul moale aplaudă geamul deschis
la picioarele patului încălţările încreţite de griji
micul buchet de mimoze în vasul cu apă
ca o melodie tărăgănată la casetofon
tu eşti tu cel cu care se joacă visul.
===========================

Oana Frențescu: E o vreme de varză


e o vreme de varzăde ardei
de struguri
de nuci
e o migrație de galben peste copaci și iarbă
moartea e în aer
mulțimea îl împarte pe Dumnezeu
cerându-i minuni
cu mâinile goale

sfinții din icoane au nimb de aur
credincioșii sunt absorbiți de biserici și moaște
evul mediu evadează din umbra trecutului
cuvintele suferă traversând lumea
pacienți cu spinarea rece încălzesc patul de spital
cineva moare la capăt de A
orizontul e în segmente
albastrul tace
tu taci

Adrian George Itoafă: Alt început

========================

La mașina de scris
degetele unei foste ființe
continuă să bată, atât de bizar
că fuge întunericul
parcurs de clipe netipărite.
Coala rămasă albă, bătută-n zadar
stă mărturie unei imprimări
absurde-n final.
Aparent nimic nu se schimbă
în necunoscut, doar înțelegerea
poate aduce un nou început.
Bate la fereastră o frunză,
cum așteptările unui final de poem,
îmi trece o spaimă și cred c-am pierit
în poezia timpului.
Nu-i nimic, va fi un alt început.
======================= 

Marian Florentin Ursu: Toamna cea mai grea

  versuri                                                         

Mai spune-mi într-o noapte că încă mă iubești,
Trezește-mă când bate un clopot de aramă
Și-n răsăritul rece când torni cafea în cești,
Prefă-te într-o frunză când lumea se destramă

Nu-mi spune că e toamnă și minte-mă frumos
Și spune-mi că e vară și încă-s dezirabil,
Conjugă-mi despre este, nu despre ce a fost,
Cândva între iubire și-un iremediabil

Și-ai să mă minți că-i bine în toamna cea mai grea
Și-am să te strâng la pieptu-mi femeie-nstrăinată,
Apoi am să mă mistui de boala cea mai rea,
Evaporată-n umbra orașului de piatră

Cadar Katalin: Detalii

Nu am cum să mă întorc la mine,
Căci, cheia mi-a rămas la tine
Și nu vreau să fiu hoinar printre amintiri,
Sau anonimul sub zecile de priviri ...

De aceea, decupez detalii din poză,
Ca un preambul banal de proză ...

Din tumultul poveștii, la final,
Sunt doar un nebun sentimental,
Rezultatul unui cutremur emoțional.

La periferia unui vechi mâine.

Vlad Anghelescu: Sufletul

                                    

Un calcul rece
de-a curmezișul prăpastiei.
Săriți!

Tot așa am venit pe lume,
am murit
apoi țipătul, mi s-a spus,
m-a... creat!

Acum sunt viu,
număr prietenilor
viermii

Și nu pot să-i venerez.
Dacă aș ști...
poate i-aș lăsa
să mă...
devoreze.

Și-așa mi-aș reîntâlni țipătul-
Sufletul
Prietenilor.

Dragoș Vișan: ***

 Increatele iubiri

În alte mări, sub gheață, smoala topită cântă,
năvodarii-așteaptă albe stele preumane,
sosești prea târziu, abia când mugurii s-au stins,
din carcase argintii, nici tu nu-i poți salva.

Te iei după hula scornită de mintea altora,
nu urmezi nici harta Cetății, zărești insula ta,
dansezi cu ultimele forțe de-albatros lihnit.

Rătăcită pe țărm, o stea, ca o mână întinsă, iese-ncet,
cap, două brațe, două cozi,
ai de lucrat, să-i faci picioarele,
două valuri potrivite vin și ea deja s-a înălțat!
=============================

Alexia Badescu: Nu plânge

====poezie============

pentru lucrurile care nu mai sunt.
și inimile lăsate în urmă.
I am here
doar ca să-ți dovedesc că viața poate fi uneori atât de reală
Chiar și atunci când pierzi.
chiar și atunci când nu reușești să alegi
dragostea este încă în jur.
dragostea este încă legată
Nu înțelegi
Goliciunea nu poate fi niciodată sfârșitul.
S-ar putea să rămâi în viață doar făcând lucruri nebunești precum plânsul

Nelu Cazan: Tarabele cu sare


Din lacrima ta
Şi lacrima mea
Din lacrimile noastre,
Am făcut o Mare.

Acum m-am gândit
Să pun de-aş putea,
Pe țărmuri
Tarabe cu sare.

Aşa am auzit
Că ar face unii
Din ceea ce au strâns,
Într-o viață.
Şi cred că aşa
făceau şi străbunii,
Vindeau sarea la piață.

Atunci când pui bucate pe masă,
De nu au sare de loc,
Nici soarele nu-ți mai intră în casă
Nu ard nici lemnele-n foc.

Din lacrima mea
Şi lacrima ta,
Din lacrimile noastre
Azi,am făcut o mare.

În nopți de nesomn
Din cer,dintr-o stea,
A căzut peste noi
Un munte de sare.

Am jur împrejur
doar iazuri adânci,
Din lacrimi sărate.
Mă uit în adâncuri şi te văd cum plângi
În fiece noapte.

Aşa-i de când lumea
E zi şi e noapte
Pământul e rodnic doar dacă-i udat,
Dar nu cu lacrimi sărate.

Noi tot lăcrimând
Am strâns azi un munte,
De dor,de oftat cu lacrimi amare
Voi pune la țărm tarabe mai multe
Să pun toată sarea-n vânzare.

N-am să-o vând pe bani,că nu vreau palate
Şi nici nu o dau,că-aş avea nevoi
O dau să o puneți doar în bucate
Nu vreau să mai plângeți şi voi.

Lizeta Prața: Păsări de foc

Păsări de foc,
din aripile larg deschise,
au înroșit tot cerul sufletului meu.
Durerea m-a îngenunchiat,
cu lumânări aprinse
mă rog la Dumnezeu.
Îl strig, dar strigătul e mut.
Îl caut cu privirea,
aș vrea să Îl aud,
să pot să înțeleg, unde-au plecat cei dragi..
își dorm somnul sub rădăcini de fagi?
Spre care univers și-au înălțat suflarea,
cât de adânc e timpul
și cât de largă-i marea,
în care galaxiile se scaldă?
Un zbor neîntrerupt ne poartă
spre-o altă lume, care-i rece
și uneori prea caldă,
spre alte orizonturi,
din care se desprind doi sori,
spre alte constelatii, scăldate în culori,
ce doar în vis le poți atinge.
În care infinit ne vom răsfrânge?
(vol:" Suflet desculț, printre cuvinte)

Valentina Calistru: Infinita iubire


Un vânt,care poartă pe brațe chemări,
Ne intră cu-n geamăt în triste cămări,
Și-n veștejii iriși cu lacrimi de dor,
Un licăr de viața se aprinde ușor.
Și tremură o stea,ce tot cată-n fereastră,
Vrea urma să arate, spre dragostea noastră.
Dar clipa se zbate fragilă și rece,
Ne aruncă într-un val de iubire și trece.
Noi triști așteptăm,dar valul se stinge,
Dureri lângă dor peste suflet ne frânge.
Steluța se miră,cine oare-i de vină,
Că s-a stins între noi a iubirii lumină,
Că uităm să zâmbim și uităm sa trăim,
Pe un munte de patimi sufletul ghemuim.
...muguri firavi și blânzi ne zâmbesc de departe!
...e iubirea din noi... și iubire ne-mparte,
Căci din visul apus,ce părea efemer,
Flori frumoase au crescut,ce miros în eter,
Și vor duce spre stele o scânteie din vis,
Despre dragostea mare,care nu s-a mai stins.
Ce își leagănă dorul de noi amândoi,
Cum și noi legănam pui micuți lângă noi,
Au zburat,dar în suflete poartă un cuib,
Și ne cred niște sfinți,pe capuri cu nimb.
Peste umeri lăsați de amintiri gârboviți,
Ninge dragostea lor de părinții iubiți,
Și din irișii veșteji, ce în lacrimi se scald,
Veșnicia-și culege,picuri vii de smarald,
Iar din ceruri zâmbesc îngeri adevărați,
Care au fost pe pământ, cândva mame și tați,
...pași miciți ce străbat anotimpuri acum...
...sunt ecoul iubirii pe infinitul ei drum...

Adriana Apostol: Lună plină


Peste vârfuri de copaci trece Luna ca un soare,
Aurie și rotundă ca pâinea coaptă mare,
Apus, ori răsărit mă-ntreb oare cine-i de vină
De-acest spectacol minunat, festin de lună plină?

Cu strălucirea ei de foc, culoare dă și viață
Și zi și noapte la un loc prin frunze se răsfață,
Este atâta tihnă-n jur și multă strălucire,
Iar pomii dorm hipnotizați de unda-i de sclipire.

Privesc spre cer și sunt uimită de măreția ei
Căci este strașnica zeiță cuprinsă-n ochii mei
Ce mă atrage cu-al ei farmec, mereu misterios,
Iar eu, în vers, ca un descântec, o scriu armonios.

Dumitru Ichim: Psalm pe altar de operații


Pe unde-ar veni dorul de inima-i kardia,
Și cum fiorul sacru-i redus de-angiogramă?
Când buzelor dai vinul, gustându-i podobia,
Mă simt ca la Cetate, cum corn prelung ne cheamă.

Pronaos de mesteceni,deasupra-mbrățișării!
Hai, du-mă pân'-acolo, de moarte frică nu mi-i,
Azvârle-n spus ghiocul ce-a plâns durerea mării...
De ce nu ne pierdurăm, atunci, prin fundul lumii?

Ne ispitim de-a timpul, cu nepermisul aur,
Striviți de el, sau ducem un altui ins povara?
Cumva, ca peste iazuri, cumulonimbus plaur,
Că-l vezi deopotrivă cu duhul și vioara.

Alb-iarnă ni-i salonul, pereții lui - morfina,
Pe monitor kardia cu-n arc vâna lumina!

Doina Moritz: Glasul iubirii între cer și pământ

  versuri                                     

Am scris un nume pe-o aripă de vânt
Cu flori albastre și rebele valuri...
Glasul iubirii, între cer și pământ,
Sărută marea, unind două maluri.

Pe-o frunză, lacrimi plânse în cuvânt
Mângâie-altițe din roșii ștergare...
Glasul iubirii, între cer și pământ,
Se trece-n zbor, la colțuri de hotare.

Ascund în stele sclipirile de cânt
Cocori vâslind spre zări înaripate...
Glasul iubirii, între cer și pământ,
Petală pe dor și-n visele toate...

O zi și-o noapte pierdute-n jurământ,
Pictează roșul macilor pe spuze...
Glasul iubirii, între cer și pământ,
Prinde-n arpegii norocul din frunze.

În albie cu zori de zi frământ
O pâine cu speranță înspicată...
Glasul iubirii, între cer și pământ,
O va-împărți doinind prin lumea toată.

Felii de zări albastre, un nou veșmânt
Și un crâmpei din mângâierea serii...
Glasul iubiriirii, între cer și pământ,
Primește-n dar sărutul primăverii.

Violetta Petre: Sunt...

========================

Sunt umbra unui vis cu aripi frânte,
Ce-și bandajează rana cu poeme,
Când stelele n-au voie să mai cânte
Și versul e-arestat în ghilimele...

Sunt întrebare cu răspuns ambiguu
Și zborul interzis de păpădie,
Metaforă cu geamătul contiguu
La început și punct final în poezie...

Sunt hologramă dintr-o altă lume
Pe un ecran expus în piața mare,
Unde mă strigă pescăruși pe nume
Cu țipete născute la-ntâmplare...

Sunt susur de izvor, doinind a jale
Prin dimineți proscrise în apusuri.
Arunc cu rime-n nopțile murdare
De-atâtea fantomatice răspunsuri...

Sunt gândul interzis, oprit la vamă
Întors din drum, pe umeri, cu blesteme
Sunt scenaristă-n propria mea dramă
Sunt versul mov ce sfâșie și geme...

Sunt firul de nisip ce curge-n grabă
Într-o clepsidră spartă de tic-tac-uri
Sunt literă orfană de silabă
Fără-adăpost și pentru răni n-am leacuri...

Sunt... oare sunt, sau e doar nălucire?
Nu mă mai simt și nici nu mă mai știu
Și n-am nici cui să dau măcar de știre
Că sunt devremele din prea târziu...

========================

Petruța Niță: Gândul zilei...


(cine aruncă primul)

aruncă piatra
apoi ascunde mâna spunând
"te iubesc"
crezând că ți se iartă
închide ochii și fugi
să nu se răzgândească toamna
înainte să te înclini
o singură piatră
ne ajunge

Alin Claudiu Baciu: Timp de trei cuvinte

   poezie                             

De ar fi timpul stropi de rouă
Aș vrea să fie numai primăvară
Și să mă scald în frunza ierbii
De ar fi timpul doar din lemn
M-aș îngrădi doar de copaci
Să simt cum prinde viața rădăcini
De ar fi timpul din faină
Aș coace-n fiecare zi
Să-i țin pe ai mei sătui de pâine
De ar fi timpul doar priviri
N-aș mai clipi nicicând pe lume
Să-mi știu bunicii încă vii
De ar fi timpul cald de soare
De nori aș tot fugi mereu
Să nu mai fie noaptea noapte
De ar fi timpul doar din cântec
Mi-aș face strună din iubiri
Să cânt ca ei să mai trăiască
De ar fi timpul fir de ață
Aș țese gânduri neștiute
Să simt că n-am să-i uit în veci
De ar fi timpul... dar nu este
Nu-i timp nici chiar acum când scriu
Mult prea puțin îi știm măsura
Că nu e ceas să-l poți întoarce
Și nu-i nici cântec să-l repeți
Opriți-vă când timpul trece
Să respirați din nou cu ei
De ar fi timpul să nu fie
N-ai fi nici tu n-aș fi nici eu
Acum e timpul să trăim
Avem același Dumnezeu.

Corneliu Neagu: Când noaptea se așterne peste Gară...


Își cerne toamna frunzele uscate
peste-amintiri lăsate în trecut,
iubitele din viața mea plecate
revin acum cu-un tren necunoscut.

Apar pe rând în gara neștiută
cu loc plătit la ultimul vagon
și mă privesc cuprinse de derută
văzând că le salut de pe peron.

Când trec pe lângă mine, supărate,
le strig pe nume, ca la început,
ele se-ntorc din drum înduioșate
văzându-mă cât sunt de abătut.

Și mă cuprind în brațe resemnate,
ținându-mă aproape, tremurând,
eu mă îmbăt sub șaluri dantelate,
primind îmbrățișările la rând.

Când noaptea se așterne peste gară,
cu-n ultim tren, venit din infinit,
apari și tu, iubita mea povară,
să mă privești pe cruce răstignit.

Mihaela Poduț Ienuțas: Azi-noapte Luceafărul respira aburos


Privea peste umăr pe Calea Lactee simțind
Frigul cum mușcă înainte să vină
Haita albă
(Noiembrie încă reușește s-o țină-ntr-un cearcăn de lună)
În văzduh ustura rece
Iz de sfârșit
Și de brumă
Azi-noapte parcă
Se scorojiseră pereții odăii de umbre
De jocurile mele târzii
Tristețea mă privea resemnată
Hai
Că nu-i nimic
I-am zis
Facem altele
Doar nu lăsăm focul să moară
Haitei îi e frică de el

Pavel Ilica: Pastel (2)

=======================

Copacii claviaturi de țipete verzi
împovărați prin forume estompate
cupele zorilor au golit de lumină
precum albinele florilor de parfum
țipetele lor canelate lasă în jur,
umbre și patimi de crini
feciorelnici
=======================

Nely Vieru: Linii și puncte

Album Aripi de pământ                                          

Motto : ,, Orice bărbat este un umăr
pe care femeia își așează visurile !"

Orice bărbat e ca un vultur trufaș
asta până când i se frâng aripile !...
Atunci, singur alege dacă rămâne vultur sau nu .
Orice bărbat trebuie să știe ,apoi să vrea,
să învețe să zboare din nou, cu aripa frântă...
Orice bărbat ar trebui să știe unde merge,

de unde vine și încotro se îndreaptă!...
Fie la țărmul mării căutând liniștea
în amurguri fierbinți de vară,
fie atingând stelele cu mâna
de pe vârfuri de munte , spre seară,
fie în dormitorul unei femei
ascultându-i inima cântând în surdină.
Orice bărbat ar trebui să fie sincer
și să aibă încredere,

să știe că încrederea trebuie căpătată,
să lupte pentru a câștiga încrederea unei femei.
Să o merite!...
Orice bărbat ar trebui să știe că
un buchet de flori deschide privirea unei femei,

ușa nevăzută către sufletul ei.
Orice bărbat ar trebui să știe că
darul cel mai de preț făcut unei femei
este iubirea !
Orice bărbat ar trebui să știe că
o femeie este mai frumoasă când râde.

Orice bărbat ar trebui să aibă o femeie
pe care să o facă întotdeauna să râdă.
Una care îl face tot timpul, să râdă și el .
Orice bărbat ar trebui să știe, să aibă,
un umăr pe care femeia să plângă
Atunci când vrea ea,

de durere sau de fericire!...
Orice bărbat ar trebui să aibă
un trecut întotdeauna îngropat,
un prezent fericit și un viitor clar.
Dacă prezentul nu este clar,

dacă viitorul nu este clar
neapărat ,trebuie să îl schimbe.
Orice bărbat ar trebui să aibă un loc anume,
un loc al său ,undeva, în viitor,
unde își va scrie bătrânețile,

unde își va povesti amintirile din tinerețe
la brațul femeii iubite.
Orice bărbat ar trebui să știe când să renunțe,
chiar dacă ,orice renunțare este o bătălie pierdută,
ar trebui să știe că , viața nu este

un continuu război în care doar să câștigi.
Orice bărbat trebuie să știe să piardă cu demnitate!
Orice bărbat ar trebui să știe că
o haină uzată se schimbă,

o casă , o mașină , sunt de vânzare,
dar sufletul nu se schimbă și
nu este de vânzare.
Orice bărbat care a fost vultur
ar trebui să știe că
orice aripă frântă se reface cu timpul
dar tot frântă rămâne .
Orice bărbat care a fost vultur știe că
orice pisc peste care a zburat
rămâne doar o cucerire ,un țel atins.
Bărbatul vultur își alege un singur pisc,
cel mai semeț, cel mai însorit,
unde simte că este fericit,
unde își va face cuib pentru tot restul vieții
până la ultimul zbor !

Marin Rada: Al cincilea anotimp


E parcă ultimul
din lungul șir
de clipe,
un anotimp,
prin lume neumblat,
au lucrurile gust
de mere coapte
de parcă-au năvălit
livezile în sat,

E ultimul ecou
din lunga lor povară
de sunete venite
din neant,
e un văzduh
prin care cântă naiul
și roua cade, lacrimi,
în ochii celuilalt,

E-un anotimp
de piatră,
fără dispreț și ură,
poate numai dorința
de-a fi mereu iubit,
un răsărit de soare
la inceput de lume,
în fiecare clipă,
cu ochii tăi rostit...

Stelian Platon: Nu mă gândeam

versuri
Nu mă gândeam să-ți spun că iară ninge
Stând la o fereastră unde te-așteptam,
Vedeam doar umbra ce nu-ți pot atinge
Și o speranță pe care o striveam.

Și nici nu apucasem cred a-ți spune
Că nimeni nu făcuse încă pârtii,
Că ochii-mi erau plini numai de tine
Și că te strigam subtil, ca să nu știi.

În mine s-a închis apoi o poartă,
Chiar și geamul am închis să nu mai văd,
Dar mi se arăta ca pe o hartă
Cum gândul greu năvălea ca un prăpăd.

De-atunci o negură ne tot ascunde
Și-ai rămas fragedă adulterină,
Eu rătăcit în amintiri profunde
Și azi îți spun micuța balerină.

M-ascund mai mult, spunând nu mai vreau nimic,
Doar dansu-acela cu un ritm ce doare,
Legenda noastră e-un spectacol antic
Intrat în grija vremii curgătoare
. Din vol. „CLAUSTROFOB SUB CERUL LIBER”, edit Cervantes 2021

Vasile Dan Marchiș: Exercițiu extrem 2

   poezie                                      

Azi răsăritul soarelui nu-i un simplu joc
ci e sărăcia tinereții noastre
adunată la un loc.
De foamete mă arde soarele în acest anotimp înșelător
ca unicele plante: urzicile, ce cresc
de dorul minunilor...
În acest context și Dumnezeu poartă o teamă:
să nu-l ia minunile înainte...
Dacă va face minuni cu urzici....
Aceasta ar fi preîntâmpinarea foametei
că fac eu vrăji cu urzici...
Acum să vedeți cum se vor săvârși în același timp
vrăji și minuni...
Aici e finala concursului de mirări...
Dumnezeu cu minunile, eu cu vrăjile,
dăm peste cap binecuvântările,
descântecele, complimentele și canoanele
amestecând datinile cu fanteziile...
Câte urzici sunt suficiente pe foamete...?
Aceste plante universale se leagănă în vânt
de parcă șuieră a răspuns așa:
”Acum să te vedem...!!!
Tu pe noi sau noi pe tine
te vom biometaforiza cu porii noștri urticari și iritanți....
Sau prin pact ne vom ”urzicomeni” în comun…!”
Ce pot spune decât că rămân mut pe moment,
ca un cântăreț care nu are altă soluție mai sinistră
pe timp de sărăcie, prin foamete
decât să cânte în frunză de urzică...
Decât un astfel de aprig cânt
mai bine în luptă dreaptă să ies victorios...
Fie și în lupta cu urzici
În loc de spadă sau de pușcă în această luptă
va trebui să folosesc urzici?
Ca astfel să nu avem iar de cină urzici…?
La cine să fac un memoriu în acest sens?
Să scriu destinului? Muzei?
Dacă ar ști măcar muza ce scriu!
Pe când rosteam toate acestea,
muza m-a împresurat astfel?
”Ce tot îndrugi acolo?
Ce să-mi scrii mie pe foametea asta?
”Ce crezi că sunt eu acum față de tine?”
Răspund uluit:
”Imensitate! Nemărginirea ta!”
Muza m-a uluit rostind:
”Nu-mi spune mie așa!”
Dacă Dumnezeu te inspiră direct prin foamete ce să scrii,
ce aștepți de la mine?
Scrie...!!!
Eu sunt trimisă doar ca arbitru...!!!

vă recomand un poet: Itoafă Adrian George

*Biet suflet
De-ar lumina biet suflet spre călător pierdut ,
să-l poarte către sine, să-l regăsească-n gând,
ar fi o-ncununare a unui spațiu mut.
O cârtiță ghidată de liniște-n adânc,
mă poartă mai aproape, să-ți fac din lut veșmânt,
de-aș locui pe falii, ce se cuprind adânc ,
în formele de piatră, să șlefuiescă nud ,
neîmbrățișate urme, mă întunecă în gând,
iau truda subterană, devin un biet dinam,
și luminez în grotă, la suflet să-mi ajung,
de afară vine-un strigăt, de spaimă mă ascund,
pământul poartă-n sine, tot trupul ce-am avut.

*România
Când intri în țară, te lepezi de straie,
Te îmbracă glia cu neam strămoșesc
Țărâna ți-oferă opinci să alergi,
Cămașa-i o ie adusă din lanuri
Ițarii-s albi, din bumbacul scăldat
De lumină purtat,
Cingătoarea e lată, cu chipuri sculptate
Și-n cap pălăria-i împletită de-o fată.
Ești servit cu pâine și sare
Și spui repetând cu mult drag:
Bun găsit Românie!
Plecat-ați o vreme prin țări
Pentr-o pâine străină,
Veniți la părinții rămași
La poale de munte

Coboară-n spirale spre vale izvorul,
Ai sete și poftă de viață.
România te așteaptă.

*Întâi decembrie
Fără preaviz te-ai stins române
Cântându-ți glia neîntregită
Și fii smulși deplâng absența,
Îi leagă încă graiul.
Eroii adunați în cripte
Își cer ținutul,
De strajă să rămână.
Un curcubeu din trei culori
În bernă se coboară,
Un Antonescu care srigă:
"Ostași, vă ordon: treceți Prutul!"
Și l-au trecut cu gloanțe,
Sfârșind pe al lor ținut.
Înstrăinați și atârnați pe cruce,
La troițe jelim toți sfinții,
Pământul separat se stinge
Pe iile cu flori, mai curge sânge,
E sânge ce-am vărsat.
Ramâi cu bine, dragul meu Vieru,
Te port când îmi fac cruce,
Tiraspolul l-a încarcerat pe fratele Ilașcu,
Naționalistul revoltat,
Din țară, Păunescu îi recită ,
Românii-s internați în rugă,
Pe întâi decembrie strigăm :
Ardealul, Moldova și Țara Românească!

*Știri
O toamnă mă culege de pe stradă
și-n cale stau capele cenușii uitate,
străbat mulțimi de frunze pe alei,
mulți dilatați cu capetele grele plâng,
imagini cenușii date de aritmii.
În mijloc de hiene trupul urlă,
cu greu răzbesc
și cred că-s numai piele,
și-au însușit cumva și gândurile mele?
Am să navig pe șoapte
risipite-n pribegia iernii.
Eu oare-s vaccinat?
O targă zace goală, nemișcată,
într-un focar de strigăte întemnițate
cad leșinate.
Privesc în jur la paturi intubate,
mai e pițin și-am să respir
măsurile de siguranță date,
la radio se-aud doar știri,
despre vaccin.

*Se fac că plouă
Ușor toamna se acoperă cu frunze,
rămânem noi în tot acest decor de foșnet
pe banca de rezervă, la marginea aleii
se pregătește de maraton zăpada,
ne vom grăbi să închidem nepăsarea-n casă,
pe-alocuri privitori ascunși după perdele
mai spionează gesturile mele când te cuprind,
și-n toată febra asta pasageră, se fac că plouă
gândurile mele.

*O carte decedată
I
Ziua în care Dumnezeu a rămas insolvent
A fost atunci când am cerut cărți și-am primit caiete,
Sper că nu are de gând să mă-nscrie la școala lui supremă,
Încă sunt absolvent prin grădina eternă.
Apuc să-i scriu, și scriu așa din toate, câte dorințe adunate,
Ultima pagină o închei prin rugă să îi ajungă
El și-așa duce-n spate destule neîmpliniri.
II
Tu femeie, copilul din pântecul tipografiei
nu este metaforă,
Nici la îndemâna avortului la care ești predispusă,
N-ai dreptul să împlinești o biată carte
Pentru că nu te-ai protejat de lectură,
Ești datoare să o mângâi, citești, să o visezi,
Tu, femeie ai rămas grea dintr-o dată, ai dăruit doar o carte
Poleită cu aur să placă vederii, nu creierului.
III
Dumnezeu, femeie, gânduri, conștiința o pătrunde,
Căutând cuprinsul cărții, cad și timpul e-n zadar,
Forma statică rămăne, neîmplinită de concept,
Sufletul lipsind din forma tipărită de dorințe,
Ceatorul fuge-n lume, nu‐și mai vede niciun rost,
A creea e o minune, conștiința e în regres.
IV
O carte scrisă mâine, cuprinsă în foi de aur,
Nu poate prinde viață în inimile stinse,
Toți cititorii pleacă, șoptind în dezacord,
Valoarea este dată de conținut, nu foi suflate-n aur,
Să naști este minune, un titlu poate crește de are și folos,
Nu scrie doar de-a scrie ceva lipsit de sens,
Un manuscris se naște, o carte decedată.


Am pus punct. Și am luat-o de la capăt.
(reeducat în timpul ariei pătratului)

Se impune să tac, o nouă tipologie a unui sistem pedagogic actual, unde cuvintele nu își mai au
rostul. Tăcerea începe să devină în cădere zgomot, să urle înlăuntru, să devină un animal
dezrădăcinat, smuls de la solul lui și îngropat în fâșia neuronală. Un animal neimaginabil, simțit
dealungul oaselor, hămesit, alungat să consume din interior toată suflarea.
Nici să scriu nu-mi mai arde, scrisul acutizează rănile, frământă și înverșunează Apariția. Apariția
este o formă de viață, o creație imaginată într-un timp îndelung, aproximat pe luni, conceput cu
suflet. De la o vârstă, Apariția se dezice de principiile creatorului, fiind stârnită de curiozitatea
firească, neascultând de sfaturi protectoare, ivite din interes pur parental.
Apar probleme confuze, știința exactă a binelui se pare că este răstignită. Altă filosofie se impune
celui ce precede acestui concept dogmatic expus. Binele se pare că ajunge dușman al clasei
sangvine, și o botniță în cele din urmă se impune a fi purtată ca o necessitate. Tac!
Apariția umblă cum dorește, rănind speranțele îndureratului ce-și plimbă cu mândrie, încă trupul pe
raza unui cerc de soare ce străluce. Gândul umblă neacceptând situația și inima trage ca un clopot,
permițând intrarea în preagonie.
Câte se pot întâmpla în tot acest timp halucinant, și câte rele se pot intersecta cu Apariția?
Mai avem vreo regulă de acordare a măsurii? Înainte acordai pe nota La, o frecvență Dumnezeiască
a undelor interpuse. Azi se cântă în dezacordul părintelui(se impune" la tăcere"). Sub deviza" facem
cum ne taie capul”,apar anomalii. Anarhia și intoleranța sfaturilor, devin covârșitoare. Pe semne că
noi, am trăit degeaba și sfaturile sunt uzanțe învechite. Binele dorit aproapelui, face rău, perturbă la
neliniști și ne înscriem in rândul celor care aplică rele tratamente minorilor, fiind încriminați de
lege, dând putere deplină de abnegație și exemplu negativ în societate.
Mă adun din lacrimile prelinse până la malul modernismului, apun pe incapacitate târând strigătele,
poposind la următoarea stație. Aici sunt străin, nimeni nu mă cunoaște, nici eu.
-Eu mai am nume? Strig.
-Și ce cauți aici, te-ai rătăcit? Aici nu locuiește niciun nume.
Nici nu știu când am devenit absent, puteam umbla dintr-un nimeni în alt nimeni, fără să ne
cunoaștem. Operat pe conștiință, am pierdut toată rațiunea odată cu numele.
Apariția face ce vrea, unde vrea, când vrea...
Am pus punct. Și-am luat-o de la capăt.
Tac într-o cămașă de forță transparentă, transformat într-un nimeni care nu vede, nu aude, nu
vorbește, nu simte...
Sunt la un capăt distanță, un fir înnodat, amputat, se întrevede a finaliza creația prin continuarea
lucrului cu o andrea strâmbă, până la finalizarea ghemului, nu a scopului, căci în definitiv mergem
pe unde apucăm fără a mai avea un scop în viață.
Astăzi tăcerea este de aur. Și tac și timpul tace.
Am fost educat să aflu raza unui cerc, cunoscând circumferința acestuia, acum mă reeduc în timpul
ariei pătratului. Care este latura la pătrat?
Oare cum o fi?

Am aflat, dau din colț în colț și-mi devine capul pătrat.
Am trait s-o aflu și pe asta!
Tac să nu urlu și cred că, generația alege să ajungă o degenerație.

M-așez la masa ceasului, la fix

Umerii sunt grei de durere, libertarea constă în despovărare, dar nu e ușor, nimeni nu participă să
întindă o mână de ajutor. Toți vin la chermeze la lucruri ușoare și dăruire,” canci”. Cine să pună
umărul la greu? Evident nimeni!
Degeaba încerci să-mi spui că, sunt departe de metafizica ta, ca și cum, tu ai altă apartenență
filosofică, când noaptea stele ne privesc și-s toate cele, le vorbesc, văd norii cum se-ntind precum
perdele și le ascund când zorii ne trezesc. Acelaș soare îmbujorat ne luminează trupul, ne mai topim
e adevărat, dar ne răcim c-o bere.
Doar jos pe-acest pământ lăsat să umble printre stele, eu mai răzbat, cu ochi deschiși, constat mereu
o altă lume purtându-și urmele-n secunde, apar- dispar, mereu sunt singur. M-așez la masa ceasului
la fix, cum cavaler la masa cea rotundă, trag sabia din teacă, e-atât de grea să nu clintească ora, o
izolez de restul și aștept să văd, mai mișcă timpul oare?
Am nevoie de somn, poate cineva să facă o donație, unul care a dormit prea mult și-l doare capul.
Să iau somnul lui moș Ene, să-l vâr în cap și-apoi regenerat să fac de-apururi pândă. Am nevoie de
ore, așa că stau planton pe toate cele schimburi.
Constat că, iar sunt singur, singur în demența asta, închis în craniu. Vreau să ies!
Apoi dragule, spune Dumnezeu: hotărăște-te! Izolat în tine poți atinge nemurirea, altfel te
contaminezi de restul muritorilor, îți va fi dat un timp limitat al trăirii, inima când va sta, vei urma,
alte inimi ce te vor continua, dar tu, tu nu vei fi, vei deveni secunde animate pe alte trupuri date.

ITOAFĂ ADRIAN GEORGE
Domiciliul: CONSTANȚA,
STR.ZEFIRULUI, NR.15, BL.OB5, AP.1.
Data nașterii:19.11.1971
Tel.0767611093
E-mail: itoafaadrian@gmail.com
Scrieri personale, publicate:
IMENSITATEA NECUNOAȘTERII
CĂLĂTORIND LA LIMITA IMPOSIBILULUI
ITOAFĂ CUVÂNTĂ
OMAGIU NIPON
INTRÂND ÎN CUPRINS
ANTOLOGII LITERARE:
-- ANTOLOGIE DE LITERATURĂ CONTEMPORANĂ- AUTORI ROMÂNI DE
PRETUTINDENI,CANADA;
- ANTOLOGIE, NE SCIRU DIN CER POEȚII.
-ANTOLOGIE, LUMINILE COPILĂRIEI.
-ANTOLOGIE, FESTIVALUL INTERNAȚIONAL AL AFORISMULUI, ediția a V-a, Tecuci
2021
Apariții in revistele literare:
-eCREATOR
-CONFLUENȚE LITERARE;
- THYMES;
-LEVIATHAN
-CONVORBIRI LITERAR- ARTISTICE
-EXTEMPORAL LIRIC
- ZBOR SPRE ÎNĂLȚIMI
- SINTAGME CODRENE
-MERIDIANUL CULTURAL ROMÂNESC
-POEZII PENTRU SUFLETUL MEU- World poets association Filiala Canada.
-PARNAS XXI
Grupuri literare în care postez periodic:
-FRIENDS FOR UNIUNEA SCRIITORILOR- FILIALA BACĂU
-ATELIER MONITORUL DE POEZIE
-WORLD POETS ASSOCIATION, FILIALA CANADA
-CENACLUL eCREATOR
-ZBOR SPRE ÎNĂLȚIMI
-EMINESCU ȘI NAȚIA
- ETEMPORAL LIRIG
-LIGA SCRIITORILOR DOBROGENI
-PREMIO LITTERARIO INTERNZIONALE CORONA
- DIASPORA CULTURALĂ ROMÂNEASCĂ
-ROMEO ȘI JULIETA LA MIZIL

În camera stiloului gol
Zugrăvesc camera stiloului gol,
amestecând neconținutul,
o muncă destul de elaborioasă
și peste tot cuprinsul, pipăi idei.
Absolvind etapa incipientă, devenită
valoare prin urmare, un fenomen
nedefinit, licențiat la facultatea gândurilor,
nasc concluzii.
Mi-e dat să rămân imprimat pe un alb,
un alt alb viciat de apariție, dispărut fără
preget, în camera stiloului gol,
nu am spor.

Biet suflet
De-ar lumina biet suflet spre călător pierdut ,
să-l poarte către sine, să-l regăsească-n gând,
ar fi o-ncununare a unui spațiu mut.
O cârtiță ghidată de liniște-n adânc,
mă poartă mai aproape, să-ți fac din lut veșmânt,
de-aș locui pe falii, ce se cuprind adânc ,
în formele de piatră, să șlefuiescă nud ,
neîmbrățișate urme, mă întunecă în gând,
iau truda subterană, devin un biet dinam,
și luminez în grotă, la suflet să-mi ajung,
de afară vine-un strigăt, de spaimă mă ascund,
pământul poartă-n sine, tot trupul ce-am avut.

România
Când intri în țară, te lepezi de straie,
Te îmbracă glia cu neam strămoșesc
Țărâna ți-oferă opinci să alergi,
Cămașa-i o ie adusă din lanuri
Ițarii-s albi, din bumbacul scăldat
De lumină purtat,
Cingătoarea e lată, cu chipuri sculptate
Și-n cap pălăria-i împletită de-o fată.
Ești servit cu pâine și sare
Și spui repetând cu mult drag:
Bun găsit Românie!
Plecat-ați o vreme prin țări
Pentr-o pâine străină,
Veniți la părinții rămași
La poale de munte,

Coboară-n spirale spre vale izvorul,
Ai sete și poftă de viață.
România te așteaptă.

Întâi decembrie

Fără preaviz te-ai stins române
Cântându-ți glia neîntregită
Și fii smulși deplâng absența,
Îi leagă încă graiul.
Eroii adunați în cripte
Își cer ținutul,
De strajă să rămână.
Un curcubeu din trei culori
În bernă se coboară,
Un Antonescu care srigă:
"Ostași, vă ordon: treceți Prutul!"
Și l-au trecut cu gloanțe,
Sfârșind pe al lor ținut.
Înstrăinați și atârnați pe cruce,
La troițe jelim toți sfinții,
Pământul separat se stinge
Pe iile cu flori, mai curge sânge,
E sânge ce-am vărsat.
Ramâi cu bine, dragul meu Vieru,
Te port când îmi fac cruce,
Tiraspolul l-a încarcerat pe fratele Ilașcu,
Naționalistul revoltat,
Din țară, Păunescu îi recită ,
Românii-s internați în rugă,
Pe întâi decembrie strigăm :
Ardealul, Moldova și Țara Românească!

Știri

O toamnă mă culege de pe stradă
și-n cale stau capele cenușii uitate,
străbat mulțimi de frunze pe alei,
mulți dilatați cu capetele grele plâng,
imagini cenușii date de aritmii.
În mijloc de hiene trupul urlă,
cu greu răzbesc
și cred că-s numai piele,
și-au însușit cumva și gândurile mele?
Am să navig pe șoapte
risipite-n pribegia iernii.
Eu oare-s vaccinat?
O targă zace goală, nemișcată,
într-un focar de strigăte întemnițate
cad leșinate.
Privesc în jur la paturi intubate,
mai e pițin și-am să respir
măsurile de siguranță date,
la radio se-aud doar știri,
despre vaccin.

Se fac că plouă

Ușor toamna se acoperă cu frunze,
rămânem noi în tot acest decor de foșnet
pe banca de rezervă, la marginea aleii
se pregătește de maraton zăpada,
ne vom grăbi să închidem nepăsarea-n casă,
pe-alocuri privitori ascunși după perdele
mai spionează gesturile mele când te cuprind,
și-n toată febra asta pasageră, se fac că plouă
gândurile mele.

O carte decedată
I
Ziua în care Dumnezeu a rămas insolvent
A fost atunci când am cerut cărți și-am primit caiete,
Sper că nu are de gând să mă-nscrie la școala lui supremă,
Încă sunt absolvent prin grădina eternă.
Apuc să-i scriu, și scriu așa din toate, câte dorințe adunate,
Ultima pagină o închei prin rugă să îi ajungă
El și-așa duce-n spate destule neîmpliniri.
II
Tu femeie, copilul din pântecul tipografiei
nu este metaforă,
Nici la îndemâna avortului la care ești predispusă,
N-ai dreptul să împlinești o biată carte
Pentru că nu te-ai protejat de lectură,
Ești datoare să o mângâi, citești, să o visezi,
Tu, femeie ai rămas grea dintr-o dată, ai dăruit doar o carte
Poleită cu aur să placă vederii, nu creierului.
III
Dumnezeu, femeie, gânduri, conștiința o pătrunde,
Căutând cuprinsul cărții, cad și timpul e-n zadar,
Forma statică rămăne, neîmplinită de concept,
Sufletul lipsind din forma tipărită de dorințe,
Ceatorul fuge-n lume, nu‐și mai vede niciun rost,
A creea e o minune, conștiința e în regres.
IV
O carte scrisă mâine, cuprinsă în foi de aur,
Nu poate prinde viață în inimile stinse,
Toți cititorii pleacă, șoptind în dezacord,
Valoarea este dată de conținut, nu foi suflate-n aur,
Să naști este minune, un titlu poate crește de are și folos,
Nu scrie doar de-a scrie ceva lipsit de sens,
Un manuscris se naște, o carte decedată.

Am pus punct. Și am luat-o de la capăt.
(reeducat în timpul ariei pătratului)

Se impune să tac, o nouă tipologie a unui sistem pedagogic actual, unde cuvintele nu își mai au
rostul. Tăcerea începe să devină în cădere zgomot, să urle înlăuntru, să devină un animal
dezrădăcinat, smuls de la solul lui și îngropat în fâșia neuronală. Un animal neimaginabil, simțit
dealungul oaselor, hămesit, alungat să consume din interior toată suflarea.
Nici să scriu nu-mi mai arde, scrisul acutizează rănile, frământă și înverșunează Apariția. Apariția
este o formă de viață, o creație imaginată într-un timp îndelung, aproximat pe luni, conceput cu
suflet. De la o vârstă, Apariția se dezice de principiile creatorului, fiind stârnită de curiozitatea
firească, neascultând de sfaturi protectoare, ivite din interes pur parental.
Apar probleme confuze, știința exactă a binelui se pare că este răstignită. Altă filosofie se impune
celui ce precede acestui concept dogmatic expus. Binele se pare că ajunge dușman al clasei
sangvine, și o botniță în cele din urmă se impune a fi purtată ca o necessitate. Tac!
Apariția umblă cum dorește, rănind speranțele îndureratului ce-și plimbă cu mândrie, încă trupul pe
raza unui cerc de soare ce străluce. Gândul umblă neacceptând situația și inima trage ca un clopot,
permițând intrarea în preagonie.
Câte se pot întâmpla în tot acest timp halucinant, și câte rele se pot intersecta cu Apariția?
Mai avem vreo regulă de acordare a măsurii? Înainte acordai pe nota La, o frecvență Dumnezeiască
a undelor interpuse. Azi se cântă în dezacordul părintelui(se impune" la tăcere"). Sub deviza" facem
cum ne taie capul”,apar anomalii. Anarhia și intoleranța sfaturilor, devin covârșitoare. Pe semne că
noi, am trăit degeaba și sfaturile sunt uzanțe învechite. Binele dorit aproapelui, face rău, perturbă la
neliniști și ne înscriem in rândul celor care aplică rele tratamente minorilor, fiind încriminați de
lege, dând putere deplină de abnegație și exemplu negativ în societate.
Mă adun din lacrimile prelinse până la malul modernismului, apun pe incapacitate târând strigătele,
poposind la următoarea stație. Aici sunt străin, nimeni nu mă cunoaște, nici eu.
-Eu mai am nume? Strig.
-Și ce cauți aici, te-ai rătăcit? Aici nu locuiește niciun nume.
Nici nu știu când am devenit absent, puteam umbla dintr-un nimeni în alt nimeni, fără să ne
cunoaștem. Operat pe conștiință, am pierdut toată rațiunea odată cu numele.
Apariția face ce vrea, unde vrea, când vrea...
Am pus punct. Și-am luat-o de la capăt.
Tac într-o cămașă de forță transparentă, transformat într-un nimeni care nu vede, nu aude, nu
vorbește, nu simte...
Sunt la un capăt distanță, un fir înnodat, amputat, se întrevede a finaliza creația prin continuarea
lucrului cu o andrea strâmbă, până la finalizarea ghemului, nu a scopului, căci în definitiv mergem
pe unde apucăm fără a mai avea un scop în viață.
Astăzi tăcerea este de aur. Și tac și timpul tace.
Am fost educat să aflu raza unui cerc, cunoscând circumferința acestuia, acum mă reeduc în timpul
ariei pătratului. Care este latura la pătrat?
Oare cum o fi?

Am aflat, dau din colț în colț și-mi devine capul pătrat.
Am trait s-o aflu și pe asta!
Tac să nu urlu și cred că, generația alege să ajungă o degenerație.

M-așez la masa ceasului, la fix

Umerii sunt grei de durere, libertarea constă în despovărare, dar nu e ușor, nimeni nu participă să
întindă o mână de ajutor. Toți vin la chermeze la lucruri ușoare și dăruire,” canci”. Cine să pună
umărul la greu? Evident nimeni!
Degeaba încerci să-mi spui că, sunt departe de metafizica ta, ca și cum, tu ai altă apartenență
filosofică, când noaptea stele ne privesc și-s toate cele, le vorbesc, văd norii cum se-ntind precum
perdele și le ascund când zorii ne trezesc. Acelaș soare îmbujorat ne luminează trupul, ne mai topim
e adevărat, dar ne răcim c-o bere.
Doar jos pe-acest pământ lăsat să umble printre stele, eu mai răzbat, cu ochi deschiși, constat mereu
o altă lume purtându-și urmele-n secunde, apar- dispar, mereu sunt singur. M-așez la masa ceasului
la fix, cum cavaler la masa cea rotundă, trag sabia din teacă, e-atât de grea să nu clintească ora, o
izolez de restul și aștept să văd, mai mișcă timpul oare?
Am nevoie de somn, poate cineva să facă o donație, unul care a dormit prea mult și-l doare capul.
Să iau somnul lui moș Ene, să-l vâr în cap și-apoi regenerat să fac de-apururi pândă. Am nevoie de
ore, așa că stau planton pe toate cele schimburi.
Constat că, iar sunt singur, singur în demența asta, închis în craniu. Vreau să ies!
Apoi dragule, spune Dumnezeu: hotărăște-te! Izolat în tine poți atinge nemurirea, altfel te
contaminezi de restul muritorilor, îți va fi dat un timp limitat al trăirii, inima când va sta, vei urma,
alte inimi ce te vor continua, dar tu, tu nu vei fi, vei deveni secunde animate pe alte trupuri date.


Teodor Dume: Tata, AMR 3 zile...

   Teodor Dume, poezie      

Pe valiza de armată a lui tata
bine pitită ìntr- un colț
al podului
de pe casa bunicii
au mai rămas câteva urme
de vopsea verde şi
o sculprură de briceag pe
o inimă ştearsă de vreme ìn
mijlocul căruia se mai putea citi
AMR 3 zile
printre alte hârtii mototolite
prinse ìntr- o pânză de păianjen
pe singura hârtie descifrabilă
fără adresă
era scris
te iubesc te iubesc te iubesc Ana
de aici peste tot şi până la Dumnezeu
curànd vom sta pe bordura casei
ne vom bucura unul de altul
de noi şi de Dumnezeu
sà nu plàngi
când vei auzi zgomote pe afară
şi bàtăi în uşă să ştii că voi fi eu
ajuns cu trenul de noapte

pe aici e frig de ìngheață pietrele
inima ìmi e cât o lacrimă şi
mi- e teamă să plâng
ìn buzunarul de la cămaşă
am fotografia cu tine cea ìn care
țineai mâna pe burtică şi- mi
şopteai la ureche
pe ascuns
să nu ne audă mama
" mişcă
să ştii că va fi băiat"
ìn noaptea asta sunt un biet şi umil
caporal de schimb resembat să stau
cu arma la picior sà- i salut şi
sà- i aplaud ìn gând ostăşeşte
pe camarazii din tranşee şi
printr- o crăpătură de cer
sà vorbesc cu Dumnezeu
ìn rest
sunt bine dar
am inima blocată
ìntre lacrimi şi o buclă de- amintiri
cu tine şi cu mama

ştiu că ìn lumea asta
nu- l voi ìntâlni pe tata şi poate cà
nici în cea de Apoi
aşi vrut să- i iau o povară şi
sà- i spun că
am mai crescut am fost ostaş
ca şi el şi că am stat de gardă
la trabşeea din care a vorbit cu
Dumnezeu

...şi aş mai fi vrut să-i spun că
mama a avut dreptate

Nicolae Silade: Poezii

 mergere înainte                               

nu mai am decât viaţa
acest altar de jertfă pentru tine
această jertfă necurmată pentru tine
această lacrimă acest surâs
această încredere-n tine

nu mai am

nu mai am decât viaţa
acest fagure de albine stors pentru tine
această flacără-n vânt
această scânteie urcând din cenuşă
din nou către tine
* * *
el nu are nume nici margini nu are
este marele nostru necunoscut marele anonim
este cel care este

au vorbit mulţi despre el
vorbe adevărate vorbe mincinoase vorbe
vorbe în vânt zice el
şi are dreptate
pentru că
cel mai îndreptăţit a vorbi despre el
este el însuşi

dar el tace
e un mare singuratic şi un mare taciturn
uneori leagă un cuvânt de altul
o frază de alta
şi le rosteşte cu intensitatea tunetului

alteori vorbeşte prin gura mea prin gura altuia
însă atunci cu greu deosebeşti
vorbele lui de vorbele celui ce vorbeşte

şi dacă nu are nume nu e nimic
mai ciudat este faptul
că n-are început şi n-are sfârşit
deşi începutul şi sfârşitul sunt la îndemâna sa

el este treaz când visează
iar când se trezeşte îşi vede visul cu ochii
lumea aceasta e unul din visele sale
cealaltă lume e visul din vis

aici
eu am scris despre el
în vreme ce el însuşi a scris despre mine
în cartea lui vie şi fără sfârşit
* * *
exist printre lucrurile care sunt. soarele,

fratele meu, se naşte odată cu mine. apune
odată cu mine. spre a răsări din nou
mai puternic, mai înalt, mai veridic.
locuiesc în această casă construită din
biblii. împreună cu soarele, fratele meu,
îmi pun mereu întrebări şi răspunsuri.
* * *
la fel pătrunde lumina prin jaluzele. şi pisica
toarce la fel. un gând de demult reînvie: sunt eu
acela. cel care priveşte îndelung peste veacuri.
cel care mă priveşte.
acum. el trece în fiinţa mea
cu toată fiinţarea lui. sunt eu acela. şi lumina
pătrunde la fel prin jaluzele. şi pisica toarce la fel.
* * *
e timpul să vii. e timpul să laşi deoparte
mizeria lumii în care te zbaţi. ţi-am pregătit un loc
şi un timp anume. ţi-am pregătit fericirea.
e timpul să vii. e timpul
să ne-nvăluim în muzica sublimă a lucrurilor.
să dansăm pe cearşaful acestei dimineţi primare.
care de veacuri se-ntinde peste pământ.
* * *
pluteşte prin încăpere zâmbetul tău.
o învălmăşire de sentimente. nu-ntreba fericirea
care se naşte. urma pasului tău pe mochetă.
umbra mea îmbrăţişând umbra ta.
şi sudoarea a două trupuri încinse. ce dragoste
nestăvilită. ce-nvălmăşire de sentimente. prelungire
a unui timp deja ancorat în amintire.
* * *
o, preafrumoasă zi! cu bocete cine
ar îndrăzni sa te-ntunece? îmi pare
că odată cu mine nasc toate. şi cântă
şi binecuvântată
primii mei paşi. iarba verde se face
aşternut picioarelor mele. lumina zilei
mi-e călăuză. iar cerul albastru: sălaş.
* * *
am venit pe lume fără voia mea
voi pleca împotriva voinţei mele

poate că voinţa este să fiu fără voinţă
asemenea ierbii toamna pe dealuri
ori asemenea norului purtat de vânt

poate că voinţa mea este
să rămân cel ce sunt
să rămân singur şi trist
ca un copac în desfrunzire

şi cu toate acestea mi-am trăit viaţa
am facut-o lungă şi plictisitoare ca un drum prin deşert
am făcut-o şi oază în inima lui
am făcut tot ce se poate face dintr-o viaţă
am făcut-o cuvânt

dar cui foloseşte toată această facere
acum când desfacerea nu-i doar o iluzie
acum când timpul îmi cere să fiu
fără voinţă asemena ierbii
fără voinţă asemenea norului
purtat de vânt
* * *
de obicei
mă trezesc dimineaţa devreme
la primul cântat al cocoşilor

în liniştea aceea
de dinaintea zorilor
îmi beau nestingherit cafeaua
de preferinţă amară
şi descopăr
dulceaţa ascunsă a vieţii.

Pe urmele poetului Nicolae Silade

 XIII                                      despre Nicolae Silade                                                                                                            

Lugoj, Timiş, Romania
Fotografia meaEste fondatorul şi directorul ziarului Actualitatea, fondatorul şi directorul revistei Actualitatea literarăA publicat în: reviste literare din România, Austria, Franța, Germania, Spania, Serbia, Israel, Canada, SUA. Volume apărute: * Visul în lucru, Litera, Bucureşti, 1979; * Cartea poeţilor (volum colectiv), Lugojpress, 1994; * Mergere înainte, Lugojpress, 1997; * eternelia, Marineasa, Timişoara, 2006; * iubirea nu bate la uşă (I), BrumaR, Timişoara, 2013; * iubirea nu bate la uşă (II), BrumaR, Timişoara, 2016; * miniepistole, Grinta, Cluj-Napoca, 2017; * miniepistole, ediția a doua, Grinta, Cluj-Napoca, 2019; * calea victoriei, Cartea Românească Educațional, 2019; * La guérison d'illusions et autres guérisons, Editura Stellamaris, Franța, 2020; * [despre], Editura BrumaR, Timişoara, 2020; * everest, Editura BrumaR, Timişoara, 2020; Poezii traduse în: engleză, franceză, germană, spaniolă, maghiară și ebraică.


Poezia, o lege scrisă


Poezia lui Nicolae Silade este o poezie de resurecţie continuă a sentimentului de dragoste, de comunicare cu propriul sine, cu Dumnezeu şi cu ceilalţi direct pe filiera inimii, este „legea mea scrisă/ pentru mine cuvântul meu către mine însumi” (intro-ducere). O mare virtute a volumului „miniepistole” (Ed. Grinta, Cluj-Napoca, 2017) este sinceritatea, astfel că poetul devine pentru cititori uneori un mentor, alteori un bun tovarăş de drum şi, nu de puţine ori, un reprezentant cu priză în faţa instanţei divine.
Poetul preferă simplitatea artificiilor stilistice, discursul este accentuat prin repetarea unor cuvinte ori prin apelul la nume celebre (Hitchock, Shakespeare, Eminescu) şi la construcţii notorii precum: „e greu pe pământ” – Bacovia, „Poemă finală”; „ştiu că nu ştiu nimic” (Socrate), „unde nu e durere, nici întristare, nici suspin, ci viaţă fără de sfârşit” (condacul, glasul al 8-lea în cadrul rânduielii creştine a înmormântării). Cu excepţia poemelor grupate sub titlul „binecuvântările”, formate din două strofe, toate celelalte se supun unui canon structural abordat de poet şi în volumul „iubirea nu bate la uşă”: trei catrene urmate de un distih.


La Nicolae Silade, sufletul omului reprezintă misterul cel mai greu de pătruns, în timp ce în privinţa divinităţii lucrurile par să fie mai simple. Deşi nu are dubii în privinţa existenţei lui Dumnezeu, actantul siladean supralicitează psalmic în vederea obţinerii prezenţei fizice a divinităţii în mijlocul oamenilor.

Psalmul („îţi mulţumesc [...]/ pentru femeia pe care tu mi-ai dat-o să-mi fie de ajutor şi de amor şi de naştere/ de ducere mai departe a lumii pe care ai creat-o tu/ [...] inima mea/ te laudă neîncetat şi gândul meu spre tine străluceşte şi pasul meu/ numai spre tine se îndreaptă şi sufletul o rugăciune mi se face”) se transformă treptat într-un imperativ, poetul nedezicându-se vreo clipă de vulnerabila natură a speciei sale şi exprimându-se în numele acesteia: „acum când cele de văzut au fost văzute şi cele de urmat au fost/ urmate arată-ne calea ta arată-ne împărăţia ta arată-ni-te” (binecuvântările – I).

Pe de altă parte, poetul încearcă să-l apropie pe semenul său de starea dumnezeiască ce-i aparţine de facto şi pe care nu a conştientizat-o până acum, pentru că omul este acea parte mică şi necesară din spaţiul infinit care este Dumnezeu: „să te pipăi şi/ să urli sunt să te trezeşti să te miri să se facă lumină să te trezeşti să te ridici să umbli pe ape să te trezeşti să-ţi/ aminteşti să te înalţi/ la cer” (miniepistole II – 33).

Observăm că pentru a da mai multă greutate pledoariei sale, poetul aruncă în joc aşi ce nu-şi pot greşi scopul: parafrazează cunoscutul vers arghezian „Vreau să te pipăi şi să urlu: Este!” (Psalm VI) şi porunca lui Dumnezeu din Geneza „Să fie lumină!” (1. 3), apoi aduce în faţa cititorilor două imagini puternice, care nu pot fi separate de trecerea omenească a lui Iisus pe pământ: mersul pe ape şi înălţarea la cer.

Nu îl surprindem pe poet tentat să se măsoare cu Dumnezeu precum în versul arghezian „Rămân cu tine să mă mai măsor” (Psalm VI), dar îl descoperim ca fiind un auto(re)creat, cerând binecuvântarea cu ocazia renaşterii sale din sinele adevărat, purificat, plin de iubire: „binecuvântează-mă pe mine cel pierdut cel regăsit cel care iată/ se întoarce la tine cel care vine la chemarea ta în marea ta iubire/ şi se naşte din nou şi se naşte din sine da binevesteşte-mă pe mine” (binecuvântările V).

Un paradox invocat de Nicolae Silade, care invită la reflecţie, este faptul că omul trăieşte în paralel cu viaţa care ar trebui trăită, de unde şi sufocanta senzaţie a deşertăciunii. Motivul netrăirii vieţii adevărate este explicat în manieră socratică, vina fiind aruncată asupra unei inconştiente lipse de receptivitate din partea omului: „n-am învăţat nimic din viaţa asta care nu încetează/ să-mi arate altă viaţă/ viaţa adevărată pierdută în timp ce trăiam/ şi ce fericit eram şi în ce rai eram când nu ştiam că nu ştiu nimic” (miniepistole I – 1).

Trăirea propriei vieţi este, în viziunea poetului, condiţionată de respectarea unor norme morale şi de o mai adâncă deschidere a sufletului. Versurile capătă, în acest caz, un ton solemn, testamentar: „să iubeşti aşadar adevărul să iubeşti frumuseţea să iubeşti totul pentru/ că numai atunci când iubeşti eşti iubit numai atunci când iubeşti trăieşti/ și numai prin iubire vine mântuirea şi dincolo de moarte va fi tot viaţa ta” (miniepistole II – 49).

Nicolae Silade opune culturii milenariste nădejdea creştină a învierii, ca unic rezultat posibil al dragostei divine: „ale tale sunt toate ale tale [...]/ totul este geneză şi totul apocalipsă şi învierea un miracol/ [...] vei vedea şi dragostea ce-nvăluie totul dragostea din care totul se naşte” (miniepistole II – 40).

În lirica lui Nicolae Silade, femeia este aproape o axis mundi, motiv inepuizabil de lumină şi de dragoste. În acest volum, poetul rescrie, în manieră proprie, mitul androginului: „aş vrea să fiu noul adam iar noua evă chiar ea s-a făcut// mult mai nevăzută decât era sau poate că intrase în mine/ cu totul sau poate că eu însumi intrasem cu totul în ea” (miniepistole II – 20).

Femeia apare mai ales în cadrul visului de iubire, ea poartă nume semnificative precum Atena sau Victoria, timpul şi spaţiul devenind în acest context o Fata Morgana menită să menţină viu dorul: „de ani buni tot încerc să-mi fac simţită prezenţa/ [...] ştiu că undeva în această lume existenţa ta e strălucitoare mai strălucitoare/ ca soarele // [...] adun îmbrăţişările absenţei tale îţi sărut amintirile şi/ visele şi te învălui cu dragostea mea cu dorul meu nesfârşit” (miniepistole II – 35).

Astfel, timpul nu urmează traseul obişnuit, ci se dilată sau se comprimă în funcţie de percepţia/ starea omului, iar spaţiul pare să fie mărginit de o mare albastră – „a şaptea frumuseţe” – care asigură existenţa infinitului, dar care depinde, curios, de frumuseţea interioară a eului omenesc: „să luăm aminte la această/ margine a pământului la această minunată mare [...]/ această frumuseţe care se naşte din noi înşine şi ne înfrumuseţează” (a şaptea frumuseţe – V).

Factorul antropic reconfigurează, aşadar, faţa întregii lumi. Iar fiecare clipă are rolul unui pivot ce trebuie să sprijine zborul fiecăruia spre ceilalţi şi zborul tuturor către ei înşişi, poate tocmai pentru că, aşa cum spune Nicolae Silade, citându-l pe Ungaretti, „moartea se ispăşeşte trăind”.

Diana Dobriţa BÎLEA

Postare prezentată

Teodor Dume: De ce, tată?...

Tata s-a dus într-o zi de iarnă cu foarte multă zăpadă. De fapt, nici nu știu dacă s-a dus de tot.Indiferent de zi, cu privirile încețoșat...

Top 10