Doar piatra din adâncul fântânii îți poate vorbi despre durerea apei (Teodor Dume)

Doar piatra din adâncul fântânii îți poate vorbi despre durerea apei (Teodor Dume)

Ottilia Ardeleanu:Poveste de-o frunză și-o frunză


Într-o toamnă, o frunză frumușică se rătăci dincolo de pădure. O duse vântul jucăuș, iar ea se lăsă ademenită fără să știe că nu va mai vedea vreodată pădurea. Nici mama de care s-a dezlipit, nici vecinii, nici animalele care locuiau acolo. Se lăsă purtată zile la rând prin locuri necunoscute. Dar, nu-i păru rău câtă vreme se împrieteni cu fluturi, furnici, melci, fire de praf și de iarbă, tufe de flori și alte lucruri bizare. Își petrecu un timp tolănită la soarele călduț de octombrie, apoi se sui iar în palma vântului și o porni razna. La o pală mai puternică se lipi zdravăn de o ciupercă rotofeie. Se burzuluiră una la cealaltă, dar privindu-se inocent își dădură seama de atracția reciprocă. Frunza se plie pe pălăria ciupercii atât de frumos, încât ciuperca se crezu pe dată top model. Veni și-o buburuză și se așeză virginal lângă pețiol. Părea un accesoriu potrivit acestei toamne delicate. Și trecură zile și nopți în care se destăinuiră. Cum e în lumea frunzelor, cum în a ciupercilor și cum în a buburuzelor. Vântul părea să prevesteacă o furtună. Dinspre miazăzi, nori negri dăunători veneau încet ca niște mașini de război. Pacea lumii începu să se clatine. Un zgomot infernal sparse armoniile, culorile, viețuitoarele și dacă priveai în jur, totul părea o masă de cioburi în care abia se mai puteau distinge trupuri, culori, mirosuri. Furtuna înaintă cu haine rupte și părul vâlvoi. Avea niște bocanci mari și, descheiată la șireturi, călcă totul în picioare. Din ochi îi ieșeau scântei și fulgere. Urla nebuna, disperată. Biata frunză tremura din toate nervurile. Buburuza zbură încotro văzu cu ochii. Ciuperca ținu cât putu de frunză, dar când furtuna se dezlănțui cu putere i-o smulse din brațe. Furtuna își scoase cele o sută cincizeci de bice și începu să lovească în stânga și în dreapta. Nimic nu rămase în picioare. După un timp, soarele ieși să numere cadavrele. Înecată și ea, frunza ferfeniță zăcea la piciorul ciupercii fără pălărie. Impresionat, soarele o aprinse uitându-se într-un ciob de oglindă. Îndată ce vântul se puse pe jelit, pulberea ei se împrăștie în toate colțurile. Așa răsăriră primii copaci din propria cenușă!
Ottilia Ardeleanu

Mioara Băluță:versuri

VERSURI,VERSURI,VERSURI,VERSURI,VERSURI,VERSURI,VERSURI,VERSURI,VERSURI,VERSURI,VERSURI,VERSURI,VERSURI

***

Este posibil ca imaginea să conţină: text
octombrie
sau mâna care aruncă spre noi
aurul ultimelor frunze
o vară de parcă n-ar fi fost
locuri în care ne-am pierdut
dorința de a acoperi totul
să ne întoarcem
să ne grăbim
să uităm tot...

***
plimb câte un cuvânt
din cameră în cameră
hârtia rămâne albă ca o fată
care așteaptă inocentă
o poveste
ca o ploaie pe acoperiș mă scurg
încet
spre pământ
le-am făcut pe toate cum trebuiau făcute
am învins îmi spun
și timpul surâde misterios
tenebrosul lui ochi continuă să-i înghită
pe cei vii și pe cei morți
copiii casa grădina
în octombrie o farmacie bântuită
un loc în care a trăit cândva un alchimist
unde se întoarce din când în când
să-și continue metodic experimentul

Getuța Corbu: Vreme


Fulgeră și tună
ceru-i tot mai greu
sunt ca o furtună
în sufletul meu
ploaia cade rece
peste caldarîm
gîndul mă petrece
cît mă știu antum
noaptea-i și mai neagră
visul, nu-i tîrziu
eu, tot mai întreagă,
în poem, mă scriu!

Parnas XXI :Gabriela Trotuș

Scrisoare de fată hoinară
Chiar dacă
Te-am rătăcit undeva printre gânduri
Nu te frământa
Îți scriu două rânduri, mai spre seară
Cu mâna mea stângă
De fată hoinară.
Eu sunt bine
Pe aici mai sunt câteva petale zbicite
De vorbe vânturate în munți
Și de setea de tine.
Un gând nechemat
Ar vrea să îți scriu pe îndelete, ce fac
Dar tot el mă îndeamnă
Să tac

Mai multe poezii din volumul "Femeia cu chipul târziu" aici:

Melania Briciu Atanasiu: Labirint


Prin volbura de neguri ce înconjoară firea
se scutură sfioasă din ramuri amintirea,
se tânguie pădurea prin clopote prelungi…
Eşti toamnă cu capricii: mă chemi ori mă alungi
şi nu-ţi pot sta în cale, puternică de eşti
prin foşnetele tale m-aţii, mă rătăceşti
pe drumuri fără capăt precum un labirint,
oh, ce departe-i vara cu verdele-i de-absint!
Ce rezonanţă amplă, această simfonie,
oboiul stelei arde pe clipa încă vie.
Dar cum să-mi uit seninul din tâmple, cum să-ndur
o toamnă zămislită subit şi prematur?
Când sub cascada ploii se rupe un zăgaz
ca freamătul din vise să-l ţină încă treaz,
cu mâneci suflecate mă mai trudesc în timp
dar nicovala soartei scânceşte în răstimp
şi nu găsesc puterea în mine s-adâncesc
acest prea-plin de viaţă, acest prea omenesc
năvod în care-aş prinde eternul anotimp
în care nu există nici clipă şi nici timp.
Vezi, toamnă-amăgitoare cum mi-ai turnat din plin
pocalul reveriei şi-al nopţilor suspin,
dar în eternul iiei ce-o ţeşi mă înfăşor
pe-un Caraiman de vise şi-o cruce-n vârf de dor!
Melánia Briciu Atanasiu

Marius Ganea: Bunica


când buna mea a fost luată de-ntuneric
iar noi, copii, priveam la carnea rece
a fost de parcă cerul a oftat o dată lung
și s-a întunecat
credeam că ploaia o să curețe
și o să vindece pământul
dar n-a plouat
de atunci n-a mai plouat.
Marius Ganea

Dumitru Ichim, aforism

Dumitru Ichim
Jumătatea drumului parcurs spre succes este sinceritatea, pentru rest folosește GPS-ul credinței !

Firoiu cristina Maria: Egal sau privire, adică totuna...

Este posibil ca imaginea să conţină: unul sau mai mulţi oameni, oameni în picioare şi floare
Egal sau privire, adică totuna.
Firoiu Cristina Maria
Eu țin de la mine pân' la tine
De la tine pân' la mine
De la mine pân' la mine
De la al doilea mine până înapoi
De la inapoi până-'nainte
Și tot așa...
Atât țin eu minte
Despre mine
Dar,
Mai ales,
Atât țin eu la mine
La tine
La al doilea mine
La înapoi
Și la înainte
Eu țin de la mine până la " a ține" ,
Niciodată până la carnea mea
Sau până la viață și atât.
Eu țin de la mine până la auz
Până la vedere
Până la naștere
Până la frică
Până la bucurie...
Și până la urmă eu țin de la mine
Până la orice altceva
Mai puțin decât ultima dată
Și
Mai mult decât întâia oară.
Adică, nimic
Adică, cele spuse
Adică, cele văzute
Adică, cele crezute...
Eu țin de la mine până la mine
În orice iubire oricum
Bâgându-mi sufletul
Și rămânând fără distanța
pe care o calculez prost
Și isteric
Și acum.
Eu țin de la mine până la atunci
Până la mereu
Până la nicicând
Până la picioarele tale eu țin,
Căci dacă ajung acolo,
Mă vei crede netot și tont,
Iar eu țin de la mine până la orice greșeală
Curată
În fața ființei mele
Ce iubește...
PhoToCredit Florin Doru

Viorel Boldiș: Mamele noastre din țară

Voi ştiţi din ce-s făcute mamele de copii plecaţi prin lume?
Ele nu sînt aşa ca celelalte mame, ele au ceva mai anume:

Le-a pus Dumnezeu în sânge şi-n carne şi-n oase,
nişte mirodenii de-ale lui, secrete şi miraculoase.
Că altfel, cum oare-ar putea rezista trupurile lor
să nu se prăpădească de atât amar şi de atâta dor?
Voi ştiţi în ce măsoară timpul mamele lăsate singure în ţară?
În concediile noastre de Paşti şi de Crăciun, şi în ăsta din vară.
Între ele, mamele aproape că nici nu trăiesc, stau aşa şi aşteaptă,
doar doar se va-ntâmpla o minune şi vom bate la poartă.
Că altfel, cum oare ar putea rezista trupurile lor
să nu se prăpădească de atât amar şi de atâta dor?
Oh Doamne, de ce nu te-ai născut şi de ce n-ai murit în fiecare zi?
Că aşa am avea doar Crăciun şi doar Paste şi musai ne-ar fi
să ne întoarcem acasă mai des, sau, de ce nu, chiar de tot.
Voi ştiţi de ce mamele noastre încă mai pot?
Că altfel, fără ele, am pieri printre străini,
am fi ca şi pomii-ncărcaţi, dar fără rădăcini.
Viorel Boldis

Marcel Vișa: despre morți numai de bine (2)


Nu chinuiți morții,
nu le incendiați trupurile!
Cum ar fi dacă, plecând temporar din oraș,
ai găsi la întoarcere, în locul casei,
cenușa, locul ras de pe fața pământului,
șarpele făcut scrum?
Sosind din vacanța prelungită,
sufletele bronzate,
cu suveniruri în sacoșe imaginare,
vor găsi spațiul locativ vandalizat,
strâmtorat de aer,
micșorat (tocmai) de micimea sufletelor cazate încă
la 5, 4, 3 stele, 2, 1, 0
Ajunși din nou la START se vor întrista teribil,
vor rătăci pe străzi-
suflete homeless vizibile pisicilor,
câinilor și copiilor
Doar ei observă zbuciumul dincolo de aparențe,
le vor întinde mâinile călduțe, boticurile umede, nepăsarea.
Într-un final, abandonul total îi face să stea ghemuiți prin gări obscure
așteptând trenuri spre lumi în care focul nu a fost descoperit,
iar șarpele casei nu are de ce să se teamă.

Atila Racz:astăzi

astazi
parca ar calca zilele pe carnea noastra
parca ne-ar impinge
departe de tinerete
poate
aproape de timpul acela mort
in care nu ne mai pasa
Fotografia de profil a lui Atila Racz, Este posibil ca imaginea să conţină: unul sau mai mulţi oameni şi ochelari de soarein care suntem doar amintirea
celor prin care am trecut
celor care au orbecait prin viata
celor care n-au stiut ce trebuie
sa aleaga
ce trebuie sa iubeasca
ce trebuie sa indure
legati de legi
legati de oameni
legati de spaime
legati de moarte
parca nu este indeajuns
ca nu mai auzim
ca nu mai vedem
nu mai simtim cum ne bate
inima
cum ar vrea sufletul sa ramana cu noi
in trupul nostru
fara sa ne numaram zilele ramase
Atila Racz

Maria - Ana TUPAN despe Devoratorul de umbre,de Teodor Dume








poezia lui Theodor Dume, un poet ajuns la maturitate, autor al câtorva volume, e turnată într‑un limbaj mai flexibil şi mai sofisticat, al cărui principal procedeu retoric e jocul deconstrucţiei sensului literal în sens alegoric („alegorie a lecturii”, cum l‑a numit Paul de Man). Iată un fragment de poem în care călătoria spre un dincolo imaginar de după moarte se suprapune cu scenariul mutării într‑o nouă locuinţă şi al sfinţirii ei de către preot: vreau să mă mut în ziua de mâine/ fără niciun bagaj/ dar mi‑e teamă/ simt o răceală în oase/nu ştiu dacă sunt abandonat/ în propria‑mi umbră sau/ e doar o renovare ori/ o preschimbare de trup/ în care/ îmi voi aşeza amintirile/ şi câteva lucruri// la sfârşit îl voi aştepta pe Dumnezeu/ ca să‑mi binecuvânteze noua casă („Îngrijorare, vreau să mă mut în ziua de mâine …” din volumul Devoratorul de umbre, Princeps Multimedia 2018, cu o prefaţă de Daniel Corbu.) Existenţa este pentru poet un şir de efecte ale luminii: alienat în viaţa anostă a fiecărei zile, silit să se conformeze unui pat procustian al birocraţiei unei zile de muncă, îşi simte personalitatea metonimizată, el fiind prezent numai precum lumina sinteză în vreuna sau alta din culorile spectrului. Este o poezie de tradiţie existenţialistă, anxioasă, a disperării în faţa neantului, a transcedentului gol, dedus din contemplarea instabilului dublu de umbră al trupului. Divinitatea e devoratoare de umbre – patetic rest ale celui care primeşte odată cu candela ultima porţie de lumină –, în vreme ce figurile părinţilor sunt rememorate în poeme de un patetism nedisimulat. Inversând scenariul istoriei teocratice a lumii, de la Geneză la redempţiune, poetul vede întemeierea fiinţei sale în căminul parental şi în ordinea afectelor şi valorilor deprinse atunci. Copilul îşi aminteşte de întunericul decupat de veşmintele tatălui, acesta părând a‑i crea o lume din haos. Existenţa sa e acum marcată de sentimentul acut al absenţei tatălui, aşteptat să se întoarcă de ziua de naştere a fiului, redus la o fotografie păstrată într‑o cameră. Ca în infinita substituire lacaniană a trupului tabuizat al mamei (aici şi a figurii paterne) prin alte semnificate ale dorinţei, poetul regizează o neîntreruptă dramă a traumatizantelor despărţiri, dispariţii, absenţe – a iubitei, a cititorului sau a oricărui alt pol de comunicare. Contrar parabolei biblice a bobului de grâu ce cade pe pământ, într‑o societate insensibilă la valoare orice manifestare de nobleţe e o risipă: „de unde să ştiu că seminţele /curg pe arătură fără să treacă/ nimeni cu plugul / de unde să ştiu că şi seminţele mor…”.

NR.8/9,Octombrie 2019

REVISTA EXTEMPORAL LIRIC, 
::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::
Revistă de Cultură,Artă și Literatură
Apare la Oradea (bilunar/online)
Biblioteca Națională a României, ISSN.2668 - 5620/ISSN-L 2668 - 5620
Înființată în iulie 2019
* DIRECTOR/FONDATOR:Teodor Dume
Accesați prin Google link/ul. https://revistaextemporalliric.blogspot.com/
:::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::
- REDACTOR-ȘEF, Teodor Dume,scriitor,Oradea/Romania
- REDACTOR, MIOARA BĂLUȚĂ,scriitor, Bacău/Romania
- REDACTOR onorific, VERONICA LERNER,scriitor/Canada
::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::
Adresa poștală:
ORADEA/410061
str.C.Dobrogeanu Gherea,nr.6,ap.4
mail: teodordume@gmail.com
https://www.facebook.com/teodordume
::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::
REDACTORI COLABORATORI:

* Attila Racz, scriitor,Dublin/Irlanda
* Amalia Achard, scriitor/Franța
* Ottilia Ardeleanu, scriitor.Năvodari/Romania
* Melania Cuc,Scriitor, Bistrița/Romania
:::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::
Materialele pentru selecție și publicare se pot trimite pe adresa de mail sau prin cele 3(trei)grupuri administrate de Revista Extemporal liric
* Academia de Poezie,Artă și Literatură,Teodor Dume
,https://www.facebook.com/groups/604379046346158/
* Extemporal liric
https://www.facebook.com/groups/extemporalliric/
* Esențe
https://www.facebook.com/groups/159152697617815/
SURSA materialelor este pagina Facebook cât și cele 3 grupuri enumerate mai sus. Trimiterea cât și postarea materialelor în cele 3 grupuri se consideră din start ca ACCEPT pentru selecție și publicare,nemaifiind necesar acceptul individual.
Autorii materialelor își asumă toată responsabilitatea privind originalitatea și conținutul.
Redacția nu-și asumă nicio responsabilitate
Selecția și publicarea se va face în funcție de calitatea textelor și necesitățile revistei
Materialele trimise nu se înapoiază.

Daniel Corbu:Invitație la lectură

Versuri, Versuri,Versuri, Versuri,Versuri, Versuri,Versuri, Versuri,Versuri, Versuri,Versuri, Versuri, Versuri  

NOI VEŞTI DESPRE PASĂREA OARBĂ DALI
Motto: Primiţi-l cum se cuvine
pe călătorul străin, poate
că el poartă semnul!
Nu mă mai recunoşti poartă a liniştii
în zadar paşii mei bat dalele jur împrejur!
Bezna trece de pe o stradă pe alta deopotrivă
murdărindu-le
şi iată-mă oprit la jumătatea drumului
precum mîna lui Avraam la uciderea fiului.
Unde să mă mai răsfrîng
dacă şi întîmplările trecute mint?
Suflete aruncat în trup ca regele
într-un umbros sarcofag
la ora cînd viermele părăsea mărul putred al stăpînirii de sine
ţi-am cumpărat încă un CD cu hîrşîit de
valuri cu gîndul secret să te scap de ziduri
de arlechini mahorcă de creneluri şi de balul
de steaguri de făcătura ce-şi trăieşte
clipa de glorie.
NU MĂ MAI PRIMEŞTI POARTĂ A LINIŞTII!
A plecat şi Lenor cea frumoasă precum grădina
Ghetsemani la vreme de rugă
s-a risipit şi măreţia găleţilor cu rouă.
Dar astăzi rătăcind prin frigul altor priviri
m-am întîlnit cu pasărea oarbă Dali
şi iar m-am întrebat: CE FEL DE PASĂRE
E ACEASTA CU ARIPILE ÎNLĂUNTRU ŞI
CU MORMÎNTUL PE UMERI CE FEL DE PASĂRE
E ACEST ZEU INFORM
PĂGUBITOR DE LIMITE?
Şi pe cînd cele şase întrebări mi se înghesuiau
la lucarne
ea mă opri înainte de primul cuvînt şi spuse:
Prea multe întrebări pentru cel singur
nimeni nu poate corecta şpalturile greşitei tale vieţi
totul e clinic pînă şi risipirea
lungă lista proscrişilor frumoasă piramida
de capete.


ÎNTOARCEREA CU LACRIMI
Multă vreme mi-am imaginat poezia: o femeie privind
printr-o fereastră.
Multă vreme am crezut că privind prea mult 
                 frumuseţea
Este posibil ca imaginea să conţină: Corbu Danielvoi orbi.
Îmi spuneam: de m-aş învinge mereu
                                   fără martori şi fără fast
de m-aş învinge în fiece clipă!
Dar cineva îmi arăta cu degetul instrumentele de 
făurit duminici
felinarele de înaintat în deşert
altcineva tocmai descoperise complotul lucrurilor
                                                     mărunte
asupra privirilor mele
prietenii răsturnau pe trotuar valize cu îngeri
serile îmi pregăteau încoronarea cu lacrimi
şi nu ştiam cum să te mai mint moarte
care ani de-a rîndul ai acoperit spaţiile albe din
poemele mele
îţi cîntam litanii cîntece din nordul meu
răsărite ca florile din inimă
singur îmi încurajam călătoria pe cruci
şi mă vindecam de muşcătura atîtor cuvinte
otrăvite.
Cînd vei citi acestea cititorule
eu demult voi fi plecat prin alte poeme.

CORĂBIILE DIN ACVARIU
Există, cu adevărat există o sintaxă a binelui!
Fericit cel ce se lasă copleşit de mireasma acestei lumi că a lui va fi evanescenţa!
M-ai strigat mamă?
în genunchi cu negrul ăsta al vieţii mele tresărind
şi zornetul unei lumi ornate cu broderii de Neamţ.
M-ai strigat mamă?
Ce drumuri îmi spînzură-n creier
cînd admir corăbiile din acvariu
şi mă-ntreb cui folosesc atîtea guri pline de vorbe
şi de ce, Doamne, desăvîrşirea doar în
darurile tale se-ascunde?
M-ai strigat mamă?
Dacă mă strigi din zarea croşetată de nori înseamnă că vezi
cum vernisez zilnic două mîini de carne ca două sărbători
cum mă amestec cu toţi cei tîrîţi la banchetul
păcatului
şi cum adăpostul celor douăzeci şi patru de practici
divinatorii
sughiţă a pagubă.
Fericit cel ce se lasă copleşit de mireasma
acestei lumi
că a lui va fi evanescenta!

FRATELE IUDA (o viziune)
Ani de-a rîndul am urmărit devenirea dialectică a celui ce-şi chinuie umbra.
Da, e foarte greţos că venim foarte greţos că ne ducem
–   ca pentru mine-am şoptit. Pe urmă
am adormit şi-am visat imensa poartă a Paradisului plină de desene obscene, de-nfăţişări şi înscrisuri greţoase. Apoi am smuls cartea din mina îngerului şi-am ales doar cuvintele care ţin loc de aripi.
Şi s-a făcut seară şi s-a făcut dimineaţă.
Iar cînd s-a apropiat cel mirosind a trădare (cîţi din neamul lui Cain chipul nu-i poartă?) am spus:
—   Răscumpără-mă, frate Iuda şi pe cîţi arginţi vei vrea
pe mine mie la nesfîrşit vinde-mă!

CINA DE TAINĂ
De parcă-aş avea destul timp de parcă mereu aş începe
seara îmi vin în memorie întîmplări fără seamăn cu priviri zornăind ca arginţii în urechi îmi sună foşnetul inimii tropăitul Iovilor cutreierînd cartiere.
Aşa începe cina de taină: ucenicii au aşezat tacîmurile de argint au umplut castroane de fulgere în pahare atoatestăpînitor se răsfaţă orizontul Acum orice rugă umileşte asfinţituri orice aureolă se-nclină.
Aşa începe cina de taină
dar poate undeva s-a şi pregătit o cruce
pe măsura palmelor mele.

Nu sunt Iisus nici Napoleon nici măcar Stig Dagerman stau singur la cina de taină şi totuşi cineva mă va vinde.




Raul Constantinescu: Elegie la castelul Pogany


Splendori de paradis petrecutu-s-au ca-n vis...
O, azi nu mai sunt castelani cum cândva erau...
nici domnițe nu apar ori în armură cavaleri...
singur în paragină castelul părăsit
pe blazon pânze de păianjeni praf geamuri sparte cucuvăi
pustii alei sub galbene frunze spre capelă pași pierduți
falnici brazi uscați căzuți arțari sângerii...
cândva pe-aici era un ghețar în umbră-ascuns,
apă cristalină curgea-n iazul cu păstrăvi și alți pești de munte;
valsuri mazurci polci furau perechi în dans;
domnișoara Pogany la pian cânta din Strauss, Liszt, Chopin
pe terasa dinspre Retezatul nins;
aur din crengi frunzele ning sub cerul mov,
spre soare-apune trec fantomele trecutului prin crâng,
din alte lumi albi mesteceni aprinse lumânări în vânt
veghează trecerea lină-n uitare
a celor ce-n floare-au fost și nu mai sunt...
din tot pe trecător îl doare
splendoarea lumii care a fost și astăzi nu-i,
unde-i oare, unde unde?
Castelul Pogany, 22 octombrie 2019

Dumitru Ichim: Tot la gura oceanului, Nova Scoția, Canada

Este posibil ca imaginea să conţină: unul sau mai mulţi oameni, barbă, pălărie şi interior
A trecut ziua prin fața mea și m-am întunecat! Există un întuneric al tristeților și un întuneric al adândurilor. Adâncul în jos - caligrafia ta, oceanule, cu care ai desenat toate formele de viață ale visului de noapte halucinant de frumos! Adâncul în sus - întuneric al apofaticului dionisian, întuneric al nopții ultraluminoase, Lumină ultraîntunecată ca să poată prin el chiar necuvântătoarele constelații să poată cuvânta cum niciun poet nu a reușit cu pana psalmilor lui!
Și moartea este întuneric, dar este întunericul ilogicului, precum cel al cerului, care lasă să-i moară soarele ca să se poată distruge zăvoarele mărginirii și ale timpului. Numai prin ochelarii morții putem citi taina mormântului gol. Este întunericul cel mai adânc al lumii - mareea de la ceasul al șaselea până la ceasul al noulea. A fost ceva, așa... cum numai tu poți înțelege când vii la Bay of Fundy, singurul loc din lume când intri în altarul Lui să-ți spovedești toate râurile și fluviile tale care au greșit cu voie, sau fără de voie, cu murmurul sau cu valul năpraznic, cu știință sau cu neștiință... ''Dar pe infinit cine l-a creat?'' Iubirea! Că numai Iubirea fiind infinită poate crea infinitul, cum în zâmbetul unui copil poți vedea, prin spatele veșniciei, cam cum apare Cel Veșnic care a creat veșnicia, cum cel ce a creat iubirea nu putea fi decât Iubirea, lucru la fel de greu de înțeles cum ar fi: de unde începe inelul și care este punctul unde sfârșește. Creierul meu nu are răspuns, dar întrebați inima îndrăgostitului și veți afla adevărul.
Încerc să-mi explic: De ce în subconștientul meu a fost mereu o chemare de a mă întâlni cu tine? Tu, Zbuciumatule, gemând de Atlantidele mele ascunse în beciurilor tale! De ce tocmai aici unde mareea ta este cea mai mare din lume? De ce vikingii și-au imaginat că aici ar putea fi ''capătul lumii''? Poate că preoții lor, să nu uităm că pe fiul lui Erik the Red, Leif Eriksson l-a încreștinat regele Norvegiei, l-au instruit întru ''capătul lumilor' limanul cel lin la care scăpăm! Vezi tu, okeanos?! În fiecare zi port aceleași straie ale morții și mi s-au zdrențuit. Nu crezi că sunt gata pentru marea îmbrățișare? Nu crezi că ar fi cazul să-mi destăinui, unde este poarta timpului prin care să poți ieși, să urci deasupra lui și să-i cotrobăi în rucsacul lui fără să-și dea seama ce cauți tu, prizonierulu lui, pe moșia lui, căutându-i cheia de la celula creierului unde poți să-l închizi.
E ceva ca lutul să-și găsească olarul și să-i dicteze ce fel de oală să rotească în palmele născătoare de minuni ale pământescului în nepământesc, Ar trebui să- ne descotorosim de gândirea strict de cartografă a morții, cu râurile și saharele timpului, cu Marea Moartă la mijloc, iar la capătul lumii Râul Uitării a tot ce suntem ca potir de lut, da, de lut, dar plin de vinul nemuririi. Să avem o hartă a crucii, o hartă busolă cu punctele cardinale ale pământescului plin de viață precum soarele care se îmbracă în învierea Răstignitului.
Ne-am învățat să gândim ''geografic''. Uităm că Ghea (Gaia) era zeița cea care mustea de viața a pământului. Uităm că numai ''genitivul'' născător al oamenilor și al zeilor.Uităm că numai el, nici cel care dă nume (nominativul), nici cel care dăruie (dativul), nici cel care acuză (acuzativul), nici cel care care ne cheamă ( vocativul) nu pot ''genera'' nimic din pântecele lor sterp și este numai mult binecuvântatul ''genitiv'' din sămânța căruia a putut să crească ''arborele genealogic''. Uităm că însăși femeia ( ghini, ghinekos) ca să devină mamă trebuie să meargă la un ''ginecolog'' ( doctor pentru femei). Uităm că tot ce suntem a fost programat în ''genele'' ADN-ului. Uităm că ochiul, care după ce a cules recoltele luminii ca să le depoziteze în inimă are nevoie de ''gene''. Uităm cam multe, ''în general'' pentru că suntem geniali și oameni de ''știință'', pentru că nu ne oprim la ''cuvântul care dă viață'' și că în locul teiului rusalin suntem ispitiți de otrava măruntelor flori de cucută.
( VA URMA )
Dumitru Ichim
Kitchener, Canada

Vasile Ionac:Versuri


Versuri, Versuri, Versuri, Versuri, Versuri, Versuri, Versuri, Versuri,Versuri, Versuri,Versuri, Versuri,Versuri, Versuri,
***
Nu te iubesc, că nu am cum și când
(În fiecare zi se naște-o moarte);
Aud un pui de înger fremătând.
Or fi a tale nerostite șoapte?...
Nu mă iubești. Pot să-ți cetesc în gând
(Nu mă înscriu ca alții, printre moaște);
Îmbătrânesc cu fiecare rând
Pe care-l scriu uitărilor deșarte.
Povestea mea, de-o vei putea ceti,
O las rămasă pe-o uitată filă;
Eu te-am iubit în fiecare zi
Și mi-ai rămas în suflet o copilă.
La ce acuma noi ne-am întâlni?
Ne-ar plânge tomna frunzelor de milă.
27 octobăr 2019, Căpâlna

Postare prezentată

Teodor Dume: De ce, tată?...

Tata s-a dus într-o zi de iarnă cu foarte multă zăpadă. De fapt, nici nu știu dacă s-a dus de tot.Indiferent de zi, cu privirile încețoșat...

Top 10