Doar piatra din adâncul fântânii îți poate vorbi despre durerea apei (Teodor Dume)

Doar piatra din adâncul fântânii îți poate vorbi despre durerea apei (Teodor Dume)

LA MULȚI ANI, ROMÂNIA!



Dragă Românie,
Am păstrat scrisoarea de anul trecut, este aceeași pe care ți-am trimis-o mulți ani de-a rândul, e jurnalul în care o flacără îmi veghează sufletul și n-aș vrea să se mistuie pe jarul tăcerii. Te simt în toate ungherele ființei mele, îți vorbesc graiul și ești prima rază pe care am zărit-o când am deschis ochii. M-ai mângâiat și m-ai binecuvântat. Mi-ai trimis izvoare să le port în piept și poteci pe care să le cutreier. Un stol de ciocârlii a umplut cerul și mi-ai spus că trebuie doar să întind brațele, că vor veni negreșit să-mi cânte. Și așa a fost, draga mea Românie! Mi-au cântat de dragoste și de bucurie, și de jale mi-au cântat. Încă mai păstrez cana din care bunica i-a dat apă să bea fiului întors de pe front. E aceeași cu ulcica în care și-a strâns lacrimile pentru celălalt fiu, pierit acolo, printre dușmani.
Mereu ai fost o fecioară frumoasă, Românie, și multe priviri ai atras. Or înțelepciunea și credința ta ți-au fost scut pe care s-au odihnit uneori vulturii, alteori pavăză la ivirea fulgerelor de tot felul au fost.
Tu m-ai învățat cum se ară pământul și mi-ai împletit panere să le umplu din livezile vieții. Mai târziu am cules grâu și maci. Și greierii erau tot ai tăi, parcă săriți dintr-un atlas al istoriei, veniți pentru a ne lumina gândurile. Dar cel mai mult m-ai învățat să respect străinul care colindă plaiurile tale cu piciorul, cerșetorul de la colțul străzii, învățătorul care mi-a spus că geografia ta e sfântă și preotul care, la fiecare slujbă, se roagă pentru neam și țară. De-acum și pentru părinții mei. Pentru că ei sunt îngeri, îngeri români, care-și păzesc mormântul de pe acoperișul unei biserici. De câte ori îi strig printre lacrimi, răsună codrul până dincolo de hotarele tale, de la Iași la Alexandria, de la Marea Neagră la Timișoara. Atunci știu că m-ai auzit, mamă, și nu te lepezi de mine. Pentru că noi avem aici Focul Viu și Vulcanii Noroioși care clocotesc necontenit, ca sângele tău, și albastrul de Voroneț, și o deltă cum alta nu-i, și o ie pe care o poartă doinele noastre strămoșești.
Ți-am cusut un ștergar, mamă Românie, îl așez pe răsărit, să-ți ștergi cu el sudoarea de pe frunte, la fiecare apus. Și mai am un drapel țesut la războiul inimii, când fetița cu codițe împletite învăța să-ți rostească numele și spunea tuturor că ești leagăn și durere, bucurie și izbândă, farmec și împlinire, verde și trainică. Și, mai ales, a noastră! Acum și totdeauna!
La Mulți Ani, România mea!
Gina Zaharia

‎Mihail Buricea‎ : De ziua ta iubita noastră țară!

în
 
De ziua ta iubita noastră ţară
eu îţi doresc să fii cea mai frumoasă
să fii mereu o dulce primăvară
şi să ne fii la toţi o sfântă casă
Să îţi cinsteşti la zile mari eroii
ce au căzut în luptă pentru tine
şi să nu laşi pe vatra ta strigoii
să-ţi întineze tot ce-ţi aparţine
Poporul tău acum e-n libertate
dar lupi hulpavi avizi de-mbogăţire
s-au năpustit în haite peste noapte
să-ţi fure rodul muncii-n nesimţire
Borfaşi ce zic că-ţi vor prosperitate
se-nghesuie să te conducă ţară
ca să îţi ia mereu ce se mai poate
iar fiii tăi să plece pe afară

Pe munţi pe dealuri pe câmpii mănoase
balauri venetici fără hotare
s-au aşezat în vile somptuoase
să-ţi sugă vlaga ta fără sudoare


Poporul tău e-n pragul disperării
trăieşte zilnic fără de speranţă
este ajuns la marginea răbdării
iar viaţa sa atarnă doar de-o aţă

Dar într-o zi atât îi mai rămâne
să-nlăture prin forţă toată pleava
iar imnul sfânt Desteaptă-te române
să-i consfinţească-n luptă dreaptă slava

De ziua ta iubita noastră ţară
eu îţi doresc să fii cea mai frumoasă
să fii mereu o dulce primăvară
şi să ne fii la toţi o sfântă casă

 în

Ana Urma:Ferestre spre marginea lumii,autor Teodor Dume


Nihil sine Deo


(Recenzie)

Teodor Dume ni se descoperă cu eleganță și rafinament  în poezie. O poezie existențialistă din care aflăm că în viața pe lângă dezlănțuitele iubiri există prezențe nevăzute înscrise în ordinea ei atât de firească, una  dintre cele mai răscolitoare fiind moartea. Fin cunoscător al vieții, prin cunoaștere, experiențe și autodepășire, poetul dă prioritate în poezie trăirilor umaniste. Sufletul asemeni umbrei este făuritorul unor imagini care ne duc cu gândul la florile tristeții de tip baudelairean. Și poate că, asemănarea nu este întâmplătoare dacă ne gândim că  volumul anterior celui de față,Quand les ombres traversent la rue, semnat Teodor Dume, apare la început de an 2019, în Franța.Am putea crede că între poet și Univers există un fluid nevăzut purtând energiile creatoare, un fluid presărat cu evenimente și trăiri variabile pe etape, reprezentat ca un segment al existenței, mărginit de două constante primordiale: nașterea și moartea. Evenimentele dintre cele două constante: copilăria, adolescența, maturitatea cu încărcăturile și trăirile specifice, par să fi ordonat și contribuit la creșterea spirituală și știința poetului de a transpune în poezie forța ideii, a emoției, menite să seducă prin vers cititorul.Aflându-se pe un traseu ascendent, cu fiecare carte tipărită (nouăsprezece),poetul pătrunde în abisul metafizicii arzând  etape și ajungând  la o smerenie care dă înțelegere și greutate cuvântului,  iar eul împlinit doar întors spre înăuntru se eliberează prin ferestre deschise într-un anume loc, un loc unde  nimeni nu intră/ nimeni nu iese/Ferestre spre marginea lumii. Alte ori același lăuntru devine abis într-o singură zi,  ziua în care nu poate privi în ochi pe nimeni,ziua în care propriul ochi îl analizează critic: atunci cobor în mine precum ploaia/ peste verdele ierbii/ îmi privescsângele/ și nu spun nimic/ deși/n-am apucat să văd/ ce mai lipsește din mine/ Lăuntrul înlăuntrului.Ca o dominantă a viziunii poetului este prezența imaterială a sufletului. O viziune bogat ornamentată de experiențele și trăirileunui spirit profund. Sufletul său are răni, cicatrice, devine monedă de schimb pentru inima cuiva drag: în schimb îți voi dasufletul/Supravețuire în doi.Deși: niciun gând nu-mi poate schilodi sufletul/Decolmatarea prin rugă, vomdescoperi:sub cicatricea rămasă pe suflet/ Fotografia în formă de inimă și altfel de răni: singurătatea, indiferența, neliniștea, lacrima, aminitirile. Toate în strânsă legăturăformează un cerc imaginar cu semnificații larg valabile, un cerc neînchis încă de acel binecunoscut: nu pleca, tată!/În memoriam, copilăria. Poezia este cartea de vizită a poetului atras de ideea însingurării, a cufundării în propria melancolie sau poate că a unei dureri însoțită de  supoziții, închipuiri și goluri ale ființei care precipită versul prin reacții  și stări cum sunt:  tristețe, reculegere, uitare sau slăbiciuni aproape senzoriale. Ideea de proiecție a trăirilor contopite trupului creează o realitate ușor astrală, o părelnicie tactilă, asumată prin rostire și scris: câteva umbre navighează/ în zigzag prin sângele meu// din toamna care-și scutură tristețile/ peste umerii mei/ Nu-i bai;ducându-mi tăcerea în spate/ ca pe un rucsac/Îndeajuns cât să-mi pot grava numele;de atunci sub cicatricea rămasă pe suflet/ simt furnicături/ Fotografia în formă de inimă; nici nu știu cine sunt/ negreala sufletului îmi iese prin pori/ Rătăciri..
Poetul Teodor Dume, pare să fi descoperit armonia lirică a tăcerii atât de râvnită într-un prezent modern, zgomotos și supratehnologizat.O tăcere atentă,  în care doar scârțâitul peniței sau zgomotul tastelor se aude printre gândurile sfârșite în cuvinte: umerii îmi sunt acoperiți cu tăcere; ambianța calmă, destinsă: tăcere…/undeva la capăt de zi  se moare/Un fel de înstrăinare; mâine e o altă zi/ pe care o umplu cu tăcere/ Îndeajuns cât să-mi pot grava numele. Ideea de mișcare și reculegere sunt călătoria sau căderea în adâncul ființei, urmate de zborul tainic, folosind simboluri ale înălțării: aripi, sus, cer, explicate în vers: zborul cu o singură aripă/ nu-i decât zbaterea clipei/ peste tot ce va urma// chiorâș cineva mă privește de sus/Zbaterea clipei.Tăcere, liniște, singurătate, sunt necesități absolute ale reveriei pentru crearea universului propriu  în care-și proiectează cu îndrăzneală ființa, lăsându-ne totușiferestre deschise prin care să-i descoperim sensibilitatea iar acele zbateri neștiute vor elibera în ascensiune (zbor) eul creator cu o bucurielucid reținută, ca o rugăciune izbăvitoare pentru suflet.Poezia este pretext de reflecție și comunicare, reconstituie din fragmente disparate un univers liric, un univers plăsmuit din umbre și lumina însoțitoare. Interiorizat sau exilat în singurătate poetul decelează cu tristețe și discernământ propria memorie, recuperând și transpunând în vers, amintirile. Dorul, iubirea, singurătatea devorantă, sunt ipostaze frecvent revelate printr-o exprimare meditativă, gravitatea transpunerii în verstrezindu-ne întrebarea: oare ce eveniment, ce trăire specială îl determină pe poet să aducă în sfera firescului, cu seninătate și dezinvoltură, subiecte ca: moartea, durerea, tristețea. Aflâdu-se într-o permanentă comuniune cu un dincolo, observăm armonia, împăcarea dar și  efortul până ladificultate pe care le întâmpină în construirea relației cu Dumnezeu. Traseul este unul sinuos, dar se poate ghici că demersul ideatic continuă și își atinge țelul; m-am aliat cu singurătatea și/ din când în când cu Dumnezeu/În memoriam, copilăria;par un comdamnat interogat de moarte/ Dumnezeu se face că nu vede nimic/ Dor de mama;l-am strigat pe Dumnezeu/ nu mi-a răspuns/ Dumnezeu nu mi-a răspuns.
Raportându-se la divinitate din perspectiva unui cunoscător intimist trecut de faza căutărilor:privilegiul de-a ajunge la capăt/  mi-l dă panorma din sufletul lipit/ de obrazul lui Dumnezeu/  ca un sărut/ Nu-i bai;versul devine povață: în viața asta/ așa se bate la ușa lui Dumnezeu/ Rugăciunea dintre respirații. Prin această raportare permanentă la divinitate înțelegem că Teodor Dume-poetul se află în etapa întâlnirii cu Dumnezeu, un Dumnezeu atent la fiecare cuvânt al său. Pe parcursul lecturii vom întâlni o superbie a morții din care nu lipsește credința și speranța aleatorie, că mai presus zbaterilor umane există și un hazard al unui alt fel de împlinire,  o împlinire a bucuriei prin cuvântul scris. Simplificând pot spune că am reușit să identific trecerea comună dar cu folos a timpului drept temă a poeziei dumiene. Fie că ne vorbește  de revărsările unui azi înspre ieritrecând prinanotimpul primenirii ființei niciodată pierdutcopilăria, cu reveniri în prezentul gânditorului matur, sensibil,cuminte (citat din prefața de Atila Racz) și culminând cu moartea (viitor), poezia lui Teodor Dume este înnobilată de binecunoscut dicton latin: Nihil sine Deo.
(Ana Urma, Vaslui, 2019)


Savu Popa: Esențe poetice

Când îți ajunge fericirea
Cu tăișul la os,
Ai grijă
Să nu sângereze
Prea mult.
Nu este disponibilă nicio descriere pentru fotografie.

Ne vom strânge
În brațe
Atât de puternic
Încât inimile noastre
Vor răcni ca leii.
Savu Popa

Cornel Florin Cubleșan: Desenez cercuri


Grație fricii de singurătate
mă aflu în mijlocul mulțimii
ca un balon negru
mișcat încoace și încolo
de căldura sau frigul din ei
Nu disper
când mă părăsesc
desenez cercuri pe nisip -
așa învăț
cum arată o singurătate
perfectă.
Cornel Florin Cubleșan

Alin Claudiu Baciu: Din multe alte gânduri


Oare sunt eu tot ce ați vrut
Sau poate sunt doar o rezervă
Din tot ce știți necunoscut
Sunt doar un suflet de conservă
Am ascultat sau poate nu
Din toate câte ați văzut
Voi toți ați fost, eu am fost tu
Mult timp am stat, mult timp pierdut
Mi-e dor să plâng pe-al vostru umăr
Vreau să mai fiu copil o zi
Pe degete să vă mai număr
Să știu ce-nseamnă a iubi
M-am împletit din firul vostru
Am multe noduri încâlcite
Să-mi spune-ți des, copilul nostru
Să simt momente fericite
Tot mai puține degete îmi număr
Plecați încet din totul nostru
Eu sunt copil voi tot părinți
Așa cum sunt, sunt tot al vostru.
Alin Claudiu Baciu

Nynna Vizireanu: digitalart după o lucrare personală

 

nu o poate ocoli
nici oamenii fără gânduri
nici însuşi Dumnezeu
e un spaţiu rezervat şi nu insist
traversez singurătăţi şi învăţ
cum se moare
în înţelesul meu
un răsărit fără margini
şi fără intersecţii
oare de ce se moare fără ca timpul
să-ţi îngăduie
să te cunoşti pe tine însuţi?"

Teodor Dume - Oare, de ce?
digitalart dupa o lucrare personala by Nynna Vizireanu

Algoritm literar,nr.3(28),2019,director: Ioan Barb





Cuprins pagina 1. Silviu GUGA - Eseiști, critici și istorici literari 2 2. Ana BLANDIANA - Parcul din Chisinau 3 3. Cornel UNGUREANU - Jurnal (I) 4 4. Virgil PODOABĂ -Crăciunul arhetipal 7 5. Mircea MOȚ- Despre eminesciene oglinzi 8 6. Radu CIOBANU- A te păstra curat 10 7. Ioan Radu VACARESCU - Traduceri 13 8. Ioan BARB - Poeme 15 9. Emil Cătălin NEGHINĂ - Poeme 16 10. Lucian MĂNĂILESCU- Poeme 18 11. Andreea ZAVICSA - Instrucțiuni privind Cartea neisprăvirii 19 12. Felix NICOLAU- Dostoievski de la Bucale 20 13. Daniel MARIȘ- Focul din cuvinte 22 14. Viorel CHIRILĂ - Trasee și experiențe esențiale în lirica lui Ion Barbu 23 15. Liliana POPA - Poeme 27 16. Carmen Tania GRIGORE - Poeme 28 17. Angela Nache MAMIER - În intimitatea unui imaginar febril restituit 29 18. Ovidiu BĂJAN- Poeme 30 19. Mihai MERTICARU- poeme 31 20. Luminița ZAHARIA - Poeme 32 21. Ovidiu MOCEANU - Nu te vei teme de demonul amiezii 33 22. Nina CERANU -Portret în cărbune) 35 23. Daniel LĂCĂTUȘ- Literatura română sub cod roșu 38 24. Anca SÎRGHIE - O rodnică vizită a scriitoarei Alina DIACONU în România 41 25. Daniel MARIȘ- Între două lumi 43 27.. Ion NEGRILĂ- Andrei „fără inimă” 44 28. Sabina Ivașcu- Primenire 46 29. Silviu GUGA - Un interesant memorial de călătorie (Mioara Bahna). 47 30. Silviu GUGA - Un roman de Ioana Heidel 48 2 Silviu GUGA Eseiști, critici și istorici literari S-ar putea să fie o modă a listelor și, fără să am conștiința alinierii la această „modă‖, am alcătuit și eu, în numerele precedente ale revistei, liste cu o sută de romane, o supă de poeți, o sută de prozatori și o sută de dramaturgi din ultima sută de ani. Doream să sugerez că aniversarea Centenarului Marii Uniri se poate sărbători și în biblioteci. Un prieten, semnalându-mi laudele și, mai ales reproșurile care mi s-au adus privitoare la aceste liste, mă atenționează că listele au rămas „la modă‖ și mă întreabă dacă mă încumet să alcătuiesc și o listă cu eseiști, critici și istorici literari. Îi răspund cu o naivă pomptitudine că pot să alcătuiesc o asemenea listă. Am realizat-o, dar nu cu ușurința redactării celorlalte liste. Riscul de a avea mai multe reproșuri mi-l asum. Într-o „cronică măruntă‖ din revista „Orizont‖ (nr.6 /2019) eram ironizat, e drept cu...tandrețe, că în lista dramaturgilor am „îndesat‖ și nume fără relevanță, „dacă nu-i avem, să vedem pe cine mai...avem. Parcă autorii de istorie a dramaturgiei, a poeziei, a prozei - a literaturii – nu fac la fel? Nu adaugă şi ei până ajung la numărul de pagini… satisfăcător?‖. Cred că și pentru această listă mi se poate oferi o asemenea consolare. Iată lista: Gheorghe Bogdan-Duică (1866), Mihail Dragomirescu (1868), G. Ibrăileanun (1871), Ovid Densusianu (1873), Paul Zarifopol (1874), H. Sanilevici (1875), Dumitru Caracostea (1876), Sextil Pușcariu (1877), Eugen Lovinescu (1881), Nicolae Cartojan (1883), Octav Botez (1884), Alice Voinescu (1885), I.E. Torouțiu (1888), Perpessicius (1891), Radu Dragnea (1893), Ion Chinezu (1894), D.I.Suchianu (1895), Mihai Ralea (1896), D. Murărașu (1896), Basil Munteanu (1897), Tudor Vianu (1898), G.Călinescu (1899), Pompiliu Constantinescu (1901), Ioan Breazu (1901), Liviu Rusu (1901), Vladimir Streinu (1902), Șerban Cioculescu (1902), Dumitru Popovici (1902)

Mamier Angela Nache:Senzualite


Afară din pat,
Pletele poartă amintirea,
Jocurile simțurilor,
Mici salamandre fugace
In mijlocul
Unui foc de ierburi sălbatice.
Pupilele reflectă
Dezordinea și aventura ,
Am un avion în cap
Intr-un nor destul de ciudat,
Care se teme să se întoarcă
In țară.
Memoria mă înfrumusețează ,
Pe drumul unei grădini suspendate,
La orele însorite,
In cele mai bune locuri,
Micuțele salamandre somnolează,
Cuibărite în ierburile roșii
Sălbatice.
Sensualité
angela nache mamier
Hors de mon lit
La chevelure emporte le souvenir.
Jeux des sens.
Petites salamandres fugaces
Au milieu
D’un feu d’herbes sauvages.
Les pupilles rendent compte
Du désordre et de l’aventure,
J’ai un avion dans la tête,
Dans un drôle de nuage
Qui a peur de rentrer au pays.
La mémoire m’embellit,
Le long d’un jardin suspendu
Aux heures du soleil.
Aux meilleures places
Les petites salamandres somnolent,
Dans les herbes rouges et sauvages,
Blotties.
Mamier Angela Nache,(vol.Dolor,Editions Clapas)
P.S-Toile acryl."Femme-au-masque-de salamandre" (GARCIA)
|

Tincuţa Horonceanu Bernevic: Ce o mai fi și cu iubirea asta?


Anica iubește!
Trece pe stradă ca o umbră
și fața i s-a lungit ca a sfinților din icoane
Anica are ochii triști privind parcă înăuntru-i
nu în afară
Ce-o mai fi și iubirea asta care face oamenii să pară sfinți în viață?
Lina iubește!
Ați văzut mersu-i țanțoș ca de cocostârc
și zâmbetul care i s-a lipit de față?
Lina nu era așa
mergea cu ochii în pământ
de parcă număra pietrele
Ce-o mai fi și iubirea asta care îți rotește privirea înspre lumină?
Genoveva iubește!
Trupușoru-i plăpând
ce se strecura printre oameni
acum e aproape de perfecțiune
ca un cerc, ca o bilă,
strălucește în plin soare cu toate kilogramele în plus
și se bucură de tot și de toate!
Ce-o mai fi și iubirea asta care te rotunjește și te dă de-a dura
prin viață?
Claudia iubește!
Până mai ieri
când te servea cu un ceai avea gestul smerit
acum zornăie la toate încheieturile brățări de aur greu
și zornăitul lor
e ca un strigăt de ajutor pentru urechile mele
numai Claudia s-a transformat într-un păun
ce numără clipele de strălucire și se pierde în ele
Ce-o mai fi și iubirea asta care-ți îmbracă mersul în straie de aur
de ajungi să mergi poticnit?
Daria iubește!
Stă pe un pat de spital și numără ceva
clipele de liniște
clipele de durere
picăturile din perfuzii
are de numărat toată ziua
și toată noaptea
atât i-a mai rămas din bucuria de altă dată
Ce-o mai fi și iubirea asta care macină sănătatea ca o moară de vânt
ascunsă în inimă?
Cleopatra iubește!
Merge uneori la stânga, alteori la dreapta
fără să se clatine
e greu de ghicit fata asta care
luminează încăperea cu prezența ei
nu vorbește singură și are timp pentru toate
privirile celor din jur îi alunecă peste aura de lumină
și nu o ating
cuvintele ei vindecă răni și sunt ușoare ca fulgii
toată lumea spune același lucru:
Cleopatra iubește!
Ce-o mai fi și iubirea asta care face și desface tărâmuri
din care umbre și flăcări pornesc înspre lume?
Poate e un medicament cu multe reacții adverse!
Tincuţa Horonceanu Bernevic

Alexia Ema Ema: caut un oraș

       Versuri, Versuri, Versuri, Versuri, versuri, Versuri, Versuri, versuri, 
caut un oraș
în care totul să fie pe dos
râsul să fie tristețe
iar tristețea să fie un hohot de râs
nașterea să fie moarte

iar moartea ritmul în care inima îți bate până te naști
aș umbla decedată pe fiecare stradă
pe care aș putea să te reîntâlnesc
și abia atunci
aș simți că m-am născut
lângă tine în mormânt
***
tristețea asta va trece
și nu vreau
doar așa te simt aproape
când mi se umezesc ochii
te întorci
nu trebuie să mă atingi
ca să-ți simt degetele
nici să-mi vorbești te aud oricum
e de ajuns să plâng și
mormântul se deschide
ai tricoul puțin șifonat și după zâmbet
îmi dau seama că ai chef să dansăm
oprește-te
e miezul zilei și plaja plină
fetița noastră nu știe că sunt nebună
și nici lumea asta toată n-ar înțelege
că umbra de pe nisip
ești chiar tu

Alexia Ema Ema

RESTITUIRI***RESTITUIRI***RESTITUIRI***RESTITUIRI***RESTITUIRI***RESTITUIRI***

Restituiri, Restituiri, Restituiri, Restituiri, Restituiri, Restituiri, Restituiri, Restituiri, Restituiri, Restituiri  

IOAN ALEXANDRU
IMNUL, din IMNELE TRANSILVANIEI, 1976

Greu de rostit e Imnul, și mai greu
De încălzit această casă moartă,
Vrednic să fiii să-mbraci acel veștmânt
Pe care numai îngerul îl poartă.

Imnul, strigătul față de grai
De spaimă sacră și de bucurie
Când Mirele străvede prin perdea
Mireasa-mpovărată de vecie.

Puteri se cer grozave să despici
Catapeasma cea despărțitoare
Căci numai sângele din ceruri picurat
Poate aprinde pielea pe izvoare.


Ion Minulescu - Cu toamna in odaie


Mi-a bătut azi-noapte Toamna-n geam,
Mi-a bătut cu degete de ploaie...
Şi la fel ca-n fiecare an,
M-a rugat s-o las să intre în odaie,
Că-mi aduce o cutie cu Capstan
Şi ţigări de foi din Rotterdam...

Am privit în jurul meu şi-n mine:
Soba rece,
Pipa rece,
Mâna rece,
Gura rece,

Doamne!... Cum puteam s-o las să plece?
Dacă pleacă, cine ştie când mai vine?
https://Versuri.ro/w/tiy1
Dacă-n toamna asta, poate,
Toamna-mi bate
Pentru cea din urmă oară-n geam?
"Donnez-vous la peine d'entrer, Madame... "

Şi femeia cu privirea fumurie
A intrat suspectă şi umilă
Ca o mincinoasă profeţie
De Sibilă...

A intrat...
Şi-odaia mea-ntr-o clipă
S-a încălzit ca un cuptor de pâine
Numai cu spirala unui fum de pipă
Şi cu sărutarea Toamnei, care mâine
O să moară... vai!...
Bolnavă de gripă...


FLORIN MUGUR

Marginea de apă

Ne citim unul altuia poeme până ne vine rău
și ne rezemăm clătinându-ne de zidul ud
privindu-ne sfârșiți, desfigurați
ca după un imens hohot de râs.
Și dacă – întreabă cineva – și dacă ne-am desprins
noi înșine ca o lacrimă
din marginea de apă a bătrânului imperiu corupt?
dacă ne e tată? cum să ne omorâm tatăl?
Istoria fricoasă a imperiului
făcută din tresăriri și mușcături și desprinderi
ca istoria unui iepure turbat.
Și dacă totuși ne e tată?
Răspunde, imperiu celest!
El e măreț, nici nu ne-aude
el e stăpân pe dușmănia lui profesională
el se uită peste capetele noastre
și numără sorii teribili.
(din Portretul unui necunoscut (1980)
*

Ionel Bota: borderline. cât să poți locui o viață într-o lacrimă

Este posibil ca imaginea să conţină: copac, zăpadă, în aer liber şi natură
borderline. cât să poți locui o viață într-o lacrimă
îmi purtau oasele într-o lectică a flagelatului din sărbătoarea supunerii
încercam să aflu dacă viața e aceeași astfel ascuns de ura ta
cerșind statuilor bucuria de a crede și de a fi crezut
morții mei deghizați în îngeri visau înălțarea la cer
sinucigașul nu se mai poate reinventa
sub cascheta cazonă diavolul dă cu tifla speranțelor
e un război care se poartă
pe toate fronturile
tu nu îndrăzneai să mă părăsești
așteptând al treilea cântat al cocoșului
dar era numai raiul promis gladiatorului din poemul despre femeia care te-a amăgit pe peronul verii
culege spinii coroanei și scoate-mi ochii
dumnezeu are o iesle a nașterii pentru fiecare
o groapă în care îi vei citi morții cântecul de leagăn
până când numai într-o singură lacrimă vei mai putea adormi

De la Ovidiu Bojan citire

Un bărbat e adus în fața judecătorului pentru că și-a omorât soția.
- Fapta dumneavoastră e extrem de gravă.Ce aveți de spus în apărare ?
- Domnule judecător, soția mea era așa de proasta încât m-a scos din minți și am aruncat-o din balcon.
- Incredibil ce spuneți .Ce argumente aveți ?
- Păi să vă povestesc. Locuim într-un bloc cu 10 etaje, la ultimul etaj, iar la parter locuiește o familie de pitici. Părintii au 1 metru iar copiii, cel de 12 ani, 70 de centimetri și cel de 14 ani are 90 de centimetri.
În ziua respectivă i-am spus soției:
- E teribil sa fii pitic. Săracii vecini de la parter, toți sunt așa de mici!
- Da, răspunde soția, o adevărată familie de pirinei.
- Pigmei ai vrut sa spui!
- Nu, pigmei e ceea ce are omul în piele și de la care se alege cu pistrui.
- Ăla se numește pigment.
- Mă lași? Pigment e chestia aia pe care scriau vechii romani.
- Ăla se numește pergament.
- Cum poți dragă sa fii așa de incult? Pergament e când un scriitor publică o parte din ceea ce a scris.
- Domnule judecător, vă închipuiți că mi-am înghițit cuvântul „fragment“ ca să nu mai continui discuția asta aberantă. M-am așezat pe fotoliu și am luat un ziar să-l răsfoiesc. Nici nu m-am așezat bine că apare soția mea lângă mine cu o carte în mână și îmi spune:
- Uite dragă, asta e ceea ce scrie un scriitor și se numește carte , dacă nu aveai idee ce e aia. Ia și citește ,Veranda de la Pompadur.
Iau cartea în mână și ii spun :
- Draga mea, asta e o carte in limba franceza Marchiza de Pompadour, nu trebuie să traduci numele în română .
- Asta e bună dragă, îmi dai tu lecții de franceză, mie, care am făcut meditații cu un vector de la facultate !!
- Ăla nu se numește vector, se numește lector.
- Ești prost, Lector a fost un erou grec din antichitate.
- Ăla a fost Hector și era troian.
- Hector e unitate de măsură a suprafeței, blegule.
- Ăla e hectar, draga mea.
- Ma uimești cu incultura ta. Hectar e o băutură a zeilor.
- Ăla se numește nectar, spun eu oftând din adâncul sufletului.
- Habar nu ai, eu știu sigur ca era și o melodie pe tema asta pe care o cântau două prietene în duo.
- Nu se spune duo se spune duet.
- Mă scoți din sărite, cum dracu de ești așa de încuiat? Duet e când doi bărbați se bat cu săbiile.
- Ăla se numește duel.
- Pe dracu, duel e gaura aia neagră din munte de unde apare trenul.
- Domnule judecător , aveam tunel pe limbă, dar am simțit că mi se face negru în fața ochilor și nu m-am mai putut stăpâni așa că am aruncat-o pe geam.
Liniște în sală… judecătorul ia ciocănelul de pe masă, lovește cu el puternic și spune:
Nu este disponibilă nicio descriere pentru fotografie.
- E clar,a fost legitimă apărare,sunteți liber. Eu o aruncam deja de la Hector

Ileana Popescu Bâldea: BUN RĂMAS, GAUDEAMUS!


Nu știu dacă literele, separat sau legate între ele, au îngeri. Nici dacă aceștia le veghează întotdeauna. Cred, însă, că înregimentarea lor în cuvinte și a cuvintelor în povești ține de ceva SF, cumva. Chiar dacă SF înseamnă Dumnezeu sau dat genetic – ca joc al unei conștiințe pe care fiecare o denumește cum poate, cum simte, cum înțelege sau cum o percepe. Și, odată scrisă, povestea merge mai departe. Pe un drum îngust sau larg, drept sau sinuos. Și, chiar dacă se oprește, trecută doar prin câteva gânduri, tot și-a atins menirea...
24 noiembrie 2019. Ultima zi de Gaudeamus. Îmi propusesem să particip la Ceremonia acordării premiilor concursului "Nicolae Velea" și la lansarea antologiei - ”Rația de libertate” – editată cu această ocazie, antologie care cuprinde 35 de proze selectate din cele trimise la concurs, proze despre evenimentele din 1989. Într-o sală generoasă, departe de vacarmul Târgului, în general, Editura Betta, avându-l ca moderator al evenimentului pe însuși directorul editurii, domnul Nicolae Roșu, s-a întrecut pe sine. Spectacolul, bine regizat, dirijând privirile noastre de la un vorbitor la altul (Gabriela BANU, Victoria MILESCU, Eliza ROHA, Paula ROMANESCU, Aureliu GOCI, Emil LUNGEANU, Nicolae GEORGESCU, Victor ATANASIU, Lucian GRUIA) a adus în prim plan autorii premiați și volumele lor (publicate de Editura Betta, ca elogiu pentru meritul de a fi căștigat acest concurs): Ana DOBRE- PELIN, ”Secretele Otiliei”, Dan TIPURIȚĂ, ”Triunghiul Bermudelor”, Geni DUȚĂ, ”La porțile vieții”, Oana Anca OPREA, „Exod în lacrima lui Dumnezeu”, Marina COSTA, ”Ocrotiți de sirene”, Tudor CICU, ”Don Quijote pleacă la râzboi”, Gabriela STANCIU PÂSĂRIN, Daniela ALBU... Premiul ”Nicolae Velea” a revenit scriitorului Florin ANGHEL VEDEANU.
Chiar dacă: ”Nu există un roman al revoluției” - (Emil LUNGEANU) și ”Literatura nu s-a cristalizat, încă, este o epocă fluidă, volantă, nu sunt genii” - (Aureliu GOCI), concursul și tematica sa reiterează faptul că încă ne întrebăm: Ce facem cu anii noștri, în ce, unde ne punem amintirile și, mai ales, câtă vreme ne rămâne pentru a vedea cum visul nu mai aleargă besmetic înaintea noastră?
Cu semnul grafic al întrebării pe pereți și în creier, am părăsit sala printre autorii aplecați asupra autografelor, printre volumele emoționate, printre privirile de culoarea adâncului împlinit. Și treptele către parter le-am coborât nu pe tălpi, nu în mâini, ci pe aripi. Aripile acelea ale îngerilor de cuvinte, împrumutate cu grație de ei, cei nevăzuți, dar aflați deasupra noastră și a tuturor lucrurilor, întotdeauna.
Am mai trecut o dată prin fața Editurii Școala Ardeleană, unde îmi lansasem cu o zi înainte volumele: „Extrasenzorial” și „Ziua care-ți trece prin minte”, le-am mângâiat cu privirea și le-am ordonat în locul acela al lor, doar al lor. Nu le-am atins, dar le-am promis că într-o zi voi povesti și despre ele. „Fiecare are un moment al său. Va veni și al vostru. Și nu voi aștepta să vă cățărați spre urechile mele și să întrebați ce fac cu voi” – am zis încet, sigur, transmițând, prin canalul energetic dintre noi, întreaga mea duioșie. Am strâns pleoapele și am plecat așa, ca un orb, amintindu-mi, ca de fiecare dată când am câte o lansare, cuvintele lui Ciprian Chirvasiu: ”Ileana, poți să să ai o certitudine. Într-o zi se va întoarce. Știu ce spun, sunt om bătrân. După ce schimbă lumea, cuvintele se întorc să se odihnească puțin… Dar acum las-o liberă, las-o să-și facă de cap!”
Am înclinat capul greu de gânduri. Zgomotul a rămas în urmă. Frigul îmi biciuia obrajii. Geanta și plasele doldora de cărți îmi tăiau parcă degetele. Un portar amabil m-a ajutat să achit contravaloarea tichetului de parcare. Din mașină zăream silueta Pavilionului cu jucării din cuvinte și suflete. Câteva lumini unduiau umbre. Bariera s-a ridicat singură. Și nu știu de ce m-am simțit, pentru o clipă, un pitic într-o mașină cât o cutie de chibrituri, o mașină care-și făcea loc pe străzi, în lumea asta mare-mică!
Ileana Popescu Bâldea
IPB / 27 noiembrie 2019

Postare prezentată

Teodor Dume: De ce, tată?...

Tata s-a dus într-o zi de iarnă cu foarte multă zăpadă. De fapt, nici nu știu dacă s-a dus de tot.Indiferent de zi, cu privirile încețoșat...

Top 10