Doar piatra din adâncul fântânii îți poate vorbi despre durerea apei (Teodor Dume)

Doar piatra din adâncul fântânii îți poate vorbi despre durerea apei (Teodor Dume)

Nr: 5-6(68) martie 2022

Revistă de Cultură, Artă și Literatură      NR.5-6(68) 2022          Apare bilunar la Oradea/ RomÂnia  ISSN 2667-5620  








Redactor-șef: Teodor Dume (Romania)  
      Redactor: Petruța Niță (România)                                       
 Redactor: Mioara Băluță (Romania)
          Redactor: Aurelius Belei (România)    

       Cum să depășești limita, când limita ești tu însuț        (Gheorghe Grigurcu)

====================================
Mulțumim tuturor colaboratorilor!
* Revista se poate accesa prin Google
* Selecția textelor, în vederea publicării, se face din Extemporal liric - grup
* Cei care postează cu mențiunea *drepturi de autor rezervate, nu vor fi publicați
Sprijin financiar, benevol: DONAȚII,  Cod IBAN RO76BTRLRONCRT0621981301 Banca Transilvania, Filiala Oradea. Titular: Teodor Dume
    În acest număr semnează: Nichita Stănescu, Gheorghe Grigurcu, Ana Blandiana, Daniel Corbu, Ionuț Caragea, Nicolae Silade, Geo Galetaru, Geo Vasile, Dragoș Vișan, Florin Tănăsescu,  Nicolae Nistor, Cezar C. Viziniuck, Igor Ursenco, Oana Frențescu, Daniel Marian, Cornel Florin Cubleșan, Iulian Iuri Lorincz, Vasile Culidiuc, Teodor Dume, Petruța Niță, Elza Hansen, Cadar Katalin, Aurelius Belei, Florin Alexandru Stana, Mioara Băluță, Cristina Ștefan, Veronica P. Lerner, Gina Zaharia, Ottilia Ardeleanu, Violetta Petre, Vasile Dan Marchiș, Dumitru Ichim, Ștefan Popa, Nely Vieru,  Nelu Cazan, Camelia Boț, Lilioara Macovei, Nicole Sere, Pande Ionuț, Badescu Alexia, Petre Stoica, Ina Dumitrescu, Beatrice Alfred/Alice Puiu, Vasile Ionac, Ștefan Moldovan, Mirela Cocheci, Ileana Vlădusel, Elena Liliana Știrbu, Luminița Giurgiu, Alexandru Berceanu, Rotariu Dorel, Șoimaru Mirela, Horga Mihai, Luminița Giurgiu, Ioan Ganga Pahon, Dincă Cristian Ovidiu, Marin Rada, Viorica Crecan, etc.

Daniel Corbu: Prolegomene de șoapte

Zicea: toate uşile dau în haos
Şi mai zicea: nimeni n-a văzut mormântul
unui cuvânt
Şi mai încă zicea: stai singur ca o uşă săpată în ziduri
râvnind mereu orizontul de după orizont
trece adevărul dintr-o cameră în alta
şi te ignoră
trece umbra morţii şi te sperie
pas encore, Monseur Le Best Daniel, pas encore!
Zicea: şi mormintele călătoresc
Şi mai zicea: nu-l uitaţi pe cel care-şi are
mormântul în mare!

Şi mai încă zicea: cel ce-ţi opreşte moartea
                                                      la fiecare răspântie
cel care-o alungă mereu la doi paşi mai încolo
te va uita într-o zi!

Ionuț Caragea: Scheletul cu două întrebări



scheletul meu
are doar două întrebări
prima: cine sunt?
a doua: încotro?

în jurul acestor întrebări
carnea uscată a cuvintelor
sângele închegat al iubirii
sufletul adânc al metaforei
coperțile fine și lacrima care
readuce totul la viață


da, ați aflat
eu sunt cartea care vă vorbește
când absentează poetul

Suflet de primăvară: Ana Blandiana

Ana Blandiana,(născută Coman; în 24 martie 1942) cunoscută poetă din generația ’60, reprezintă o personalitate marcantă în literatura română contemporană. După Revoluția din 1989, se implică și în viața publică din România.

Copilărie

Din oglindă mă privea un trup firav
Cu claviatura coastelor distinctă,
Inima-apăsa pe clape grav
Şi-ncerca să-apară în oglindă.

N-am văzut-o niciodată, dar ştiam,
Ca-ntr-un joc de-a baba-oarba, că-i ascunsă
(Precum inima salcâmului din geam
Coşul pieptului de crengi o face frunză).

Mă-ntrebam de unde l-a-nvăţat şi dacă
E aievea cântu-i uniform,
Şi ca nu cumva în somn să tacă,
Mi-era frică seara să adorm.

Cuminţenia pământului

E mare, greu de urnit şi răbdătoare,
Dac-o loveşti durerile sunt simţite dar tac,
E mare, de-aceea poate să stea nemişcată,
Poate să vorbească doar o dată sau de două ori într-un veac.

Ştim că există, trupul ei mare
Ştim că ne sprijină dacă-am greşi,
Ştim că nu poate să moară, că lângă sânii ei
Putem să ne-ntoarcem copii.

Şi-atunci când aerul se va face cald şi mătăsos între noi,
Când nu ne vom teme unii de alţii, de vânt,
Vom şti că vorbeşte Cuminţenia pământului,
Cuminţenia acestui pământ.

Șoimaru Mirela: Tu ești ca talismanul sfânt


Tu ești ca talismanul sfânt​
Ce stă la gât o veșnicie...​
Cu timpul facem legământ,​
Să îl trăim în armonie!​

Și dacă piatra pe-un mormânt​
Păstrează amintirea vie,​
Tu ești ca talismanul sfânt​
Ce stă la gât o veșnicie...​

Și dacă-n cer și pe pământ,​
Sau poate-n altă galaxie,​
De-aș fi un fulg zburat de vânt,​
Eu mă voi dărui tot ție!​

Tu ești ca talismanul sfânt...​

Lilioara Macovei: A doua radiografie

==================================================
în noile declarații disperate
se cuibărește o altfel de frică
rupe din creier
sfărâmă inimi
locul de ascuns este ocupat de incertitudini disperarea nu este înșelătoare
și cortegiul cu speranțe taie în noi
făcându-ne pachete inerte
nicio amintire plăcută
nu-mi dă mâna de un an
între timp mi-am pierdut cumpătul
ca niciodată între limite
vicleșugul se îngrașă
poate că lipsă fiind deznădejdea
fi-va uitată
doborârea aceasta nu va fi nimicire
DOAMNE
================================================

Dragoș Vișan: Scrisoare din Mariupol


Mașa mea,

pentru o lume întreagă
rezist eu pe baricade
de trupuri zdrobite
în orice clipă
respir adânc
aerul cu gudron
barem să plec în pace
și eu
Să fii Mașa mea singură
sănătoasă
fugi te rog
cum ți-am spus
cât mai departe
de suflul exploziilor
du-te și peste orizont...
nici pe Marte
nu mai e nimeni
în siguranță

Camelia Boț: Haiku


Felii de lună-
sărut printre zăbrele
sigiliul vieții.
*
Mesaj din trecut-
scrisoare rătăcită
în privirea ta.
*
Cuvinte calde-
primăveri înflorite-n noi
poarta iubirii.
*
Flori de lămâie-
fluturi cu chip de îngeri
zbor înlănțuit.
*
Trifoi norocos-
printre file de carte
iubirea noastră.
*
Zbor de rândunea-
printre norii cei cuminți
altarul azur.

Nelu Cazan: Suflet în...tăcere


Te crezi cu-o treaptă mai domn
Te crezi mai deştept decât eşti ?
Nu asta te face mai OM
Dacă-în sufletul tău,asta gândeşti.
Crezi că eşti mai presus decât mine ?
Părinţi şi copii am şi eu,
Mi-e milă străine de tine
Mă rog pentru sufletul tău.
Te crezi cu o treaptă mai domn
Când unii şi alţii te laudă într-una ?
Învaţă întâi să fii OM
Şi lasă de-o parte minciuna.
Te crezi mai deştept decât eşti
Uităndu-te de la înălţime ?
Ai grijă să nu ameţeşti,
Să nu cazi mai jos decât mine.
Eu,nu sunt nici domn, nici deştept
Am treapta destinului meu,
Pretenţii nu am de Poet
Sunt doar ce a vrut Dumnezeu.
Ştiu că te-închini ca şi mine
Mă iartă dacă acuma greşesc
Dacă sufletul tău asta-ţi spune
Străine,fii sigur că-am să te iubesc.
Mândria,prea plinul de sine
Invidia,ura,minciuna,
Nu încape în suflet la mine
Că nu le-am iubit pe nici una.
De nu te simţi lezat,tu iartă-mă străine
Avem cu toţii suflet,copii şi..chiar părinţi
Fii bun întotdeauna,fii bun şi azi şi mâine
Şi nu mai încerca,zadarnic să te minţi.
Şi prin ,,gunoi" sunt perle şi le vezi,uneori
Dar au valoarea lor şi eu nu o contest,
Valorile-s postum,acum şi adeseori
Păcat că prea târziu,le spunem ,,Te iubesc"

Luminița Giurgiu: Vedeți de-o umpleți


atât de fragil se clătină cuiul rănit
măsea de minte peste soroc înfiptă în scară
nu te urca
și nu coborî cu spatele
către frunze
e o fisură zimțată-n trotuarul
necopt, dar plesnit
ca un călcâi tânăr, muncit de neiubire
de ce-om sta înghesuiți toți acolo
de ce privim sângele șiroind cu ochii
în lingură
de ce tremură aerul și el nu se îndură,
îmi clănțăne dinții
o frunză cât jumătatea de lună mi se
lipește spartă, pe gură.
și arborele se aplecă timp
de o sută de vieți agățându-mi
de lobul urechii copilul
cu scară cu tot
spărtura din trotuar vedeți
de-o umpleți.

Horga Mihai: Patriotism local


În urbea noastră nu avem metrou
Și nici nu cred că vom avea-știu bine
Dar dimineața, cel puțin un ou,
Cafea va fi și câteva măsline...

În urbea noastră nu avem tramvai
Și nici nu cred că vom avea vreodată
Dar sfânta mămăligă încă, mai
O vom avea-n ceaunul de pe vatră...

În urbea noastră n-avem troleibuz
Și nici nu cred că vom avea, desigur
Dar vara vom putea mânca harbuz
Iar toamna face-vom cură de struguri...

Și totuși urbea asta nu aș da
Pentru nicio metropolă din lume
Am visele aici, familia
Și tot ce am realizat-anume!..

Ileana Vladusel: Sângeriu


florile înfloresc sângerii,
mamele plâng jelindu-i pe copii
cu lacrimi roșii, roșu a devenit modul nostru de a fi
diminețile sunt roșii cum roșii la fel
sunt visele nopții cu gust de șrapnel
nuanța aceasta sângerie
a îmbrăcat lumea în culoarea rănilor iar brazda din glie
e plină până la refuz,
sufletul omului rătăcește confuz
și, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat,
primăvara și ea, tot în roșu s-a îmbrăcat
războiul acesta a reușit să ne unească pe toți
în aceeași durere, grafit pe peretele vieții, de neșters
sângerie e clipa, apa mării și nava ce duce
pasageri clandestini spre un război fără cruce
culoarea sângerie nu are nimic glorios în ea
particule de cenușă acoperind viața
amestecate cu răni ce nu se vor mai vindeca
și ce primăvară frumoasă se întrezărea
la fereastra acestei lumi... ne vom mai întâlni vreodată cu ea?
iluzia unui verde ce va veni
va rămâne mereu porte bonheur, alungând sângeriul din zi
sper că la frontieră vor înflori
cireșii de mai, nu lacrimi în ochi de copii!

Geo Vasile: Cu femeia aceea începe


și Iiada, ziceam deci femeia
aceea privea cerul printre
pinii ce plângeau cu lacrimi
de rășină parfumată, a venit
spre tine te-a mângâiat
pe obraz, ca într-o scenă de
balet, ai fi urmat-o și-n iad
dus și-ntors, era prima oară
când simteai că te vede
cineva, că te văd niște ochi
verzi gălbui, guave necoapte,
îti văd și inima mi-a spus,
arterele, arteriolele, totul.
nu era nevoie să ti se infiltreze
lichid de contrast, vedeam
oricum, pentru tine nu se mai
poate face nimic decât un miracol
chiar pentru asta am venit să-ți spu

Petruța Niță: te așteaptă un pat de iertări și condamnări

================================================
dacă te vei întoarce
bate ușor în ușa mea
să nu cumva să tulburi iertările trecute
dacă nu deschid
dincolo de tăceri
vei afla răspunsurile fără întrebări
rămase în patul disperării
plin de cât amor o tot atâta ură
știu însă că vei pătrunde prin ziduri
cu puterea unui descântec
pregătit de condamnare
nu-i nimeni mai mare judecător ca tine
Dumnezeu e puțin plecat în vacanță
și dacă nu (te) mai respir
roagă-te pentru mine
================================================

Elza Hansen: Curcubeu

1. Mă iartă, de vrei chiar din viață poți să mă iei

Greșesc gândind oare, ce-ai vrut să spui
Cu ce megafon ai trântit lumânarea mea suflet
În fașa luminii ce gaura neagră înghite știrea?
Din tot ce zidesc cu a mea fantezie
Cad dimensiunile "unde naufragiat doar ajung pretinzând că iubesc"L.Cohen
Măcinată de dor, de-un cumplit
imposibil finit
Căzut în al meu cu semnătură design interior ”Dumnezeu”
Sufletul se căiește:
- Te rog în culorile curcubeului
Fiicei tale vorbește!
Dacă prezinți putere minții și inimii mele
Îndurare durerii să lași!
Nu cu semn exclamator poruncitor
Doar autoritar duhovnicesc glas
Te implor dă-mi o ultimă clipă de pace
Lașitatea la o parte să las!
Dă-mi putere să înfăptuiesc ce e corect
Măcar în al unsprezecelea ceas!Spin
Din tot trandafirul divin
Oare nu Tu, Divin Creator și pe acela mi-ai dat?
Al meu suflet e fără rușine pe genunchi la al tău altar
Din cel mai profund gând
La altarul divin
Canal ție aici și acum eu mă las
Văd viața, ciripitul păsărilor dimineața
Dar amenințată global
De ceva în substraturi pe mai multe planuri
Ochi stelar vede ce irisului meu îi este nevăzut
Pe un plan e bolnavă Planeta Viral
Tu îmi spui cu limbi de foc:
- Echilibrul și lumina sunt bolnave în oameni, spiritual!
Val după val
Duce spre mal
Albastrul voal
Galben luminii
Pe o masă în vis
Cu o față de roșu
Matrimonial
La la la la la Al
- Mă cobor printre voi
Parcurgând viermuit
Din coșmar în coșmar
Holograma undelor tremură paranormal

2. Virtualul război intracelular s-a mutat pe frecvențe reale...
În oglinda portalelor trei dimensionale
- Neștiind altfel decât scriindu-mă ție în rugă
De bun rămas
De e astfel să fie
Îmi las ruga și plânsul în acest poem
La altarul unde toți oamenii de bine
Treptele lumii închină
Ecumenic doar o inimă
Genunchii se pleacă
Au ajuns lacrimile până la măduva oaselor luminii
Pământul plânge spre cer
Urgia vărsată
Impactul otrăvii turnată...
Chiar dacă mi-e teamă
Să ajung acuzată
Cer putere să mai cred în ce îmi vei arăta!
Cum și unde să găsesc ce să fac?!
Ce-aș putea decât deja fac?
Purtând botniță pentru tot ce o pandemie implică
Țin aproapele meu la distanță fizică
Mă spăl pe mâini la nesfârșit
Pe când a lumilor toate amvoane
Se spală și ele ca Pilat
Pe mâinile lor iresponsabile de orice păcat...
Așteptând moartea Oare adaug sau iau vieții ceva ce-a mai rămas?
Poate fi mai mare risc decât moartea, de am să tac?
Chiar de va fi și sfârși-vor aceste gratii în fâșii peste gura mea
Mărturie las lumii golită de umanitate
Umbra sub sceptrul de-a pune mâniile pe putere
Îngrădind a mea libertate
Obsedate în dreptul tribunelor lor
Ce curând vor fi goale
Manifestul acesta și inimii obosite de atâta moarte
Se lansează și cad pe-ale tale brațe
Golului din teama de Tine
Doar de tine, Doamne
Mă las căderii în lumina și groapa acestui poem
În rânduri de lacrimi...
Văd ceața copiilor fără viitor
Ruga acesta de protest
Impotriva suferinței nenecesare
Din dragoste îți mulțumesc
O ultimă suflare prin a Ta îndurare
Să lași în Univers
Drum poeziei sigil îi pornesc
Nu e ușor
Într-o plasmă de cerc mă pășesc
3.Cerul mă strigă percepției Newtoniane

Gama muzicii șapte popas
Ritm cu pauză duminica pământescului ceas
Trăiesc frică în tremur dar accept
Strâng în piept tot mărul din al vieții pom
Mă trăiesc cu tot ce trebuie să simt fiind om...
Văd culori începând cu cea roșie
Speranța Cinematografie simbolică pe a realității alb-negru ecran
Nașterea-moartea-renașterea
Pare cod decodat conștiinței din mintea atlas
Portocaliul să fie al soarelui zâmbet Desenelor din copilăria ce în urmă-am să las
Roba călugărului când cheamă din est
Îmi adună-ancestralul și îl bate pilon dorului
Meditând cu elan
Regăsind în neființă ființă
Transcedentată
Frica spulberă formațiile găurilor negre de van
Ala-bala-Portocala!...
Sigur sfârși-voi pe acel balansoar
Jocul cu soarele printre degete
Imaginează fără de ramă
Vocea bunicii agață inimii mele icoană
Galbenă este lumina când viața în ea seamănă și seceră
Dar între timp crește Dansul ce nimeni nu vrea să-l danseze
"Toată lumea vrea să ajungă în rai
Însă nimeni nu vrea să moară"
Îmi reamintește Søren Kierkegaard
De durerea trăită profundului Eliade
Pagini rupte religiei universale
Emil Cioran a trăit egalitatea supremației "durerea care de fiecare dată se simte de parcă ar fi simțită întâia oară"
În dezlipire crește frica-n amploare
Oh! Cât de amarnic despărțirea pe toți
ne doare!...
Dacă în lecții școlare
Am învăța de la început să nu ne temem
Ar muta creierul vechi din al spatelui craniu
Drept în frunte un ochi nou?
Ar privi ce găsim dureros
Concepând că e straniu?
Verdele e liniștea
Mă privește plângând
Lacrimi de-argint întinzând
Uneori prea des și nu pot
De al dragului stres
Să mă-opresc
Să-i zâmbesc Nelovind propria știință
Cu al meu plastic pretins talant
dumnezeiesc
Te rog, nu te supăra! Mă dă afară de pe planetă ochiul golit de înțelepciune
Plin cu miraje circulare
Și idei despre contribuția mea
Că ar fi în zadar!
Păcăleală egală într-un zălud întâmplător
Creator
Miraculosule jucător de zaruri
Curcubeu irosit degetar
Balonașe din spume
Haina lui Mahatma Gandhi - Marele suflet
Dată nereușitului cuier
Uitată e doar mâna mea
Neechilibrată întinsă de tine condamnării de sine
Ce spune ea despre ce am crezut că eu port divinului tău nume?
Agățată
Cu capul spart
E ce a vrut că să fie
Schimbarea dorită în mine spre lume
Albastru reține în cerul sihastru
A mea amintire a unui copil drag
M-a întrebat dacă și înghețata poate să fie albastră?
Necolorată chimic!
Copil râzând cu inocență
De a lumii program pervertit și de a ei licență
Nu era naiv
El știa că ce bagă în gură nu-i la fel ca el de curat...
Schimb subiectul cu inversul lui
Cu ceva mai puțin poluat
Aș dori să vă spun despre cer scandinavic
Unde norii evaporă zorii
Des de soare privat
E un cântec făcut să ajute lumina
Rar zâmbind în acest colț lumesc minunat
Cerul, crâmpei din a ochilor oameni înalți
Ochi albaștri și-au tot fluierat
Până la urmă au materializat
Un cuvânt
Eu zic că-i de vreme albastră
Precum nouă românilor cetera și omul drag
Cuvântul”hygge”
Înseamnă plăcut sau cald
Climei nouroase lumină în case
Singuri și-au creat
Apoi au inventat acest cântec
"Îmi voi colora orașul în toate culorile”
Spune-un vers
Până acum versul e valid
Oamenii au în general încredere în autorități
Aventurile neterminate
Democratic cu un parlament au găsit cale de mijloc Majorității dreptate
Binecuvântate
Aceste regate
Pe niciunul din regi ori regine de o sută de ani încoace
N-au deranjat
Sacritatea facerii binelui au încurajat
Indigo amintește uniforma comunistă
Pe umeri cravată de pioner purtată
Ritm sacadat nesimțind fiind tânăr greutatea acelei vremi înfometată
Libertatea de gândire condamnată
În mine impresia de generație disfuncțională
Bipolară și coruptă a presupus
Dar încordarea expresiei scade-n cadență
Nici românul indiferent de ce apartenență
Aruncat de geografia nevoii pe a Terrei hartă
Cine știe unde
Nu e doar un pribeag
România nu e un loc chiar de tot distrus
Se poate salva
Aici bogatul și săracul aprind lumânări milioane Speranței
Crucile apără gurile rele de cerul noroios
Toamna miroase a sare-n bucate
Bucate lăsate în săli de-așteptare
Ochilor goliți de demnitate
Am de subliniat
Nimic nu ține veșnic!
De aceea, eu colorez al meu cer tricolor
Cu un sfeșnic în care gloria luminii o chem
Să umple cerul
Care pe nimeni de bună credință în veșnicie a lăsat uitat
Violet e iubitul meu cu pasiunea
Măcar că el nu știe Nu-s decât în scris năzdrăvană
Îl las să se scurgă în mici stele mai departe peste acest tot curcubeu
Cascade de sunete propagate din tastatura mea
Către cei ce doresc să citească
Sau vor deveni cum tatăl meu mi-a prevestit
"Să fiu la maturitate o pâine rotundă
Cu coaja aspră"
Așa a fost și el
Dar în miez sățioasă
Să mă țin tare în tot ce fac - deși uneori mă simt chiar și amară
Nu atât cât aș vrea de grațioasă-
Să devin
Precum împărăteasa Șheba lui Solomon
El m-a binecuvântat
- Tată, cât aș vrea să mă mângâi pe creștet, lângă mine sa fii!
Într-o pâine românească oricât de amară, în lumina pământului natal tăiată fraților mei, precum mie în felii
Tu să fii binecuvântat
Și acum și în veci de veci
Să fii de păcate iertat!
De aici
În acest mic Paris
Din frumosul oraș
Cu oamenii harnici
Clădirile dantelează centrul baroc
Țintuiesc frumusețea o clipă în loc
Să privească potențialul zidirii
Când primaru-i cinstit
Pătrunzătoare inimă cu iubire de cărți
De știință și credință
Aici m-a adus viața de dragoste și durere plină
Să reflectez la ale curcubeului culori
Dar și la a mea întâi grea
În cântarul vieții violetă regină
Din prea mult patos devenită timpului vină
Mă întreb
Când plătesc nota mea de plată
Cine va șterge lacrima din istorie
Și ce va fi de ajuns de demn să șteargă această urgie
Departe de-a pământului față?!...
De-acolo să plâng
Să cânt
Să vopsesc orașul în culori
Desenând suferința în arcușuri de viori
Cu a cerului albastră culoare
Dar să și rămân în cuvinte
Materializând după furtuni serioase Mesaj cu idei luminoase
O voce de dincolo de mine fluierată
Intr-o nouă melodie:
- Nu te teme!
Ești om
O paleta de culori
Uneori ca o găină păcătoasă Neputincioasă
Dar alte ori ca un vultur
Să fii pregătit că să zbori!
Fii cât mai des
Vis de speranță cerului înnorat fără stele
Rugăciune
Acțiune
Misiune
Cerului de lumină mă -nchin...
Chem înapoi Terra minunată și pacea
Le voi iubi mai conștient decât până acum!
Amin

Ioan Ganga Pahon: Războiule

=======================
Drumuri putrezite
în gânduri grele
ca niște întrebări
fără răspuns...
un mâine ce se clatină
în ziua de foc;
orașe scheletice,
civili răstigniți
pe tancuri si gloanțe...
să fugi prin panica ta
prelungă cum o uitare.
Din cerul de fum
cad avioane si păsări de diamant,
și nici un zmeu de hârtie
sau o mică pală de vânt...
un copil doarme într-o lacrimă,
lumea e un ochi ce arde...
pe nervurile otravei
totdeauna sigure,
pe care calci
războiule!,
un Dumnezeu
al nimicului.
=======================

Dinca Cristian Ovidiu: Iute ca săgeata


cum ar putea să fie cineva prieten
cu o roată de bicicletă,
ba chiar cu toată bicicleta,
parcurgea
drumul de țară pe jos
cu solemnitatea
eroului însoțit de vasal,
o primise de la băieții mari din tabără
să le aducă tutun și băutură de la crâșma satului,
nu i-a refuzat din teamă să nu-l facă fraier,
să recunoască că nu știe să o călărească
ar fi fost jenant,
o primise cu toată seriozitatea
avea ocazie
să-i crească aura responsabilității,
a propriei maturități,
o bicicletă și servantul ei
tandemul fericit,
naiva înfățișare a unui om stăpân pe el
braț la braț împerecherea solitară
exploratorul și pegasul fară aripi
scenă dintr-un film sovietic proiectat pe un ecran
de pânză al unui cămin cultural
naivul
devine util grupului,
suprarealism în ochii spectatorilor
fără bilet.

Nely Vieru: Frământări siderale


Eu te-am iubit fără cuvinte, încă
din prima clipă când te-am cunoscut
și toată colivia mea de stâncă
în colb purtat de vânt s-a prefăcut.

Simțeam plutind ființa mea în vrie
atrasă parcă de un magnetism astral,
iar inima rănită de pustie
agoniza prin universul sideral.

Eu te-am iubit cu bune și cu rele,
frumoasa mea din alta galaxie,
cu inima răpusă de durere
ai vrea acum iubirea mea să-nvie.

Eu te-am iubit fără cuvinte, încă
te mai iubesc și acum fără să vreau.
Când traversez prăpastia adâncă
să te iubesc ca să te pierd din nou nu vreau!

Eu te-am iubit cum nimeni nu te-a mai iubit
și nici n-o să te mai iubească de acum.
Eram din galaxie cel mai fericit
când am pierdut cuvintele pe drum.

Eu te iubeam cu mintea mea întreagă,
în necuvinte te iubeam, doar prin sărut.
Nimeni nu va putea să înțeleagă
Cât te iubesc acum când m-ai pierdut.

Eu te iubeam și încă te iubesc,
dar pentru mine ești o amintire vie.
Te voi iubi atât de pământesc
și cât putea-voi scrie poezie !

Alice Puiu: Fără bilet de primăvară


amurg respirat de neantul arsurii
pe ecranele picurate de noapte
când orașul silabisește cioburi
dintr-o vecernie de primăvară oarbă
trotuare decupează tăceri
dintr-o carte ghemuită sub șenila istoriei
îngeri ning mâini rătăcite
peste mirarea unui urs de pluș
trenul destramă luna
pe geamul lipit de degetele plecării
mi-e teamă, bunicule !
și litere curg păpădii viscolite
pe podul ce-mparte clipa
în mitraliere și virgule de nu-mă-uita
ajungem vreodată acasă?
în textul bombelor plutește alb
visul dintr-un corcoduș
pleoape de blocuri fumegă incert
golul huruit prin molozul disperării
tunelul conjugă bezna din recele fracției
fărâme din ultimul coltuc de pâine
mâine va fi altă lume?
mama tace această poveste
și candela ierbii mă ascunde
vers dintr-o rugă de stea
în jurnalul de călătorii
nimic special
doar moarte și străzi fugind
în altă ninsoare
semnat
copilul fără bilet de primăvară

Geo Galetaru: Mă simt vinovat

din când în când îmi amintesc ceva
nici eu nu știu prea bine ce
parcă cineva îmi șoptește pe unde să calc
și ce fel de haine să port
e toamnă și lămpile ard ca gutuile
desigur nu suntem singuri
câteva umbre forfotesc pe lângă casă
plantează lalele și trandafiri
în grădinița invadată de vacarmul greierilor
duminica e o pată vorbitoare
pe un peisaj cvasinecunoscut
(cred că am mai spus cândva asta)
nu vreau să cad în ispita trufiei
și să car zăpada în casele oamenilor
ca și când le-aș duce cărți poștale ilustrate
nu e nevoie să-i păcălesc în halul ăsta
și-așa viața asta abia ne mai încape între coperțile ei
sunt mereu copilul cu temele nefăcute
pariez că a bătut cineva în poartă
s-ar putea să fie fratele mamei
venind dintr-o scurtă pribegie forțată
ca-n povestea aceea cu ferestre înghețate
și ierni ambalate-n pungi de plastic
mama mușcă dintr-un măr și mă privește în tăcere
cu o îngândurare firească
mă simt vinovat de această eroare
care ne încălzește încă viețile

Postare prezentată

Teodor Dume: De ce, tată?...

Tata s-a dus într-o zi de iarnă cu foarte multă zăpadă. De fapt, nici nu știu dacă s-a dus de tot.Indiferent de zi, cu privirile încețoșat...

Top 10