Nr: 7-8(70) Aprilie 2022

Revistă de Cultură, Artă și Literatură      NR.7-8(70) 2022          Apare bilunar la Oradea/ RomÂnia  ISSN 2667-5620  

Director/fondator:Teodor Dume

Redactor-șef: Teodor Dume (Romania)  

      Redactor: Petruța Niță (România)                                       

 Redactor: Mioara Băluță (Romania)

          Redactor: Aurelius Belei (România)    

       Cum să depășești limita, când limita ești tu însuți         (Gheorghe Grigurcu)

====================================

* Mulțumim tuturor colaboratorilor!

* Revista se poate accesa prin Google

* Selecția textelor, în vederea publicării, se face din Extemporal liric - grup

* Cei care postează cu mențiunea *drepturi de autor rezervate, nu vor fi publicați

Sprijin financiar, benevol: DONAȚII,  Cod IBAN RO76BTRLRONCRT0621981301 Banca Transilvania, Filiala Oradea. Titular: Teodor Dume

În acest număr: Gheorghe Grigurcu, Geo Vasile, Daniel Corbu, Ionuț Caragea, Nicolae Silade, Geo Galetaru, Daniel Luca, Daniel Marian, Teodor Dume, Mioara Băluță, Cristina Ștefan, Ottilia Ardeleanu, Dumitru Ichim, Violetta Petre, Petruța Niță, Savu Popa, Florin Tănăsescu, Elza Hansen, Aurelius Belei, Emil Iulian Sude, Elena Lucia Spatariu, Nicolae Nistor, Cornel Florin Cubleșan, Vasile Dan Marchiș, Cadar Katalin, Horlaci Dumitru, Popa Ștefan, Stelian Platon, Petre Stoica, Vasile Ionac, Nely vieru, Gheorghe Apetroae, Vasile Culidiuc, Paulin Boldiș, Itoafă Adrian George, Carmen Oltean, Flavia Latcu, Carmen Șendroiu, Elena Valciuschi, giorgian Ionuț Zamfira, Gherase Laurențiu Cristian, Ștefan Doroftei Doimăneanu, Marius Tirla, etc                                                                                     Ps: Ordinea este ALEATORIE!

Sincere mulțumiri pentru colaborare!

Teodor Dume, redactor-șef

Geo Vasile: Testo bilingue

Sigura ta creație
Pe arborii jupuiţi de coajă ai vieţii
ar trebui să rescrii evangheliile
începând cu istoria primului asasinat,
a florii soarelui, a heliotropului,
a Fiului Omului,
să sapi cu unghiile a doua Iliadă
pe platoul granitic...
În schimb ochii tăi
coboară spre sexul elicoidal al morţii,
apoi sufletul
ţâşneşte în zbor înalt
să se regenereze

………………………………………

din când în când trimite pe pământ
mici descărcări electrice de mâhnire
cuvinte nedesluşite precum marea...
incontinent şuvoi de sânge
înlăuntrul forfotitoarei Himere
Globulare: desfrânarea iluziei,
singura ta creaţie.

La tua sola creazione
Sugli alberi scortecciati della vita
dovresti riscrivere i vangeli a partire
dalla storia del primo assassinio,
del girasole e dell’eliotropio,
del Figlio dell’Uomo,
scavare con le unghie la
seconda Iliade sull’ altipiano granitico,
Il tuoi occhi però scendono giù
al sesso elicoidale della morte...
Poi la tua anima
spicca nell’alto volo per rigenerarsi
............................................................
a quando a quando manda in terra
piccole scariche eletttriche
di rammarico,
parole inspiegabili come il mare,
incontinente flusso di sangue
dentro la brulicante Chimera
Globulare: lussuria dell’illusione,
la tua sola creazione.

Vasile Ionac: Singurătăți

=========================
E atât de frumos ca să fim amândoi.
care ești tu? care sunt eu?
tăcerea doar numără până la doi,
iar focul e singur în șemineu.
pe scaune mici picotește tăcerea,
mămăliga nefiartă așteaptă-n ceaun.
cafeaua e boabe... uitându-și plăcerea,
timpul e buimac în clipa de-acum.
nici amintirile, nici amintirile
nu sunt ale noastre. ale noastre nu sunt
decât uneltirile. false, azi știrile,
trag pături de ceață peste cuvânt.

=========================

Petre Stoica: Cântec pentru oamenii care trec

Sunt oameni care trec
Marele păpușar le împinge umbrele pe o pânză albă,
Ingăduitoare.
Ei se țin
Parcă de proprii pași făcuți cu greu la fiecare gură de aer
Luată.
Nu există niciun sens giratoriu, niciun popas,
Nimic.
Sunt oameni care se duc
Când scapătă soarele, când se simt inutili, când adorm
Pe un câmp de lucernă.
Deasupra lor vor cânta o zi-două, ciocârliile,
Apoi se va face liniște.
Sunt oameni care trec nevăzuți, neauziți decât
De păsări.

Geo Galetaru: Cineva schimbă regulile

=====================================
a trecut și asta
și a trebuit să vorbesc
dar cheile erau la locul lor
un fel de apoteoză a mâinilor crescute din ceață
ca niște orfelinate aduse la suprafață de o respirație atroce
da
a trecut și asta
am crezut că îmbătrânirea e înserarea aceea blândă
care crestează scoarța copacilor
și împinge păsările spre malul acela albastru
din care răzbat uneori tristeți definitive
un fel de cor al pădurilor învinse
a trecut și asta
și am învățat să mergem împreună
cu ochii închiși
în pauza dintre două ninsori
ca și când
ca și când
cineva schimbă mereu regulile
și noi încă nu am aflat

=====================================

Cristina Ștefan: Cine are nevoie de adevăr?

"ființa aceea
care visează
fără să se vadă pe sine
fără să-și simtă trupul
fără să-și audă vocea
fără să știe orizontul pământesc
se trezește din când în când
în lumea asta reală
e dimineață?
e seară?
e lumea ei?
ființa aceea care visează
vâslește pe ape strâmte dar limpezi
sau se rătăcește prin coridoarele
unei case ruinate,
printre pereți pictați agonic,
sau urcă, urcă, urcă
o scară din pietre funerare
uitându-se mereu înapoi
ființa aceea imaterială
dar atât de reală în visele ei
numai acea ființă
Te iubește, Doamne,
cu speranța nemuririi Tale."

(Din volumul: Cristina Ștefan — Rostul unei crengi de brad, Art Book, Bacău, 2017 )

Dumitru Ichim: Denia miresmei de salcâm

Nu cumva ca slovei să-i sfărâm
crudul tâlc, întredeschis abia,
tac și spun cum se făcuse seară
când Iisus
s-a retras sub umbra de salcâm
să se roage.
Și s-a auzit de sus
glasul alb – salcâmu-și înflorise
icoana:
”Pentru mâine, de Florii,
lasă-mi mie
ca să-ți port coroana
spinului
și rămâi doar Rege.”
Iar a doua zi,
pare-mi-se,
când toți îi cântau osana,
Iisus s-a oprit din mersul
asinului
în fața salcâmului înflorit.
Apoi, către pescarii Lui
grăitu-le-a
ne-nțeles cumpănit cu răscruce
ca taina unduită spre larg:
”Iată,
acesta mi-ar fi lemnul
cel bun pentru cruce,
dar cruce de catarg!”
Dar n-au înțeles ucenicii
nimic
din vorovirea către alt tărâm.
Și nimeni ascunsul nu-l știe
că-n Vinerea Mare
coroana,
cu-mprumutul de spini,
mirosea, până astăzi,
ca floarea – plâns alb –
de salcâm.

Cornel Florin Cubleșan: În fuga mea

Îmi amintesc vremea
când eram poet de cartier
vânam femei idealuri țineam soarele
în loc de fular - frigul
se ascundea prin vagauni.
Îmi lăsam durerile
în mari pahare de vodcă
trupul devenea prizonierul
scaunelor de fier
a vorbelor ce se încingeau
ca flăcările
în crasmele întunecoase unde
în fumul dens ne rătăceam spiritele -
iad vesel cu înjurături și vise
mirosind a fum de naționale și mărășești.

Adevărul
nu l-am aflat niciodată
nici din cărți
nici din otrava dulce a vodcii
Am rămas cu smerenia luată
ca o pecingine
de la suferinzi
acutizata în clipe de beție și disperare.
Mi-am păstrat picioarele fricii
ascunse - cu ele fug
de câte ori aud vorbindu -se
de sinucideri blasfemie
de compromisuri.

Îmi amintesc- vremea
de poet al cartierului
când fulgeram cu pletele lungi
străzi și cârciumi întunecoase.
În fuga mea spre alt tărâm mă însoțesc
umbrele femeilor pe care le-am iubit -
cuvintele
ca niște mirese pe care le-am lăsat libere
în lumea altora să strălucească.

Am rămas
cu vuietul vieții în vene ca un vuiet
de pădure
lovită de vânturi din care a plecat
vara .

Nicolae Nistor: Testament fără călători

Poate o să fiu plecat când îndelung mă vei chema
Unde mireasma florilor de tei gându-ţi mângâie.
În fiecare zi vei șterge de vise ceaşca de cafea,
Şi poate amintirea în urma mea o să-nvie.
Când mă vei chema acolo poate am să fiu plecat
Şi poate tu de mine şi chiar de tine ai uitat.
Plecat în necunoscut dintr-o terestră călătorie
Voi duce dorul frunzelor din parc, şi vântul cum adie,
Şi câte am trăit noi doi nemurindu-ne-n pustie.
Îţi scriu scrisoarea asta veselă şi tristă, acum -
Noi am trăit ce alţii nu visează niciodată
Aş vrea din cartea vieţii o dâră de parfum
Să laşi în urmă dac-ai fost vreodată!

Stelian Platon: Distanțele

Distanțele m-au înghițit mai lacome ca marea,

Pe umeri purtând greu destin ce mi-aruncase Dumnezeu,
Rămase sufletul acasă și toată-ngrijorarea,
Rămase fericirea ne-ncăpătoare-n bagajul meu.

O flacără insistă-n forma unui dor de țară,
Degeaba-n străină mare aș încerca s-o nimicesc.
Iubind simt umbrele de-atunci cum greu încep să doară,
Iar vameși cinici îmi confiscară dreptul să iubesc.

Bieți poeți, scotocesc întrebând unde-i fericirea
Străbătând lung și clandestin geografia.
Sleit amurgul gros îmi decriptează amintirea
Când sfielnic îți mai sărut discret fotografia.

(Din vol. „CLAUSTROFOB SUB CERUL LIBER”)

Popa Ștefan: Am venit la Tine, Doamne!

Am venit la Tine, Doamne
Obosit, plin de nevoi
Să îți cer să ai răbdare,
Cu păcatul și cu noi.

Am primit din tinerețe,
Cele bune, cele rele,
Iar acum, la bătrânețe,
Aș muri, moartea nu vine.

Mi-ai dat multe răsărituri,
Lacrimi, zâmbete, tristețe
M-ai coborât în prăpastia pierzării
Și tot Tu m-ai ridicat cu binețe.

Nu-ți cer zile sau comori
M-ai trecut prin toate, Doamne
Mulțumesc, atât îți cer
Izbăvirea de păcate.

Aurelius Belei: Raiul meu

       poezie                                    
Sunt doar un nebun

ce dansează printre
suave lumi
cu nerostite clipe
și pe sub ceruri de aur
pe armonia unei inimi
prinsă într-o
cerească melodie
tainic auzită numai
de lacrima șoptită
a raiului meu
îndrăgostit
de tine!

    Aurelius Belei                          

Elena Lucia Spatariu: Neputință

===================
Se revoltă în lutul acesta
din care sunt făcută
cuvântul
ca o pasăre închisă
intr-o colivie desenată
fără uși
creionul-
o prelungire a penei
din aripa dreaptă
încearcă stângaci
și zadarnic
o alta formă
o culoare
o lacrimă
un zâmbet
un stih
sau o iubire eliberatoare...
silabe se scurg
ca nisipuri mișcătoare
si nici un castel
nu pot construi
in clepsidra...

===================

Horlaci Dumitru: Ciorchine

======================================
un ciorchine savuros,
copt cu grijă, pe înălțimile sânilor tăi,
acolo înving disperarea
când mă înfrupt
din cea mai rămas din noi si din iubire...
acolo nu e nimic sā ne sperie,
poate doar grămada de sticle sparte
de votcă, dar nu rusească.
poate oceanul cenusiu
de chistoace aruncate alandala precum privirea-mi ce-ți adulmecă firea ta
păcătoasă.
înrudită cu prima femeie
dar credincioasă primului păcat,
cum si eu sunt credincios trupului meu devenindu-i fan.
un stan pe autostrada iluziei având în portbagaj cadavrul primului eu,
până să-l recunosc
pe străinul din oglindă,
până să eliberez realitatea din mine,
si ca un biet pui de pasăre,
până nu am spart coja oului
si până nu am înjurat oul de mama focului
nu am existat si nu am cunoscut gustul unui chiorchine, a unor cuvinte simple,
născute între două zbateri
devenind trup.
si până nu am blestemat blestemul să nu devină blestem,
si iubirea să nu-si caute iubire
si dracul să nu-si însusească rolul de drac,
nu am respirat prin plămânii naturi umane,
ci prin plasticuri artizanale,
suficient oxigen încât să nu mor,
dar nu suficient încât să trăiesc.
că asa ne este destinul, să ne minţim,
norocosi cu ciorchinele până la urmă
de unde stoarcem zeamă
ca să amețim în ghilimele
existența...

=====================================

Emil Iulian Sude: Poezii

 Autorul din perspectiva anomaliei

absurd atât timp cât voi fi în viaţă.
reală şi credibilă când nu voi mai fi în viaţă.
şi nu vor mai exista genuri de carne. nici bărbat nici femeie. o deopotrivă continuă. acuplare fără atingere. permanenţă de la suflet în suflet unde şi carnea va fi fost un remediu al vieţii o destăinuire să fi fost sufletul.
o realitate să nu fi fost vreodată
suntem cum eşti. paznic lângă paznic.
temporar fiinţă socială. permanent fiinţă-înfiinţată cu nefiinţa
prea lesne. unde nici aşteptarea.

Un fulg de uşoară

nouă paznicilor de noapte ne bat inimile noastre de dragoste. fiecare cu inima lui de dragoste. unul nu are ce mânca altul nu are unde locui şi toate sunt preludii. le dezvelim aşa mari cât palatele cât berbecii fripţi la grătar numai noi le auzim cum ne bat de parcă am fi vii. şi deschidem gurile
noastre de paznici şi suflăm a primăvară să o ţinem uşoară
spre dimineaţă colega nouă îşi scoate din cutiuţele ei mici o oglinjoară cu cea mai frumoasă din ţară. se dă peste bătrâneţe
cu acuarele vii ca o copilă două codiţe mici un
pogonici după arici.

Avem muşcate la masa de prânz

uşoare grele celelalte mese. ne ridicăm
de subţiori să ne vedem cu rotulele
afară. ne dăm pe lângă doamna bucătăreasă.
de la rotulă la rotulă. să ne umple şi nouă
castroanele cu ce a mai rămas din gura
altora. avem foame din destul şi întrebările retorice
nu ne mănâncă niciun răspuns nu ne surprinde slăbiciunea
doamna bucătăreasă nu ne împarte pe toţi
la fel. noi ne facem că închidem ochii
mâncăm din pungi numai zâmbete vrem. bucăţile cele mari din ceva dezosat le doseşte pe coapse că zicem noi s-a îngrăşat din râs. se uită la noi câteva buze de capră ne iau acasă şi ne pun la fereastra
spre balcon.

Da' bună s-a făcut

trei　oase şi un zâmbet parcă era.
a luat de la noi şi a pus pe ea
s-a mai întremat puţin.
a luat de la ea şi a pus pe noi
frumoasă s-a mai făcut.
că noi credeam atunci
că o mărită blugii.
noi ne târâm pe părţile
pe care am apucat să le
ascundem de frica şi tentaţiile ei
cu câte un coleg în cârcă privim
şi ce crupă şi ce uşoară
şi umerii ei sculptaţi pe calapodul nostru
de parcă noi şi în faţă am fi
şi în spate am fi şi la depărtare
este ea către noi.
de nu ar strica-o faţa ar fi şi mai frumoasă
a luat de la noi şi a pus la ea
ce nu am putut ascunde părţile ei
ale noastre de frică şi tentaţii.
şi are şi ţâţe.

Ne mirăm că e nepotrivită

într-un loc al ei ştiut
se tot mută de-a lungul şi de-a latul
că ne zice nouă nu mai are
loc de ea. noi tot o sfătuim
să mai lase de la ea să mai pună
de la noi.
ne trezim câteodată lângă noi.
cu ditamai inima. şi ne facem
că rămânem în urmă să ne legăm
la şireturi. ea se depărtează
tot creşte. înverzim prin copaci
de inima colegei noastre şi îi
zicem bună.

(din Paznicul de noapte)                            

Vasile Dan Marchiș: Poezii

 NINSOAREA DE IERI

Experiment fără strategie
ca zborul pufului de păpădie...
Fulgii căzând
fără temei ,fără rând
par a fi manifeste
sau teste plagiate,promovate din orgoliu
sau indulgență
dar trecuți în insolvență
că-i doar o mascaradă
a anotimpului care a intrat în istorie
neavând acoperire pe zăpadă

CADRU

La şcoala nevăzătorilor
singurul element de studiu facultativ
a rămas
lumina...

 

Cadar Katalin: Răsfoiește-mă

Răsfoiește-mă cu fiecare filă a tăcerii,
cu fiecare timiditate a respirației,
ca să înțelegi mai bine
de ce îmi place să las punctele suspendate
prin mansarda cuvintelor adormite,
când plouă
și norii înghit orice intenție a minciunii,
iar tu
mi te adeverești dincolo de gesturi
și de fapte,
fără nicio îndoială,
să te iubesc
sub o umbrelă scoasă dintre trucuri cu virgule,
până în punctul în care hârtia
se lasă dusă de vânt
și literele se decojesc de tușul
altor concesii
și atunci,
totul ne va fi mult mai clar
iar noi...
noi vom fi mai curați
și liberi.

Dar până atunci ...

Petruța Niță: Psalmul mâinilor

===============================
oare să-mi fie iubirea

templul din uterul universului
pe care-l împodobeşti cu flori de mirt?
...peste coapse îngenunchiate
sufletul tău abia şoptit mi-ar respira
cu îngeri peste umeri
.
să-ţi fie oare trupul meu
scutecul care sărută soarele?
...de ţi-ai aşeza mănuşa visului
peste sânii cuibăriţi în psalmul mâinilor
mi-ai cunoaşte libertatea pielii
cu care te măsor în inimă
.
oare să-ţi fie sărutul
ambrozia ce-mi curge prin sânge
şi-n albul osului şi-n albul ochiului?
...te-ai aşeza sub umbra tristei sălcii
privind spre fluviul în care curg
dimineţile mele
.
să-mi fii tu oare... să-ţi mai fiu
aburul pâinii din târziu?

================================

Mioara Băluță:***

Se scutură cireșii, dragul meu,
Lumina asuprește taina morții.
Poeții scriu scrisori lui Dumnezeu
Vorbind (și zi, și noapte...) cu pereții...

Și iarba crudă s-a albit de floare,
Și trupurile ne miros a rai,
Amare dezmierdări ne trec prin vene
Gonind de parcă-s herghelii de cai.

Învață-mă cu viața și cu moartea,
În noi vor asfinți curând chemări,
Când lumea doarme-n cuibu-i de cenușă
Din frunze vom clipi privind spre zări

Și ne-om atinge, tremurând, în vis
Coroana noastră...
Cercul nostru-nchis...

Teodor Dume: Rânduiala lui Dumnezeu

De câteva zile cobor în
mine
doar seara
și caut
un anume lucru
pe care poate că nici
nu l-am avut sau poate
l-am pus undeva
pentru a- mi aduce aminte de cel care am fost...
și ce trist...
uneori nu mănânc
nu beau și nici
nu mai vorbesc cu Dumnezeu
știu că dincolo de mine
e cimitirul în care
se odihnește tata
plictisit și el de-atâta așteptare...
uneori trec pe lângă el
cu privirea în pământ
pentru că de ceva vreme
am uitat ca să-l întreb dacă
a mai vorbit cu mama
dusă și ea cu nu prea mult timp
înainte de paști
mi- e greu să-l învinovățesc pe Dumnezeu pentru
toate astea
dar
sunt sigur că este complice cu timpul ce roade din mine
câte puțin în fiecare zi...

știu că așa trebuie să fie
dar ce să- i spun copilului meu?