Doar piatra din adâncul fântânii îți poate vorbi despre durerea apei (Teodor Dume)

Doar piatra din adâncul fântânii îți poate vorbi despre durerea apei (Teodor Dume)
Se afișează postările cu eticheta CARTE. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta CARTE. Afișați toate postările

Pe urmele poetului, Nicolae Silade (xxv)

Miniepistolele lui Nicolae Silade sunt ode închinate iubirii, frumuseții, existenței trăite la cote înalte*

În cuvântul lămuritor, inspirat numit intro-ducere, poetul Nicolae Silade își definește creația situată sub zodia unei autolegități deliberate, a unei ,,răfuieli” cu sinele, a ,,gâlcevii” cu propriul eu (ce generează așezarea-reașezarea, ,,locuirea” confortabilă în interiorul propriei ființe), o încercare de definire a propriei identități într-o mare de identități, a omului-insulă într-un ocean de solitudine. Tonul dubitativ al autorului se justifică prin prisma imposibilității ,,celuilalt” de a intra în pielea scriitorului, de a trăi și simți în locul acestuia, scriitorul neputând fi cunoscut pe de-a-ntregul, cât mai degrabă intuit. ,,Haina” singurătății pe care acesta o îmbracă e croită după propriu-i ,,calapod”, după propriile-i mărimi și gusturi în materie de vestimentație (citește gusturi estetice), e un ,,articol” ce vizează propria-i ,,ținută” (la modă sau nu, știut fiind faptul că nu tot ce e la modă într-un anumit moment ne avantajează sau ni se și potrivește), croită după toate rigorile ,,fashion”-ului, pentru că, nu-i așa, literatura se aseamănă foarte mult cu moda, ambele fiind acte de creație și, de ce nu, de (auto)analiză. ,,Haina” pe care-o îmbracă Silade are caracter de unicitate, de model unic, nefiind un ,,produs de serie”, pentru uzul comun, e o haină care-l ,,face” pe purtătorul său, care-i conferă prestanță, alură, stil și ștaif, o ,,haină” când ușor de purtat (de tipul cămășii înflorate, exotice, ce se potrivește sezonului estival), când sufocant-împovărătoare (gen manta).
Dacă suntem de acord cu Silade că a sa creație ,,nu e poezie./nu e proză.nici filosofie.nici religie.”(p.8), prin deducție ajungem la concluzia că respectivul nu e nici poet sau prozator, nici cugetător sau afiliat unei forme de spiritualitate. În realitate însă, există premisele contrariului, Silade fiind din toate câte puțin (în ciuda ,,alintului”), fiecare domeniu menționat fiind și o ofertantă ,,garderobă” pentru cel care ,,probatul” și pendularea în fața oglinzii ține de stilul de viață al unui dandy veritabil. Singurătatea lui Silade nu este o problemă greu de înțeles pentru cei ,,din afară”, cât, uneori, pentru sine, de unde și misterul propriei solitudini, solitudine pe care încearcă s-o ,,aneantizeze” prin desele-i peripluri în preajma mării (simbol predilect), al călătoriilor extinse. miniepistolele sale, 56 la număr (o posibilă cifră cu implicații sentimentale personale), tot atâtea declarații de dragoste, atunci când nu sunt autoadresate, au ca destinatar o ,,ea” universală care-l inspiră și pentru care face un adevărat cult, o ,,ea” la fel de tainică și de tumultoasă precum valurile înspumate. Excepție face miniepistola adresată fiului –echivalentă cu o mărturisire de taină, de tip testamentar-, când își dezvăluie tinerețea de tip bacovian: ,,ascultă-mă fiule ascultă-mă cu atenție și cu luare aminte ascultă-mă/stau lângă ploi bacoviene lungi și stropii bat în sufletul de cretă durerea/lui rămâne violetă stau lângă ploi bacoviene lungi în parc pe-o bancă/toamnele de plumb se-așează leneș le privesc în față sunt laticlave/ // ce-au ieșit din ceață să zguduie simțirile de plumb da ai ghicit sunt/versurile mele de la douăzeci de ani dedicate lui bacovia pe când eram/și eu bacovian […]” (p.11). Acel ,,și eu bacovian” însemnează recuperarea unui timp când era la modă să fii bacovian, să simți bacovian, să te porți bacovian, să fii una cu poetul lacustru.
intro-ducerea imaginată de Silade e un fel de periplu-,,ducere” în interiorul labirintic al propriei ființe, o autoscopie ce are drept rol cunoașterea sinelui, ca prim-pas în cunoașterea ,,celuilalt”. Silade este un om căruia îi este dragă viața (marele Pedagog, creație a Învățătorului Suprem), pe care încearcă s-o înțeleagă și s-o (pe)treacă, indiferent de serpentinele, barierele sau sinuozitățile întâlnite-n cale. Paradoxal pentru autointitulatul ,,bacovian” din tinerețe, Silade trece, la maturitate, de partea trăitului intens, ,,dezertează” în favoarea lui carpe diem, al celebrării clipei, își schimbă ,,haina” și gusturile în materie de lirism, greutatea ,,plumbului” și podurile trase de la mal nemaitentîndu-i scriitura. În fapt, viața e cea care-l ține ,,conectat” acum, care-i alimentează dorința de a scrie, care-l motivează pe de-a-ntregul, viața care nu contenește să-l surprindă, să-i dea elan vital (opus alienării), să-i alimenteze ,,combustia” și fascinația în fața vegetalului cu care o compară: ,,iasomie levănțică trandafir.” (p.9) La Silade, cel care scapă/se dezice simbolic de melancolia bacoviană, dincolo de frumusețe, de miracolul existențial, viața are miros, uneori și gust. E un Silade ,,lăut”, ,,lămurit” prin foc po(i)etic, pasionat de viața pe care o trăiește, de o viață care continuă și după dispariția ființei, de un întreg proces care evoluează după legi și rosturi pe care mintea omului nu le poate înțelege, de o ,,haină” pe care o îmbracă de fiecare dată curtenitor-celebrator. În fața vieții, Silade se comportă ca un ,,elev” silitor, o ,,citește” și o învață pe dinafară, cu dragoste, din dor, niciodată trufaș, ba dimpotrivă, ,,socratian”, înțelept. Persoanei care îi datorează totul, analogată vieții înseși, este o ,,ea”-oază, de la care se ,,ucenicește” în tainele trăitului autentic, cu ochii larg deschiși la spectacolul mundan care-l înconjoară și din care se înfruptă privind: ,,[…] dacă n-ai fi tu/izvorul ei și delta și marea cum aș putea iubi vreodată altceva” (idem).
Alături de trăitul intens, Silade este fascinat de ideea de joc, semn al unei disponibilități totale de a se lăsa pe mâna vieții, de a i se abandona în totalitate: ,,tocmai luasem premiul nobel și începuse să ningă și am intrat/într-un bar să beau o cafea să mă gândesc la mine la tine la/trecutul tău viu la prezentul meu înstelat la viitorul nostru […]” (p.10). E scena unei imaculări generalizate, a unei reușite depline în viață capabile să ,,croiască” o fericire după chipul și asemănarea celui care își imaginează torențial. Înainte de a fi ,,suedez și bogat în ninsori în speranțe” (idem), Silade e îmbogățit sufletește, lirico-prozodico-spiritualo-filosofic. Prin intermediul modelatoarei vieți, autorul este și în același timp nu este, este ,,același” și mereu ,,altul”. Puritatea zăpezii și a cernerii (întoarcerea la inocența primară, la starea de grație de dinaintea maturității alienant-claustrant-pervertitoare) îl deturnează de la delicata problemă identitară, îl face să uite pentru moment de scrisoarea-s.m.s. gândită a fi trimisă persoanei iubite și prin care plănuiește să se ,,deconspire”, să spună ,,unde sunt cine sunt ce gândesc și cum mă împac cu cel care este”. (idem)
Deși pozează într-un însingurat (o solitudine pe-alocuri benefică, creativă, de bun augur), Silade nu e un om fundamental singur. O dovedește felul cum știe să se raporteze la cuvânt (cel care duce, conduce și seduce), să-l mânuiască și să călătorească în timp și spațiu prin intermediul său (cuvântul-vehicul). Aparența cu care se visează ca rezistând timpului, opunându-se lui, rămânând în memoria colectivă sau în conștiința umanității, nu e decât un joc elegant de-a eternitatea, al schimbului de roluri, în care, în orice moment, e dispus să-și cedeze postura imperial-,,augustă” imaginată oricărui doritor să se abandoneze ludicului: ,,voi apărea în curând în toate fotografiile în tonuri de sepia”, ,,voi apărea în curând în toate revistele lumii [...]”, ,,voi apărea în curând în toate bibliotecile lumii […]” (p.12) Nu e o infaturarea creatorului conștient de propria valoare, nu e egolatrie, ci o invitație la ieșire în lume prin intermediul poeziei.
Există momente (de exemplu, de ziua îndrăgostiților) în care Silade, la modul bizar, alege să fie singur, să abandoneze romantismul de care e capabil (și la care tânjește), să-și trăiască solitudinea ca pe-o poezie. E momentul său de grație când își permite detașarea, nu dintr-o criză de masculinitate sau de natură sentimentală, nu dintr-un preaplin de ,,ea”, ci dintr-o nevoie acută de a se inspira din și a privi mostrele de iubire din jurul său, prilej de a reveni îmbogățit și înnobilat sufletește. Pentru Silade, iubirea e o stare perpetuă, un mod de a fi, el iubește iubirea, fiind oricând disponibil s-o trăiască la modul plenar, de a fi în mijlocul Poeziei: ,,nu ți-am luat flori nu ți-am spus te iubesc nu te-am scos în/oraș nici cină romantică nu ți-am pregătit de ziua îndrăgostiților/dimpotrivă m-am plimbat singur și te-am lăsat singură să faci/curățenie-n suflet dumnezeu știe de ce și m-am uitat cu jind/ // după toate femeile și le-am făcut ochi dulci puștioaicelor și/complimente doamnelor […]” (p.13)
Iubita Victoria, prilej de recompuneri succesive pentru cel care o idolatrizează, e sinonimă cu victoria poetului în plan afectiv, o femeie imemorială pe care și-o proiectează pretutindeni, ca fiind dintotdeauna, anistorică și omniprezentă, indiferent de vremuri, de personalitățile cu care intră în contact la modul simbolic și pe care le supune și înrobește prin frumusețe (Stalin, Alexandru cel Mare, Cezar, Mussolini, Che Guevara, Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul) și de locurile -reale sau imaginare- spre care îl duc pașii pe poet (Havana, Cuba, Berlin, București, Cancun, Beijing, Shanghai, Lugoj, Roma, Copacabana). Geografia sa afectivă este una universal-acaparatoare, iar femeia iubită i se strecoară printre degete, precum nisipul fin prin fanta îngustă a clepsidrei: ,,[…] ai un stil de madonă perversă în toate de la unul la altul/tu treci și prin moarte în limuzine de epocă fluturând o eșarfă de aur olé” (p.14) Cu Victoria, poetul se află într-o relație de dependență afectivă, așa că orice întâlnire cu ea, orice întoarcere simbolică ,,acasă” generează din partea-i o explozie de sentimente, semn că Bacovia, pentru care în tinerețe făcuse un adevărat cult, trece în plan secund, fiind dat uitării: ,,nici nu știi cât mă bucură întoarcerea ta nici nu știi cât mă bucură/zâmbetul tău lumina din privirile tale ca un val de înțelepciune care/se revarsă peste înțelepciunea inimii […]” (p.15)
Din dilema shakespeare-iană, Silade reține doar prima parte, el fiind interest cu precădere de ființare, de acel celebru a fi (a fi și prin intermediul Poeziei). Dar cum marele Will este astăzi în pericol de a aluneca în desuetudine, iar poveștile sale de iubire să devină maculate prin convertirea brutală la facebook și la ,,votul” prin ,,like” sau ,,dislike” (de unde și ideea de comercializare-globalizare a afectului), statutul poetului are și el de suferit, supus fiind decredibilizării: ,,cine mai crede azi în poet cine mai crede azi în iubire” (p.16). În ciuda acestui fapt, Silade respinge inadecvarea la context, încăpățânându-se (rezistență sporită la abandon) să se pună de-a curmezișul tăvălugului de ignoranță care tinde să ne zdrobească și să creadă în continuare în valorile perene care înalță spiritual, miza fiind aceeași dintotdeauna, pe Poezie: ,,[…] eu zic că există/și ce nu se vede iar cei care sunt totdeauna vor fi câtă vreme ei vin/și devin din cel care este dar să trecem peste și să spunem că lumea/e o poveste o dramă o comedie sau dacă vrei un sonet iar dumnezeu/cel mai mare poet scrie și scrie și scrie până când totul devine de vis” (idem). Ultima parte aduce izbitor cu ,,la vida e sueṅo”, ,,viața e un vis”, a lui Calderón de la Barca.
Silade nu se sfiește să facă risipă de sentimente, să-și popularizeze trăirile într-o lume în care iubirea devine un ,,apendice” de care ne putem dispensa oricând, fără regrete. Abrutizarea generală o contracarează cu vorbe calde, tandre, exilurilor interioare le interpune arhipelaguri de iubire. Teama de îndrăgostire nu-i dă târcoale defel, ba dimpotrivă, ușurătatea cu care creează sub auspiciile iubirii devine una contaminantă: ,,ne îndrăgostisem atât de tare încât până și dumnezeu/parcă fusese cuprins de marea noastră dragoste mare”. (p.17)
miniepistolele lui Silade au rol de balsam sufletesc. Adunate într-o carte și lansate-n lume, ele nu-i mai aparțin, devenind mesaj adresat tuturor. Confesiunea sa extinsă îl eliberează de presiunea ascunderii sau a secretului. Frumoasa sa ,,nerușinare” nu-i lezează deloc bărbăția (în sensul dării pe față a sensibilității care-l caracterizează), poezia nefiind nicidecum apanajul exclusiv al femeilor. Postura anacronică pe care o afișează, aceea a unui romantic ,,rătăcit” într-un peisaj social (post)postmodern aliena(n)t, nu-i dăunează deloc sănătății spiritului. Refuzul lui Silade de a se da ,,pe brazdă”, de a crea în ton cu minimalismul zilelor noastre (în fapt, o mascare deliberată a trăirilor poetice, o banalizare a trăitului și a consemnării cu acribie a cotidianului insignifiant) se justifică prin raportarea sa la calofil, dar și la credința în divinitate (ambele afectate de criza generalizată pe care o traversează omenirea). În replică, Silade își ,,maximizează” trăirile: ,,doamne dacă suntem doar noi dacă suntem acum și suntem/totdeauna te rog spune-mi pe nume și-ți voi spune pe nume da/și iartă-mi scrierea cu litere mici și iartă-mi păcatele mari doamne/tu cel fără de păcat m-ai și iertat îți mulțumesc doamne […]” (p.18)
Nicolae Silade e dator întâmplării și totodată neîntâmplării de a fi. În relația cu propria-i existență, el se comportă onest. Filmul vieții pe care și-l proiectează și la care asistă alături de iubită (e prezent aici motivul vieții ca o sală de cinema și a celebrei cugetări Rimbaud-iene ,,Eu sunt un Altul”), în tripla ipostază de regizor, actor și spectator, e și o nostalgie a rememorării, a revederii sinelui modelat în timp prin iubire: ,,și mai e nostalgia de care nu poți scăpa când se aprind luminile/când te îndrepți spre ieșire și ieși ca și cum ai ieși din tine însuți” (p.19). Așadar, o nouă formă de ,,(auto)vulnerabilizare” a poetului, nostalgia care-l îndeamnă să aglutineze înspre sentimentalisme și edulcorări romantice.
miniepistolele lui Silade se consumă pe fondul relatărilor de călătorie, călătoria fiind percepută în sens extins, Iubirea, Cultura și Credința fiind unul dintre ele. Vizitarea Moscovei, de pildă, îi stârnește poetului emoții estetice puternice la întâlnirea cu marii corifei ,,dostoievski tolstoi pușkin esenin”, surprinși în ipostaze umane-celebratoare: ,,beau votcă pe gratis și cântă” (p.21). La fel de bine, capitala rusească e văzută ca un oraș cosmopolit, ce rezonează profund la și abundă de cultură: ,,[…] vă salut din această țară/în care se vorbește limba română vă salut din această țară în care/se vorbește eminescu și bacovia și arghezi și nichita stănescu”. (idem).
În miniepistolele sale, Nicolae Silade este impresionat și de ,,minioameni”, în speță copiii, al căror suflet candid deschide calea către o Poveste trăită cândva de poet: ,,[…] întotdeauna mi-a plăcut să merg la grădiniță./odinioară mergeam de mână cu surioara mea. un fotograf/ne-a făcut atunci o poză. o poză alb-negru. decolorată/în timp. o poză de colorat. în timp. o am și acum. o port/ //în buzunarul de la haină ca pe un lucru de preț.” (p.22). La fel de atașat este și de bătrâni, oameni mari cu suflet de copil, cărora le citește poeme de dragoste ,,de ziua poeziei” (p.23).
Sufletul lui Silade este în permanență conectat la frumos. Natura, creație a lui Dumnezeu, cu tot ceea ce conține, îl impresionează până la lacrimi, îl mișcă, îl sfredelește pe interior. Ceea ce vede, înregistrează artistic, pune deoparte pentru ,,vreme” rea, stratifică sufletește, decantează, alătură și se minunează. Sunt imagini personalizate, amprentate de eu, pe care și le apro(p)rie, și al căror caracter de unicitate se păstrează mereu, în ciuda brutalei intervenții a omului, care schimonosește peisaje, obstrucționează natura, pune bariere, ucide taina, îngustează perspectiva, acoperă orizontul, artificializează până la aneantizare: ,,în stânga era o biserică mare pe un deal aurit, cu două/turnuri gemene. în dreapta un râu șerpuind printre sălcii./în față o câmpie cu lanuri de grâu. nesfârșită. și muntele/în spatele meu. acoperit cu zăpadă. apoi au construit un/ //bloc înalt în stânga. un bloc înalt în dreapta. un bloc înalt/în față și un bloc înalt în spatele meu. să nu se mai vadă/ biserica. să nu se mai vadă râul. să nu se mai vadă câmpia./nici muntele acoperit cu zăpadă. dar eu încă vedeam totul. (p.24) Pentru a vedea, poetul e nevoit să urce, să escaladeze, să treacă peste obstacole, pentru ca, odată ajuns sus, să aibă toate condițiile spre a reflecta asupra condiției ingrate de ,,captiv” urban și de a privi în interiorul sinelui. Schimbarea paradigmei e echivalentă cu schimbarea focalizării, autoscopia fiind, la rându-i, un proces ,,obstaculat”, o probă inițiatică greu de trecut.
În cazul lui Silade, ieșirea optimă din sine se produce în sânul naturii, în mijlocul ei. Contemplând natura, identificându-se cu ea, ,,învățând-o” pe de rost, poetul ,,rodește” la rându-i, devine parte din spectacol. Abandonarea, pentru moment, a cuceririlor tehnicii, în speță a feisbucului alienant și corupător, e un gest de frondă similar cu întoarcerea spatelui civilizației și cu a da curs, ce-i drept, destul de târziu, apelului rousseau-ist de întoarcere la natură. Dacă regăsirea sinelui se consumă în miniepistola precedentă ,,pe verticală”, aici întâlnirea cu propriul eu are loc ,,pe orizontală”, în imensitatea câmpului înflorit, ,,la vedere”, în spiritul unei transparențe totale.
Există momente când poetul se alintă, parcurgând stări de spirit înălțătoare care merg de la beatitudine, până la autoamăgire, basculând înspre ,,erezie” și încremenirea ,,trecerii”. Așa se face că se imaginează ca fiind stăpân absolut peste timp, ca biruitor al lui Cronos-cel-trimis-în-exil (și al cărui loc îl ia), de unde și plasarea sa naivă în afara temporalului și a temporarului: ,,am tot timpul de pe lume și tot timpul de pe lume e al meu” (p.26)
Apartenența la spațiul cultural românesc e un prilej pentru Silade de a trasa tușe fine ale propriei identități mioritice, dar și o subtilă declarație de dragoste închinată limbii române, topos sacru prin excelență: ,,pentru mine românia a devenit literară îmi duc viața printre/litere sunt un om de litere așadar îmi duc viața printre cuvinte/sunt un om de cuvânt așadar un om de litere un om de cuvânt/printre cuvintele limbii române aici în românia mea literară/ // și limba română este cea mai frumoasă dintre toate limbile/pământului și cuvintele limbii române sunt cele mai frumoase/ mai melodioase cuvinte și dumnezeu este român […]” (p.27) Cele două capete de ,,pod” existențiale, omul de litere și omul de cuvânt, îi conferă lui Silade calitatea de om cu însușiri, opus omului musilian, în toate cele trei ipostazieri fiind prezentă moralitatea, eticismul.
În plan personal, întâlnirile (mai mult sau mai puțin accidentale) providențiale ale lui Silade cu Ellada de poveste se consumă, paradoxal, în spațiul pur românesc, banal am putea spune: interiorul unui hipermarket. E însă locul unde o revede (sau are impresia că lucrurile se întâmplă aievea) pe Atena, persoana iubită, Atena sa, ce transcende legendarul și mitologicul, o Atenă himerică, ce nu se lasă ,,prinsă”: ,,[...] s-a făcut nevăzută tocmai când am văzut/că pe vechile rafturi marfă nouă se pune […]” (p.28)
În miniepistolele lui Silade, vechiul și noul coexistă. Nu este vorba numai de aspecte citadine pe care ochiul poetic le reține (exemplul Timișoarei istorice) și compară, ci și de oameni, cei ,,recenți” văzând lumina zilei la maternitatea Bega. Poetul are știința ponderării, ruralul și citadinul fiind prezentate într-un tot armonios, ambele dobândind drept de cetățenie poe(i)tică. În majoritatea cazurilor însă, persistă ideea unei nostalgii după timpuri imemoriale, nepervertite de civilizație. La fel de himerică precum Atena, o găsim pe bătrâna ,,la umbra nucului bătrân într-o zi de vară la țară” (p.30), o bătrână solitară, melancolică și meditativă, depozitară a unor sensuri, misterii și înțelesuri adânci, care scapă celui care a trăit departe de natură. E o paralelă subtilă între tradiție și (post)modernitate, între lumea arhaică și contemporaneitatea hăituită de spleen și în care civilizația e o formă paradoxală de regres, de îndepărtare definitivă și ireversibilă de veritabil și de autentic. ,,Duilzamfirescianul” Silade conchide amar: ,,și viața la țară nu mai seamănă deloc cu viața la țară/nici cu moartea la țară și nici țara nu mai e ce a fost” (idem).
Nicolae Silade nu e atent doar la spectacolul mundan din jurul său, ci și la spectacolul naturii. Înflorirea unui trandafir în plină rouă, de pildă, egalează în frumusețe, dacă nu chiar și depășește, sacrul. E felul poetului de a ne face atenți la miracolele din imediata noastră vecinătate, de a le trăi, însuși și duce mai departe vestea, de a le împărtăși, fie și prin intermediul mijloacelor moderne de socializare: ,,like &share așadar pentru viață like&share pentru dragoste/like&share pentru trecerea asta și acum bucurați-vă” (p.31) Tot de trăitul veritabil ține și miniepistola care îndeamnă la neacumularea, în timpul vieții, a bogățiilor materiale, ci la înnobilarea cu cele care bucură spiritul, în paralel cu apropierea trupească de ,,celălalt”, semn al integrării cosmice și al proiecției în absolut: ,,băiatule mă de ce nu te duci să faci dragoste să citești o carte” (p.32)
La fel de ,,insolent” este poetul când dă cu tifla morții, ignorând-o practic, făcând abstracție de ea, punând-o între paranteze, semn că trăirea exuberantă este singura care rupe lanțurile și contează cu adevărat, trăire care dă naștere literaturii cu menire soteriologică: ,,mai toți tinerii poeți scriu despre ea și mai toți tinerii critici literari iau de/bune versurile pe tema morții când de fapt ea sărmana nu există/ // și după ce lumea s-a sfârșit a început literatura aici mă simt eu ca/peștele în apă […]” (p.33)
Alături de preluarea apelului rousseau-ist de întoacere la natură, Silade postulează ideea ,,debirocratizării” iubirii, a ieșirii acesteia de sub tutela castratoare a actelor și a documentelor care (ipocrit) o consfințesc și care, în realitate, nu fac altceva decât s-o văduvească de esență. Cei ce se iubesc nu ar trebui ținuți laolaltă de un banal petic de hârtie fără valoare sentimentală, dragostea neavând nevoie de ,,scripte” sau de consemnări funcționărești în registre ale stării civile, ci de naturalețea exprimării neîngrădite a manifestărilor de afectivitate: ,,am înțeles că atunci când îți alegi jumătatea ai nevoie de/o dovadă de dragoste certificat de căsătorie adică dar de ce/îți mai trebuie certificat de deces asta n-am înțeles niciodată/dacă oricum nu-l mai vezi dacă dincolo n-ai nevoie de acte” (p.35). Ironie subtilă, o profundă înțelegere a lucrurilor!
Și cum poetul e în tot și în toate, ,,sunt un om care simte/gândește și scrie nimic din ce e omenesc/nu mi-e străin nici dumnezeirea nu mi-e străină […]” (p.36), cum ,,[…] poezia e viața și mai mult decât viața […]” (idem), miniepistolele lui Silade au rol de mesager. Pentru a evita monotonia sau cantonarea în tipare, autorul lor le segmentează după un prim lot de douăzecișiopt, prilej de a-și îngădui un fel de ,,respiro” poetic materializat prin introducerea unui insert în care schimbă maniera de a versifica și așezarea în pagină, totul desfășurându-se de astă dată sub auspiciile călătoriei prin spații exotice care-și pun amprenta asupra scriiturii.

Insular, reflex al omului-insulă (singur, dar nu singular) care este poetul, unele poeme poartă un titlu (ex.binecuvântările –când i se adresează direct lui Dumnezeu, mulțumindu-i, dar și cerându-i protecția), fiind structurate ,,canonic” (grupate câte cinci sau câte șapte). E momentul când Silade își trăiește profund dragostea pentru mare, când își consemnează itinerariile prin lume, Grecia (leagănul civilizației europene) fascinând cu predilecție. Marble Beach, Golden Beach, San Antonio, Kavala, Thassos sunt doar câteva toposuri care cartografiază adevărate geografii interioare afective: ,,sunt locuri pe pământ care trebuie văzute sunt frumuseți/ fără de care sufletul ar fi mai sărac sunt lucruri pe care mintea/nu le înțelege dar inima le poate explica […]” (p.43)

Inserturile lui Silade nu fac altceva decât să-i reînnoiească invitația adresată celor mulți de a-și trăi viața la paroxism, de a călători, bucura și înnobila sufletește, de a refuza postura sedentară (sinonimă cu ignoranța), de a îndrăzni să descopere și să se descopere. Nu prin intermediul facebook-ului, ci prin ,,contaminare” directă, de la sursă. Sunt poeme despre frumusețea împărtășită, despre călătorii reale sau în imaginar, care se doresc să alimenteze predispoziția la visare, la evadare din banalul cotidian, la descătușarea sinelui. Veritabile lecții de estetism, luate individual sau colectiv, poemele din insert îndeplinesc același rol celebrator al iubirii, frumusețe supremă: ,,[…] pentru că tocmai despre frumusețe voiam să-ți vorbesc/despre frumusețea care se înfățișează vederii și frumusețea care stă ascunsă asteptând să o descoperi […]” (p.44).
Poemele lui Silade, itinerarii spirituale povestite, scrise sub imperiul entuziasmului (de unde și tentația întregitoare, de a cuprinde totul), au rol coagulant, în ele coezistând spectacole ale naturii (răsărituri de soare, dar și apusuri, marea în întreaga sa splendoare), dar și cele făurite de om. Scrise sub semnul ,,ecumenismului”, ele postulează dreptul la credință și la libere alegere: ,,[…] cum să nu-ți scriu despre minunatele/răsărituri de soare și încă mai minunatele lui apusuri de după cetate despre/vocea muezinului din vârful minaretei și clopotul ortodox care bate/ //chemând la vecernie la rugăciunea de seară musulmani și creștini/ și atei deopotrivă […]” (p.49). Dar, dintre toate frumusețile consemnate de poet, cea mai impresionantă rămâne frumusețea care sălășluiește în oameni: ,,[…] cum să nu-ți scriu despre/oamenii care surprind în imagini un paradis regăsit fie și pentru o clipă” (p.50).
O notă aparte în cadrul volumului de miniepistole o face împărțirea poemelor pe șapte zile (parte a ciclului intitulat a doua venire, de unde și ideea de pelerinaj perpetuu, de întoarcerea la ,,matca” poetică), toate cu un titlu propriu, în care poetul își însușește rolul de ,,ghid”, nu numai geografic, ci și spiritual, o încercare a poetului de adecvare la context și de autoplasare în spațio-temporalitate, dar și de structurare-condensare, în cheie poetico-lumesco-simbolică adaptată cerințelor (post)postmoderne, după modelul Genezei biblice: [ziua întâi. repornirea timpului], [a doua zi. regăsirea spațiului], [ziua a treia. reconfigurarea traseului], [a patra zi. un parasailing în zori], [ziua a cincea. un refresh vizual], [a șasea zi. in love reloaded], [ziua a șaptea. o hologramă vie].
După acest periplu în șapte trepte, Silade își continuă miniepistolele de unde provizoriu le-a lăsat. Astfel, miniepistole II le cuprind pe cele din intervalul douăzecișinouă-cincizecișișase, de la cea dedicată ,,unui bun prieten” (p.65) trecut în eternitate și pe care-l revede pretutindeni cu ochii minții, în diverse capitale europene, până la ultima, când, în ritualul zilnic, își propune să nu se grăbească-pripească, să se ,,autoconserve”, să întârzie cât se poate rămânerea în sine și zăbovirea asupra propriei persoane, să nu se abandoneze tumultului citadin.
miniepistole deschid calea interpretărilor multiple. Adresate unui destinatar real sau imaginar, dedicate cititorilor săi sau autoadresate, ,,scrisorarul” lui Silade își propun să celebreze clipa. Indiferent însă de forma în care apar, ele sunt o consecință a trăitului pluriplan, când ludic-jovial, când amprentate de spiritualitate. Cele două ipostazieri nu se exclud una pe cealaltă, ba dimpotrivă, se completează reciproc, întrepătrunzându-se: ,,[…] mă înțelegi tu oare frumoasă domnișoară hai/mai bine să ieșim afară să ieșim râzând din rând și să dansăm/în ploaie goi cântând cum nu mai cântă nimeni pe pământ […]” (p.66), versus ,,[…] și a zis sufletul către mine: ferice de/cel ce puritatea găzduiește ferice de cel ce ocolește răutatea și lângă/izvorul apelor se așează și de lumina lumii se lasă purtat pe căile sale” (p.67). Aceasta și sunt poemele lui Silade, ieșire din rând, ,,chivoturi” purtătoare de mesaj pacifist, îndemnuri la a fi, confesiuni-spovedanii extinse. Și cum frumusețea îmbracă o infinitate de forme, Silade ,,păcătuiește” privind totul din jur cu un ochi expert, asemenea unui ,,voaior”-artist ce se ferește să cadă în plasa ipocriziei: ,,[…] să nu spui că nu-ți place/să privești o femeie frumoasă cea mai frumoasă femeie din lume/goală când trece dintr-o încăpere în alta goală când se dezbracă/ de frumusețea ei de tinerețea ei […]” (p.68)
miniepistolele lui Silade sunt ode închinate iubirii, frumuseții, existenței trăite la cote înalte. Lămurite în focul dogoritor al cuvântului, ,,forjate” în ,,athanor” poetic (în care ,,piatra filosofală” este tocmai Femeia, cea predispusă la seducție), ,,alchimia” poeziei lui Nicolae Silade este una la îndemână, având un caracter universalizant: cu puțină voință, deschizând ochii mari, dându-le voie sentimentelor benefice să se manifeste și să ne cotropească, deszăgăzuind baierele inimii, așternându-se la drum, omul poate recupera oricând starea paradisiacă, cea care cu-adevărat înalță, conferă Sens, cea care permite ca identitatea fiecăruia să nu fie doar o sumă de limitări sau de documente arhivate, ci ilustrare a originalității/unicității din noi. miniepistolele nu contenesc să caute ,,acele cuvinte magice” (p.71) spuse in presentia, și nu in absentia. Și cum cuvintele sunt un ,,vehicul”, poetul, ajuns la maturitate, își împlinește visul de tinerețe, acela de a deveni ,,[…] un mare taximetrist pe/o dacia 1300 sport [...]” (p.70), nu într-o ,,itb floreasca” (idem), devenită între timp iluzorie, nu conducând un automobil, ci călătorind (însoțit sau nu) în lumi poetice de o frumusețe aparte.

Scrisul, indiferent de forma sub care e practicat (cu penelul sau pe laptop), e o ,,conectare” la sine: ,,când mă conectez la mine însumi devin liber devin puternic devin/și atunci încep să-ți scriu despre devenire despre ființare […]/ și în timp ce îți scriu/simt că exist mă simt veșnic precum munții de la băile herculane/ //stâncile de la meteora alpii francezi sau ca mureșul dunărea” (p.72) Trăgând cu ochiul înspre timpuri imemoriale, imaginând un refugiu la țară, dar, în același timp, exprimându-se și prin intermediul inovațiilor în materie de socializare, Silade înțelege să se manifeste plenar, să fie prezent. O face când curtenitor, când grav: ,,niciodată n-am reușit să aleg între o femeie frumoasă și o carte bună/mi-au plăcut întotdeauna femeile întotdeauna cărțile nu le poți separa/sunt dătătoare de viață amândouă amândouă sunt izvor de iubire și de/ înțelepciune dar o femeie frumoasă citind o carte bună ehei o femeie/ //frumoasă citindu-mă ca pe o carte bună în timp ce eu citesc toate/femeile frumoase ca să înțeleg viața și frumusețea ei și misterul da” (p.74).
Indiferent că e Marea Mediterană, Marea Egee, Marea Roșie sau Marea Moartă, adevărata mare convulsivă, misterioasă, capricioasă și, în același timp fascinantă precum o femeie este, pentru Silade, Poezia înseși. În fața spectacolului naturii, poetul rămâne interzis, iar tot ce a acumulat în materie de cunoaștere dispare în fața frumuseții valurilor, a insulelor și a plajelor însorite. Devenit brusc ,,socratic”, conștientizând că, în raport cu universul, e doar un bob de nisip, singura cale de a fi care se conturează la orizont este cea a Iubirii: ,,[…] cu ochii închiși vei vedea și dragostea ce-nvăluie/totul dragostea din care totul se naște vei privi înlăuntrul tău/și te vei vedea pe tine însuți și te vei bucura și te vei minuna.” (p.76)
Potrivit lui Silade, ab initio, cu toții suntem un ,,produs” al binelui, cu toții avem un fond sufletesc bun și o ,,genă” cu potențial soteriologic, însă pervertirea, sfârșitul inocenței se instalează brusc la cei predispuși la faptul reprobabil, care au nesăbuința să dea lumina pe întuneric: ,,[…] toți dictatorii lumii au fost la început inocenți iată-l pe/hitler scâncind în brațele mamei sale și iată-l pe stalin sărutând/prima oară o fată iată-l pe mao la școală învățând alfabetul chinez” (p.77).
De nostalgie e vorba și în situația în care Silade face o radiografie a actualei Românii, cândva o țară de poveste, cu adevărat pitorească, în care geografia e mutilată barbar de istoria haină: ,,iarna în sat drum de oi prin nămeți și sunete de clopoței la stână care/cu fân trase de boi de bivoli de vaci nu pot să uit nu am uitat de capra/neagră din munții carpați de lupii urlând în pădure da ce mult ce mult/ne-am schimbat după două războaie și un comunism eșuat […]” (p.79)
Silade ne îndeamnă să privim viața în ansamblul ei, fără ochelari care s-o modifice virtual. Deficționalizarea depinde de fiecare dintre noi, la fel și marjarea pe butada ,viața bate filmul”. Ideea care rezultă de aici e să trăim cum se cuvine, și nu să ne lăsăm trăiți. Fiecare dintre noi suntem apți de a deveni propriul regizor, propriul scenarist, propriul recuziter. Vital este cum ,,filtrăm”, cum interpretăm ceea ce vedem, ce reținem din filmul numit viață, cum ne gândim existența, cum selectăm personajele cu care intrăm în contact: ,,[…] scoate-ți din cap/ //pe cel ce gândește în creierul tău așează-te confortabil în fotoliul/imax și proiectează și urmărește acele imagini unice cu tine însuți” (p.80)
Parte din miniepistolele lui Silade sunt adresate lui Dumnezeu, perceput ca o certitudine și nu ca pe un deus otiosus sau deus absconditus. Relația lui cu divinitatea ține, cum e și firesc, de domeniul intim, personal, iar comunicarea cu acesta este una directă, fără intermediari. Departe de a se crede o ființă perfectă, poetul își recunoaște deschis nimicnicia, dar e de nezdruncinat când vine vorba de credința sa. Portretul pe care i-L face lui Dumnezu e o încercare de (con)figurare a nefigurabilului: ,,[…] dar eu știu că tu ești deasupra și dedesubt deasupra/și dedesubtul a toate și interiorul și exteriorul și timpul și fărătimpul/și acumul și totdeauna și pretutindenea împlinirea rugilor mele” (p.82)
Poet solar, Nicolae Silade nu contenește să elogieze viața în scrierile sale. ,,Viețaș” în toată puterea cuvântului, cu o filosofie existențială sănătoasă, simplă, dar nu simplistă, el vorbește cu dor, cu dragoste și din dragoste despre frumosul care îl înconjoară. Într-o vreme când taman urâtul și florile veștede ale răului tind să înlocuiască ,,corola de minuni a lumii”, demersul optimist al lui Silade este cu atât mai îmbucurător. Felul cum își gândește volumul de miniepistole, ,,orizontal”, ,,pe lat” (a se vedea și prețul pus pe cartea-obiect de artă) este o formă prin care, din tot noianul de nonvaloare care e la modă astăzi, el se dorește (și reușește să fie) fundamental și structural ,,altfel”.
Dr. Florin-Corneliu POPOVICI
Nicolae Silade, miniepistole, Cluj-Napoca, Editura Grinta, 2017, 92p

despre 

Fotografia mea
Lugoj, Timiş, RomaniaEste fondatorul şi directorul ziarului Actualitatea, fondatorul şi directorul revistei Actualitatea literarăA publicat în: reviste literare din România, Austria, Franța, Germania, Spania, Serbia, Israel, Canada, SUA. Volume apărute: * Visul în lucru, Litera, Bucureşti, 1979; * Cartea poeţilor (volum colectiv), Lugojpress, 1994; * Mergere înainte, Lugojpress, 1997; * eternelia, Marineasa, Timişoara, 2006; * iubirea nu bate la uşă (I), BrumaR, Timişoara, 2013; * iubirea nu bate la uşă (II), BrumaR, Timişoara, 2016; * miniepistole, Grinta, Cluj-Napoca, 2017; * miniepistole, ediția a doua, Grinta, Cluj-Napoca, 2019; * calea victoriei, Cartea Românească Educațional, 2019; * La guérison d'illusions et autres guérisons, Editura Stellamaris, Franța, 2020; * [despre], Editura BrumaR, Timişoara, 2020; * everest, Editura BrumaR, Timişoara, 2020; Poezii traduse în: engleză, franceză, germană, spaniolă, maghiară și ebraică.

Daniel Luca: Recuperarea inocenței

cronică: Kara Molnar/ Poemul dintre lumi 

În viziunea Karei Molnar, poemul se află chiar pe granița dintre lumi („Poemul dintre lumi”, Editura Inspirescu, Satu Mare, 2019), funcționând ca un filtru între viață și moarte, dar și între realitate și oniric.
Poem ce ascunde o taină sufletească („Din carnea literelor crește / Poemul viu al tainei mele”) și se naște din scheletele altor poeme („În limpezimea din pre-somn / zăresc schelete de poeme / Ele-mi întârzie visarea, / Continuă să mă cheme”).
O taină a inocenței, atât a vârstei copilăriei („Ochii de copil privesc în gol, / Dar golul nu e gol, e plin / De fantezie și mister, / De feți frumoși, de zâne”), cât și a maturității, nefiind pierdută atunci când fata devine femeie („Contrar obiceiului, inocența mea / Nu s-a pierdut odată cu ruperea himenului. / Fluturii mei albi încă zburau fericiți prin fața ta, viperă!”).
Totuși, inocența se evaporă odată cu intrarea brutală din vis în realitate, când nu se mai pune preț pe normalitate („Simțim în aer lipsa parfumului normalității. / Magia și-a pierdut deja efectul. / Și întrezărim. / Suntem în pericol de luciditate!”).
Pierderea inocenței atrage și pierderea speranței, dar în mod voluntar, ca o acceptare, ca o renunțare în fața destinului („Mi-am îngropat de vie speranța. / Zilnic pun o floare pe mormânt”), urmarea fiind cufundarea în întunericul interior („Fără ea mă scufund încet / în întunericul din mine”).
Moment în care și moartea începe să-și facă simțită prezența („Miroase-a moarte peste tot. / Miroase-a lumânări și-a crizanteme”).
Numai că speranța nu se dă bătută cu una cu două, ci luptă din toate puterile pentru a supraviețui („Buzele mi se crispează într-o grimasă / Și țip cu disperare mai tare decât ea, / Căci nu mai știu unde am ascuns lopata”).
Și începe cursa pentru recuperarea inocenței pierdute, rezultatul fiind o reușită deplină („Și rând pe rând, cu grijă, mi i-am adunat, / I-am cunoscut din nou și mi i-am întrupat, / Împreună spre lumină cu forță am pornit. / Cine am fost și cine sunt, mi-am reamintit”).
Fiorii iubirii nu mai stau ascunși, ci, ușor-ușor, răsar în inimă, aducându-i fericirea („În inimă îmi cresc, ca un fior, / Mugurii iubirii. / Toate în jurul nostru strălucesc / Mai tare decât legea firii”).
Poemele Tăiș de gând și Comă melancolică nu au suficientă forță, iar E ușor este numai moralizator și atât, însă poezia Karei Molnar este curajoasă, venind cu un mesaj optimist, de lumină și speranță, pentru ca omul să nu se lase niciodată înfrânt

Ionel Bota: Poetul tînăr sau manifest pentru "ieșirea din prezent"

Lecturi: O lume între noi, Alexandru Lascu


Se află multă semnificație, în sens pozitiv, într-un gest destul de rar astăzi, în lumea noastră literară : să mizezi cu încredere și desigur dezinteresat, pe destinul unui autor tânăr care are nevoie ca de aer de o astfel de încurajare din partea unui autor matur și hârșit cât se poate în marota unui „evenimențial” pretins cultural (bref! Și artistic…), care, la noi, seamănă cu o junglă a tuturor devălmășiilor. Ionuț Caragea, poet remarcabil dar poate tocmai din incidența acestei calități cam neglijat în ultimii ani în clasamente, comentarii, dicționare, bilanțuri etc etc, ni-l propune pe mai tânărul Alexandru Lascu, orădean din noile promoții de atentatori la gloria literară. Volumul E o lume între noi (cu o prefață de Ionuț Caragea, Iași, Editura FIDES, 2019, 76 p.), anunță în adevăr un talent care nu dă deloc impresia de întâmplare a prezenței sale în cetatea poeziei și nu e întâmplător nici în ce ne privește să ne propunem, acum, zăbava unui comentariu.
Alexandru Lascu are simțurile destul de acutizate în poezia sa, cu emoțiile adiacente operațiunii de reevaluare a realului, ca să spunem așa, încercând chiar de la debutul său entuziast, o desacralizare în formulă proprie. Or, tocmai acest efort de personalizare a propriei respirații lirice („ninge cu grefe/din aripi de înger./indescriptibil./indescifrabil./imponderabil./așa mă simt/când ninge/cu pielea ta.”), indică, în cazul lui, un denunț autentic al crispărilor sufletești, o autopedepsire conformă programului promoției douămiiste care-și propune prin eboșa inefabilă a poemului un proiect de salvare a ființei dublului registru: lumea, acest cotidian deopotrivă involt și agrest și revitalizările eului liric într-un manifest de ieșire din prezent. Cu deosebire timpul, temporalul, temporalitatea indeterminărilor ține loc de temă standard într-un spectacol în care ludismul sceneriilor marchează încifrarea impactului cu realul, funcția contexului e liricizată profund iar o revoltă a configurărilor eului pe ecranul unui cinematograf al tandreții pierdute lasă în așteptare perpetuă răspunsul „intemperiilor” vremurilor de cumpăniri extrase dintr-un aleatoriu topit cu domoale simbolici în conștiința de sine. Zarva lumii nu e dimensionare a elegiacului, însă, e decorul simili-apocaliptic, riscul întreruperii călătoriei spre ademenirea marilor constelații. Dragostea, notează prefațatorul, este aici „energia predominantă”. Totuși, nimic șovăielnic, nimic în deambulatoriul formulărilor, eul, convalescent încă, vrea să-și bifeze idealurile, se întoarce grațios (suprem îndrăgostit, altminteri) spre oglinda întâmplărilor ciudate, uneori cu o ironie bonomă, detașată, semn al defulărilor tinereții în vrie, apoi revine brusc să privească un cotidian scâlciat de îndoieli paradigmatice, de confuzii parantetice, de aglutinant „desfrâu” al împrejurărilor fade. Fiindcă – nu-i așa? – până și iubirile poetului trebuie să țină seamă de disciplina impusă de marele Text: „Nu te obosi, vifor etern și efemer,/să-mi zâmbești în fiecare zi,/o am pe ea, izvorul/fericirii fără final,/ca să-mi aducă pe tenul scorojit/de tristeți apuse,/zâmbetul.../Fă, vifore, să pară/clipele – ani fără sfârșit,/al căror Surâs să fie/eterna călătorie.../Ochii să-i fie infinitul,/buzele loc de odihnă.../Mai lasă-mă doar/să îi văd chipul/pe oglinda inimii mele...//Nu te obosi, mă voi preda!/Inima mea incandescentă/arde, șfichiuie/încinsă ca un bici./Jur c-o să mi-o smulg/și-o s-o ascund/dincolo de văzul tău,/în văile lui Hades.../Mai dă-mi forță/cât s-o cuprind cu ochii,/să devin una/cu zâmbetul ei/și să o pictez/pe pânza cordului meu...” (Zâmbet, p. 66).
Colcăie în nervurile poemelor lui Alexandru Lascu o notă de originalitate și de luciditate decisă. El nu-și caută identitatea în labirint, a ieșit de mult, a depășit zonele vulnerabilității și are conștiința execițiului liric rafinat. Demersul e compozițional, firește, dar elementele mixajelor sale de real aglutinând în semi-pastișă ori într-o magie a regăsirii de sine („Lumea e scrisă/cu cerneala timpului./Numele meu apare/scris cu cerneală de pix./Dar eu nu vreau/să-nvăț a muri vreodată,/ci să trăiesc veșnic,/pururi tânăr,/știind că cerneala de pix/se va șterge/ori nevăzută va arde./Refuz astfel să plec/fără a impregna/cerneala mea/în măreața corolă/de scrieri a timpului.”) sunt instrumente de introspecție adâncă, de explorări varii, ca și cum pericope de erudiție au evadat din structuri convenționale și își caută vadul discursului într-o poveste care nu mai trebuie să semene cu nici una din poveștile lumii ori poveștile despre lume. Destule poeme edifică în jurul unui imaginar bogat, stilistic-liric-estetic, împotriva stereotipiilor de șantan din creațiile comilitonilor de vârstă și de preocupări literare. Realul e „compilat” rezonabil-grațios, nu avem încadrare în tipare dar avem o poezie gândită, construcții echilibrate, parafrazări ale ființei care sunt și ele mostrele unei strategii. Dincolo de sinesteziile întregului, ecoul e unul paroxistic, strigăt al unui eu decis să dscifreze tainele haosului primordial, să noteze, să jubileze ori să se lase pradă disperării, să deretorizeze ori să se lase cotropit în lăuntrul său de obsesia sensului, a duratei, recurențele fiind ilustrarea tendinței firești de perfecționism: „Nu iubesc lucruri,/Nu mă iubesc nici pe mine./În schimb iubesc îngerii/Gata să-și întindă aripile,/Încearcă și tu/Și clădește-ți din cuvinte/Perechea de aripi.//Las-o așa cum iese,/Pentru că viziunea nu e ceva care/Să fie închis într-o cană./Modelează aripile în cursul sufletului tău/Și scufundă-te în aer.//O să afli că salvarea/E printre strigătele îngerilor./Altitudinea nu depinde/De desăvârșirea aripilor,/Ci de ce partitură/Cântă inima ta.” (Raiul e pe aripile tale, p. 56).
Impresionant este la acest tânăr autor și modul în care își fixează de pe-acum tematici auctoriale și are curajul afișării unui orgoliu de mag al cuvântului. În acest plan cognitiv al edificărilor sale, Alexandru Lascu are la purtător, în aceeași bandulieră a ambițiilor, sentimentul cunoașterii privilegiate. Metafizica transcendentului este fundamentare a limitelor, aici („Timpul ne sculptează/în așa fel încât/umbrele statuii/devin portretul ei.//Timpul ne aruncă-n ochi/toate petalele florilor -/martore ale suflului,/și le-ncrustează-n minte.//Ce mi-aș dori/ca timpul nostru/ să nu se frângă/asemeni spicelor de grâu,/iar noi să fim/întregul spațiu...”), libertatea e numai și numai a frumuseții (și aroganța e „frumoasă” când o fărâmă de sacralitate știi că ți se cuvine), toate răscumpărările spiritului sunt materialul devoalant pentru stadiul osmotic al versurilor. La modul apofatic, poemul lui Alexandru Lascu deține o potențialitate armonizatoare și asta e bine, diafanitatea pe alocuri a discursului decide stanța elegiacă, spuneam și mai sus, dar adâncirea în contemplație nu poate fi o acuză. Investiția de talent trebuie salutată iar presimțirea noastră, din startul comentariului, că ne aflăm în cazul unui debut mai mult decât promițător, o reluăm aici, în final.

Pe urmele poetului, Nicolae Silade (XXIV)

 A doua declaraţie de dragoste a unui ales

O prezenţă pregnantă în spaţiul cultural românesc, ca director al revistei „Actualitatea literară”, dar şi ca poet, Nicolae Silade se află acum la cel de-al şaptelea volum de poezie, debutul său editorial producându-se în anul 1979 cu cartea „Visul în lucru”. Ultimul volum apărut (Ed. Brumar, 2016) reprezintă a doua parte din „iubirea nu bate la uşă” – după ce prima parte a fost editată în 2013 – şi cuprinde un număr de 156 de poeme. Cartea se deschide cu un mesaj către cititor intitulat „din zece în zece ani te cheamă marile iubiri”, iubiri care nu pot fi decât infinite în timp şi în spaţiu: „Iubind mereu. Mereu iubind. Stele din stele răsărind”. Doar prin prisma acestei filosofii de viaţă pot fi receptate versurile lui Nicolae Silade, care ni se relevă ca un trubadur îndrăgostit de femeie, şi nu de o anumită femeie!, şi care alege să fie el însuşi, sincer până la capăt, arzând până la capăt şi tocmai de aceea vulnerabil, dar renăscând de fiecare dată mai puternic în lumina viitoarei iubiri – o altă felie, de fapt, a iubirii eterne.

Poetul aspiră la desăvârşirea fiinţei sale prin iubire, în ciuda timpului care trece şi care din când în când îl răneşte; un rid, nişte fire albe ori o pierdere din energia virilă devin cauze ale plecării femeii iubite. Nu poate fi trecut cu vederea faptul că în lirica sa femeia este mereu tânără, are trup „de fată”, este „preafrumoasă” şi ştie să „preamângâie”, ceea ce are drept efect revigorarea bărbatului: „Şi-n sacrul schimb de pofte şi plăcere/ Mă simt mai tânăr, mai frumos, mai viu” (LXXXVI). În aceste condiţii, iubita devine atotputernică, un Dumnezeu personal al poetului: „Am devenit, din rege, cerşetor,/ Un biet călugăr fără mănăstire,/ Mă rog doar ţie, poate scap de dor” (XCVII). Dar nu există o altă cale, un alt mod de a trăi, de a fi bărbat, întrucât poetul pune semnul egal între femeie şi viaţă: „nu trebuia să mă îndrăgostesc de tine o spun ca şi cum/ aş spune nu trebuie să mă îndrăgostesc de viaţă (69).

Când nu apelează la melodicitate, cele mai multe poeme ale sale având o structură clasică şi fiind fluide, calde, plăcute auzului datorită prozodiei perfecte, poetul se exprimă aforistic, oferind soluţii, chei de supravieţuire cât timp iubirea stă departe de suflet: „... e mai bine să taci, să aştepţi// pentru că dragostea oricum răspunde oricui şi n-are importanţă când şi n-are importanţă unde” (61); „nicio bucurie nu vine dacă nu dăruieşti bucurii” (85); „puținele cuvinte care merită a fi spuse/ aceste cuvinte atât de puţine cuvinte te iubesc” (125).

Poetul Nicolae Silade închină imnuri femeii şi vibraţia erotică urcă spre paroxism, este dependent organic şi sufleteşte de Evă sau e ironic, caustic uneori, fin şi constant observator, ca un bărbat care nu-şi scapă nicio clipă femeia din ochi, arar autoironic, vulnerabil la „zâmbirea” ei, meditativ, nostalgic, ludic, teribil de lucid, ancorat cu toate puterile în prezentul care îi oferă în plus mijloacele tehnologice moderne de a rămâne legat de ea. E ca şi cum femeile s-ar aduna într-una singură şi aceasta ar fi de fiecare dată alta, păstrând esenţa, dar inconstantă cu el şi cu ea însăşi, de unde absenţa, dorul, suferinţa ori mulţumirea, adoraţia, plăcerea trupească ridicată la grad de scop şi modalitate de a trăi. Nici moartea n-ar putea să pună capăt arderii fără întrerupere în flăcările cele mai înalte ale simţirii deopotrivă sufleteşti şi trupeşti: „Nu e iubirea ţinta vieţii mele,/ Ci viaţa însăşi e iubirea mea.// Nu e iubirea totul într-o viaţă,/ Însă doar ea de moarte mă dezvaţă!” (XCI). Chiar şi el, un îndeaproape cunoscător al femeii, e uneori luat prin surprindere de meandrele ei, astfel încât, ca jumătate a perechii adamice, se întreabă dacă într-adevăr ea a plecat din coasta lui.

Alteori, perechea adamică funcţionează aşa cum a gândit-o şi a dorit-o Dumnezeu: „... ea vine goală cum a lăsat-o dumnezeu/ şi cu goliciunea ei îmi acoperă goliciunea asta e dragostea (...)// mă îmbrăţişează şi pomul cunoaşterii nu ne mai interesează/ ne sărutăm şi zicerea şarpelui n-o mai ascultăm” (67). Dependenţa de dragoste – „nimic nu există fără dragostea ta” (105) – poate să însemne şi a trăi iubirile, a trece din iubire în iubire: „Şi m-ai uitat aşa cum uiţi o plasă/ Cu lucruri inutile-ntr-un vagon,/ Şi m-a găsit o altă preafrumoasă, / În drumul către casă, ca baston.// Şi-am mers cu ea, cam un amar de vreme,/ Am sprijinit-o-n suflet şi în trup,/ Până şi ei i se făcuse lene/ De dragoste, şi trebuia s-o rup.// De-atunci îmi caut o altă preafrumoasă” (CXXX). În viziunea poetului, femeia e „totală”, perfectă („cine ţi-a dat trup a avut desigur în vedere originea lumii nu sfârşiturile”), misterioasă ca o Giocondă („nu mai vorbesc de surâsul tău enigmatic); el (re)capătă viaţă prin ea, precum odinioară Galateea din dragostea lui Pygmalion: „cine suflet ţi-a dat a vrut să mă însufleţească pe mine” (62).

Visul de iubire nu-l ocoleşte pe poet, care, pentru a fi mai elocvent, recurge la frumoase imagini artistice dinamizate de verbe folosite la modul condiţional-optativ. Iată un poem pe care îl redau întreg, pentru că nu reuşesc să las la o parte nici măcar un vers: „Eu m-aş iubi cu tine zi şi noapte,/ Până la moarte şi-aş muri iubind,/ Fără-ntreruperi, în eternitate,/ A ta preafrumuseţe răsărind!// Ţi-aş oferi plăceri nebănuite, / Pe cea mai ’naltă culme de plăceri,/ Cum n-au visat nici cele mai dorite/ Femei de azi, de mâine sau de ieri!// Şi te-aş numi regină-ntre regine,/ Şi te-aş aduce-n noul meu regat,/ Să fii mai mare chiar peste virgine,/ Aşa cum Dumnezeu mi te-a lăsat!// Dar, ca să fie totul cum doreşti/ N-ar trebui decât să mă iubeşti!” (LXXXIV).

Poetului nu-i scapă emanciparea femeii şi superficializarea trăirilor ei sufleteşti şi denunţă faptul că ea alege de multe ori luxul în pofida iubirii: „ne-am iubit pe bancnote cam asta s-a întâmplat/ azi-noapte la sat dar la palat cucoanele erau supărate şi pe bună/ dreptate dintre toate nu alesesem niciuna prea mă fascina soarele/ prea mă fascina luna din ochii ţărăncii miruna” (129).

Ţinându-se departe de modele literare, talentatul poet Nicolae Silade scrie o poezie frumoasă, care se adresează sufletului mai mult decât minţii. Iubitorii liricii de dragoste găsesc în poemele sale acea lumină izvorâtoare de înaltă emoţie, care alină, vindecă şi rămâne încă multă vreme înlăuntru să mângâie fiinţa. Nu m-aş mira să aud într-o zi că a apărut şi a treia parte din „iubirea nu bate la uşă”. Ar fi ca o a treia declaraţie de dragoste. Şi cui nu-i plac declaraţiile de dragoste, oricâte ar fi ele, atunci când vin din partea unui ales?

Diana Dobriţa BÎLEA

*** despre 

Fotografia mea
Lugoj, Timiş, RomaniaEste fondatorul şi directorul ziarului Actualitatea, fondatorul şi directorul revistei Actualitatea literarăA publicat în: reviste literare din România, Austria, Franța, Germania, Spania, Serbia, Israel, Canada, SUA. Volume apărute: * Visul în lucru, Litera, Bucureşti, 1979; * Cartea poeţilor (volum colectiv), Lugojpress, 1994; * Mergere înainte, Lugojpress, 1997; * eternelia, Marineasa, Timişoara, 2006; * iubirea nu bate la uşă (I), BrumaR, Timişoara, 2013; * iubirea nu bate la uşă (II), BrumaR, Timişoara, 2016; * miniepistole, Grinta, Cluj-Napoca, 2017; * miniepistole, ediția a doua, Grinta, Cluj-Napoca, 2019; * calea victoriei, Cartea Românească Educațional, 2019; * La guérison d'illusions et autres guérisons, Editura Stellamaris, Franța, 2020; * [despre], Editura BrumaR, Timişoara, 2020; * everest, Editura BrumaR, Timişoara, 2020; Poezii traduse în: engleză, franceză, germană, spaniolă, maghiară și ebraică.

Alice Puiu: Fără bilet de primăvară


amurg respirat de neantul arsurii
pe ecranele picurate de noapte
când orașul silabisește cioburi
dintr-o vecernie de primăvară oarbă
trotuare decupează tăceri
dintr-o carte ghemuită sub șenila istoriei
îngeri ning mâini rătăcite
peste mirarea unui urs de pluș
trenul destramă luna
pe geamul lipit de degetele plecării
mi-e teamă, bunicule !
și litere curg păpădii viscolite
pe podul ce-mparte clipa
în mitraliere și virgule de nu-mă-uita
ajungem vreodată acasă?
în textul bombelor plutește alb
visul dintr-un corcoduș
pleoape de blocuri fumegă incert
golul huruit prin molozul disperării
tunelul conjugă bezna din recele fracției
fărâme din ultimul coltuc de pâine
mâine va fi altă lume?
mama tace această poveste
și candela ierbii mă ascunde
vers dintr-o rugă de stea
în jurnalul de călătorii
nimic special
doar moarte și străzi fugind
în altă ninsoare
semnat
copilul fără bilet de primăvară

Daniel Corbu: LE MANUEL DU BON SOLITAIRE

                  A apărut de curând în Franţa cartea de poeme             

Daniel CORBU

                                 References:
Un grand poète que j'apprécie beaucoup. Une influence de taille dans le monde littéraire contemporain. Félicitations, monsieur Daniel Corbu!
Amalia ACHARD
Poésie libérée
Les poèmes de Daniel Corbu me plaisent pour plusieurs raisons : leur ironie peut-être d’abord qui permet de tempérer le lyrisme, de lui donner plus de force, – leur dimension métaphysique ensuite : le poète parvient à nous faire sentir les questions essentielles de l’homme dans une expression et un vocabulaire concret, quotidien.
Daniel Corbu développe au quotidien un univers de fables qui se sauvent pas du désastre. De fables qui ouvrent sur le vide.
Jean-Marie Le SIDANER
Critique littéraire (France)
Je connais Daniel Corbu depuis longtemps. Il est mon poète roumain contemporain préféré. Il est aussi un modèle pour moi. Je me retrouve dans ses paroles qui m'inspirent. Son livre, que j'ai lu en roumain, est une odyssée intérieure, mais c'est aussi l'apocalypse d'une solitude atroce dans laquelle seuls les grands poètes peuvent survivre. Félicitations pour ce livre merveilleux, cher Daniel Corbu!
Ionut CARAGEA
La poésie c'est le chaos condamné à rêver
(Daniel Corbu)
Traducerea poemelor: poetul Miron Kiropol, autoexilat la Paris din 1967.
***
A apărut de curând în Franţa cartea noastră de poeme
Daniel CORBU
MANUALUL BUNULUI SINGUR.
Referințe:
Un mare poet pe care îl apreciez mult. O influență semnificativă în lumea literară contemporană. Felicitări, domnule Daniel Corbu!
Amalia ACHARD
S-a lansat poezia
Îmi plac poeziile lui Daniel Corbu din mai multe motive: ironia lor poate mai întâi care permite temperarea lirismului, să-i dea mai multă forță, - dimensiunea lor metafizică în continuare: poetul reușește să ne facă să simțim întrebările esențiale ale omului într-un singur expr. esiune și un vocabular concret, zilnic.
Daniel Corbu dezvoltă pe zi ce trece un univers de fabule care nu scapă de dezastru. Țesături care se deschid din gol
Jean-Marie SIDANERUL
Critic literar (Franța)
Îl cunosc pe Daniel Corbu de mult timp. Este poetul meu român contemporan preferat. El este și un model pentru mine. Mă regăsesc în cuvintele sale inspirate. Cartea lui, pe care am citit-o în limba română, este o odisee lăuntrică, dar este și apocalipsa singurătății atroce în care pot supraviețui doar marii poeți. Felicitări Daniel Corbu pentru această carte minunată!
Ionut CARAGEA
Poezia este haos condamnată la visare
(Daniel Corbu)
Traducerea poemelor: poetul Miron Kiropol, autoexilat la Paris din 1967.


Ella Poenaru: ***


doamna cea blândă mi-a spus
să-i arăt cu degetul pe ursuleț
unde m-a atins moșul cel rău
mi-a vorbit frumos
cu iubita și scumpa
deși cred că și astea
pot fi cuvinte urâte uneori
ursulețul n-a tresărit nici măcar odată
e adevărat
că l-am atins ușor
eu nu știam că și ursuleții
pot fi mângâiați așa
asistenta m-a întrebat ce mă doare
cel mai tare
dar ursulețul acela nu avea niciun loc
unde-aș fi putut
să-i arăt
durerea mea
așa că am păstrat-o doar pentru mine
o viață intreagă

Daniel Corbu: Teodor Dume sau Singurătatea ca religie salvatoare

Unul dintre poeții adevărați și profunzi din peisajul liric românesc de azi este Teodor Dume. Născut în 1956, trăitor la Oradea, cu un debut editorial în 1985 (Adevărul din cuvinte, prefață de Gheorghe Grigurcu), cu excelente volume de poeme (Strigăt din copilărie - 1994, Azil într-o cicatrice - 2015, Vitralii pe un interior scorojit - 2016, Colecționarul de răni - 2017), Teodor Dume a fost ocolit cu metodă de făcătorii de topuri și liste de poeți din România. Ca un stigmat pecetea de scriitor local, regional, pe care la începuturi au purtat-o și Bacovia și Kavafis sau Faulkner!

Cartea pe care-o avem în față,
cu titlul Devoratorul de umbre, impune lectorului un poet metafizic, profund, coborâtor în sine, pentru a reveni cu prețioase mărgăritare lirice de dăruit semenilor. Altcineva le-ar numi coborâri în abis. N-ar greși! Pentru că prin tot ceea ce face, Teodor Dume încearcă să țină Moartea la cîțiva pași mai încolo. Și, ca orice poet blestemat, face asta ajutat de stările poetice, de cuvânt, de semnele unei iluzii universale, între care se simte confortabil, ca peștele în apă proaspătă. Spune poetul: ,,Sub singurătățile mele nopțile sunt reci.!. Și ,,În mine nu mai locuiește nimeni / totuși / din trup mi-au înmugurit umbre!” Pentru el liniștea e ,,o umbră ațipită pe trup”, singurătatea e ,,amanta perfectă”. Alteori ,,liniștea cotrobăie prin clopot”, iar ,,moartea își numără morții și tace”. Spun, fără a greși, că prezentei cărți nimic nu i se potrivește mai bine ca motto zisa lui Friedrich Nietsche ,,Eu sunt singurătatea devenită om”.
Pentru mine, cel care pledez pentru menținerea poeziei române în metafizic și nu în joculețe lirice exterioare, descoperirea lui Teodor Dume e o bucurie, iar lectura acestei cărți, o sărbătoare. Pentru că, poet al profunzimilor, al spectacolului ființial, poetul în discuție este constructorul unui univers liric magnetic, original. Simțindu-se un umil trecător ,,printre lucruri, lumini și umbre”, poetul încheie cu lumea un pact, mai precis Un fel de armistițiu: ,,uneori oamenii nu mai fac nimic / trăiesc din priviri reciclate / ridică din umeri / a neputință și / se vor eroi / timp în care unii / scormonesc prin răni / după o altă iubire / eu azi o să fac / ceea ce nu am / putut / o să ies din rană și după / ce am să o cos la loc / voi încheia un armistițiu / cu mine însumi // și asta pentru a nu-mi trăda inima.”
E. M. Cioran spunea că nu poți fi artist adevărat dacă nu ai credința că prin ceea ce faci fondezi o religie. Prin însăși structura sa, pe care-o transmite întocmai poemului, adică structurii lirice, prin perseverența unei teme, Teodor Dume exersează religia Singurătății. Dumnezeu e singur, omul se află într-o singurătate iremediabilă (un fel de temniță recluzionară), o singurătate salvată sau agresată de conjuncturi. Pentru poet Singurătatea este amanta perfectă: ,,vine tăcută ca umbra peste ape/ seară de seară/ ne așezăm la taifas/ la urma urmei/ aprindem lumânări/ facem dragoste dar/ niciodată nu ne privim/ e amanta perfectă/ fără pretenții/ clipește des și are părul răvășit/ e doar o singură problemă de spațiu// s-a mutat în mine și fumează…”Mai spune: ,,Înlăuntrul meu se sparge tăcerea / și e tot mai greu de pătruns [...] / unde ești, Doamne?”. Legătura cu Dumnezeu e totală, evidentă și cînd e senin și cînd poetului moartea-i valsează între ziduri. Altădată ,,Dumnezeu privea fix / scorbura cerului / picătura de ploaie sfârșea / în respirația zilei / și spațiul dintre mine și gând / se făcea tot mai strâmt / aerul uscat și nisipos / adâncea ridurile // cineva cotrobăia prin mine / ca printr-un bagaj cu resturi //probabil moartea își căuta batista / căzută într-un colț al neputinței...” (Un fel de secetă)
Poetului nu cred să-i fie străină ideea lui Leonardo da Vinci după care artistul creator este o așchie de dumnezeire.
Devoratorul de umbre, continuînd atmosfera precedentelor cărți, cu poeme grave, meditative, interogative, deseori oraculare, poate fi citită ca o amplă monografie a umbrei. Oare scrisul nu e tot o umbră ? A sufletului, a ființei, a nesfârșitelor căutări, a eșecurilor sau a princiarelor iluzii ? Obsesiile cărții : urma, umbra, singurătatea, timpul, ecoul. Și dacă timpul este devoratorul de umbre, protagonistul liric e convins că ,,ecoul tuturor lucrurilor se află în cuvinte.” Iar singurătatea, care ,,nici lui Dumnezeu nu-i place”, peste tot : ,,Ceva mai încolo/ o singurătate amorțită pâlpâie/ ca un bec în plină zi// poate mîine voi fi altul”.
Mulți zice-vor despre Teodor Dume că n-ar fi un poet cool, că nu-i postmodernist, că nu-i poetul exuberanțelor și-al cotidianului, că nu emite adevăruri retorizând (ca un fel de măgar liric, așa cum ar spune
Platon), că-i manierist, că nu iubește poezia roz, ca atâția exhibiționiști de azi. Că-i prea abisal și prea dedat singurătății. Îl sfătuim să nu-i pese de vreuna din
afirmații !
Poet neoexpresionist din familia prestantă a unor Trakl, Blaga sau Vladimir Holan, apostol al unei singurătăți asumate, născut iar nu făcut, Teodor Dume și-a construit cu migală, cu o știință a fiziologiei poemului și o formulă originală un univers liric inconfundabil. El impune în poezia ultimilor decenii o mitologie proprie, fiind unul dintre cei mai profunzi poeți de azi.
Daniel CORBU

Silvia Bodea Sălăjan: Uneori mi se face dor

Uneori mi se face dor
Alteori mi se face tristețe și jale
De cele mai multe ori mi se așterne peste suflet
Tăcerea cu infinitul singurătății din nopțile tale

M-au părăsit toate cuvintele
Si-un gol se întinde cât universul intreg
Pe ce umăr să-mi așez tâmpla și gândurile
Când doar umbra ta mi-e aproape și n-o înțeleg

Poate undeva și cândva
Va cobori iarăși o rază dintr-o iarnă ce nu-i
Promisiunea zăpezii peste un Pământ suspendat
In toate regretele și-n toate tăcerile lui.

Ștefan Popa: Pustnica

DINCOLO DE CUVINTE ESTE ISIHIA
”Cartea despre păcătoasa Elisabeta va fi editată numai cu aprobarea duhovnicului și numai după ce el va hotărî dacă ceea ce scrie în carte sau viața mea va fi de folos la vreun creștin. Asta este rugămintea mea în legătură cu cartea, frate Ștefan.”
”Căutarea unirii cu Cerul face ca omul să intre pe calea redefinirii interacțiunilor sale cu Scriptura, cu Tradiția, cu Rugăciunea, cu Mărturia creștină, cu aproapele, cu lumea. Cel care voiește într-adevăr să fie cucerit de cer face cele patru încredințări: încredințarea cu toată ființa lui Dumnezeu; încredințarea lumii din ceea ce săvârșește că el iubește pe Dumnezeu, că e lipit de Dumnezeu; încredințarea adusă înaintea lui Dumnezeu ca mărturisire a supunerii ascultătoare; și apoi trăirea cu conștiința că nu trebuie să vatămi pe nimeni prin trăirile tale, ci pe toți, împreună, să-i aduci la Dumnezeu. Când am citit pasajele practice, dar și cele teoretice m-am întrebat: de unde știe aceasta? Și răspunsul a venit ușor: de la Sf. Ioan Iacob, de la Sf. Pahomie și de la ceilalți părinți și maici care povățuiau prin trăirea lor, din Scripturi, din arătări și răpiri, din șoapta Duhului, cea care face minunată viața pustnicilor și-i conduce la sfințenie, la acea stare de conformare a noastră cu Dumnezeu întru asemănare.”

Preot Profesor universitar doctor Ioan Chirilă

Maria Ieva: Poezii

Greva zăpezilor

Te tot rănesc de-o vreme şi mă dor,
Zadarnic fug că iarna-mi țipă-n sânge
Ca fulgerul din ochiul de condor,
Când marginile zărilor îl strânge.

Primesc de veste că ar fi un vraci
Ce vindecă metafora din faşă,
Dar mai întâi îți cere să dezbraci
Toți fluturii ce-i porți pe sub cămașă.

Strig licuricii să aprind un rug,
Că rimele de-o vreme sunt cam rare,
Iar verbele pe care le conjug
Nu mai au timp de încă o mirare.

Dar licuricii mă privesc trufaşi,
Ei nu mai vor ca rugul să-l aprindă
Şi au trimis degrabă doi arcași
Să le plătesc lor golul din oglindă.

Cum nu mai am nici rime, nici arginţi,
Metafora cuprinsă e de febră,
Renunţ la vraci şi mă întorc la sfinţi,
Că au intrat zăpezile în grevă.

Apel

Am rămas femeia născută din vină,
Cu palme de vânt şi buze de dor,
Dar apa din pleoape e tot mai puţină
Şi braţele crucii de-o vreme mă vor.

Zăpada din gânduri se cerne-n cuvinte,
Trecutul rămâne presat între foi,
Pe drumul uitării ne-aducem aminte,
Căci sufletul trece de margini, vioi...

Un nor îşi dezbrăcă veşmântul de rege
Şi stropii iubirii priveşte-i cum curg;
Dar mările toate încep să se-nchege,
Ca foşnetul zării în ochiul demiurg.

În visele tale dorinţa mea geme,
Tu ştii cum mă doare azurul din piept?
Să cer altă viaţă? E mult prea devreme...
Să cer o tăcere? E poate nedrept...

Rănile uitării

Am fost un strop de apă, iar tu un însetat;
Pe dosul unei umbre, în zori, cum m-ai aflat?
Ce înger fără formă, din ceață, te-a creat,
Când eu credeam că viața în mine a secat?

Sub scăpărări de astre cresc nuferii pe lac,
La balurile vremii te-ai îmbrăcat în frac
Şi ca o floare albă desprinsă de rever,
Eu am venit spre tine să-ţi fiu un giuvaer.

Dar când prin căi lactee dorințele-au irupt,
Zăgazurile vremii în piepturi ni s-au rupt
Şi apele celeste s-au revărsat spre stele,
Ca rănile uitării din gânduri să le spele.

Absențe

Zadarnic e să strig, nu-i nimeni să m-audă,
S-a răsucit o umbră cu faţa la perete
Şi strigătul se pierde ca un ecou în undă,
Lăsând în urma clipei iubire și regrete.

Din marginea oglinzii privește vinovată,
O amintire vie pe care o respingi,
Dar poarta dinspre soare rămâne încuiată
Şi-absențele de-o vreme sunt parcă tot mai lungi.

Plecările spre stele sunt astăzi clandestine,
Respir un colţ de lună căzut de pe perdea
Şi-aştept să vină ora când se împart destine,
Poate primesc o carte, un semn de undeva...

Perdelele de vânturi sunt încă translucide,
Ferestrele spre ceruri încerc să le deschid,
Împing încet o zare şi nu mă pot decide,
Să mă întorc în mine ori să păşesc în vid?

Daniel Marian: Refolmulările între explicit şi (sub)liminal

    recenzie  

(Ottilia Ardeleanu – „Când tac şi tu asculţi”, Ed. Junimea, 2021)

Până şi tăcerea este relativă, într-o lume bazată pe moftul entropic în ciuda tuturor viziunilor idealiste. Depinde cum priveşti tăcerea, adjectivând sau atributând, pe fondul vieţii care oricum îşi urmează cursul fie el discret ori zgomotos.
În zvonul scadenţei de credit ce se cere reînnoit, prilejul decontului ar presupune o doză de acalmie pentru a nu greşi cifrele pe care s-a pariat toată viaţa. Sunt însă tehnici speciale care permit desfăşurarea cuvântului camuflat în zona dezbaterilor algoritmice, încât lesne i s-ar putea spune o anumită formă de tăcere, interpusă între calculele complicate ale sorţii tranfigurate în obiectualizări matriceale.
Să urmărim acest eşantion aproape didatic de „bilanţ”: „facturez ultimele zile/ le pun preţ şi tva/ le bag la impozit/ pentru toate tristeţile mele/ pentru toate zilele ploioase/ furtunile şi ceasurile înecate/ în oceanul acesta/ sufletul meu/ fără faună şi floră/ fără flotă/ fără oameni/ de dragoste petrol îmbuibat/ de toate deversările/ şi amărăciunile lumii/ aici cândva era un debarcader/ lacul şi tu/ mă strângeai aproape de cuvinte/ o poezie şi încă una/ o scenă de nebuni şi/ nebuniitoate pornirile inimii/ fixau cele patru colţuri ale lumii/ geografia fericirii/ cu munţi şi păduri/ şi acel zâmbet cu care mă prindeai/ floare la pălărie”.
Ottilia Ardeleanu cultivă atmosfera ondulatorie în care senzorialul se proclamă şi se tranfigurează încât să justifice lumea izbucnită care îi prieşte poetei, „dintr-un început”: „din facerea dintâi o apă mare/ eu şi tu luaţi în braţe/ ne-am făcut alge şi cai de mare/ şi stele şi toate celelalte/ o lume nouă ne-am făcut/ lângă ţărm unde zorile/ se întind de-a lungul pe sfoara orizontului/ Cineva arăsturnat lumină şi ne-am făcut culori/ verdele de Graal germinativul verde profetic/ roşu intim cardinal ori infernal/ un albastru imaterial cumpănit al sacrului/ toate au prins chip de pământesc/ şi ne-am făcut din ele cuvinte/ cu toate acestea trăim/ până în zilele din urmă”.
Dincolo de parabolele destul de complicat dar convingător create, se iveşte însă realitatea bolovănoasă cere o „rugă”: „Tu să mă ierţi/ Doamne/ nu am ştiut să-mi rânduiesc viaţa// zilele s-au dus cumva/ departe de inima de femeie// am nimerit într-un rai nedereticat// spăl pe jos/ iarba şi florile şi copacii/ şi singura iubire”.
O interesantă expectativă în perspectiva revigorării ars poeticii...: „am un cuvânt albastru de tot/ e o linişte pe care o scriu/ ca să mă simt în singuranţă// nu fac nimic cu el/ îl mai învârt uneori pe degete/ şi ce frumos îmi dă senzaţia unei euforii// relaxat pe vârful unui creion/ fără vreo apăsare/ se revanşează faţă de hârtie// îl repet de câte ori vreau/ şi dacă dau pagina/ se preface roşu” (metamorfoză).
Cu sinceritate şi oarecum cu reproş, este lansat şi asumat conceptul aparte al rostului dar şi neajunsurilor vieţii alcătuite dintr-un mănunchi al peregrinărilor: „spăl şi mă gândesc/ la cum ne curăţăm de noi/ de zilele tot mai puţine// viaţa e o delegaţie// o valiză care nu se goleşte7 niciodată de sentimente/ înghesuite între haine/ mereu pe ducă// totdeauna laşi un pat răvăşit// calc şi îmi imaginez trupul/ umplând ţesăturile/ inspir adânc să consum tot/ aerul dintre noi// aşez lucrurile rămase/ din tine unul şi încă/ unul urmează/ să mă părăsească” (femeia care trăieşte/ între două frumuri).
„Când tac şi tu asculţi” este poezie adevărată. Ottilia Ardeleanu dovedeşte conştiinţă şi expresie lirice ample, atât în urma probelor de luciditate cât şi de visare, prin construcţiile sale decise şi fără drept de apel, înscriindu-se merituos în rândul autorilor de poezie contemporană autentică.

Daniel Corbu: Solilocvii despre artă și spectacolul lumilor

 În colecţia ,,Spiritus Rector" a Editurii Princeps Multimedia, a apărut cartea ,,SOLILOCVII despre artă şi spectacolul lumilor" semnată de DANIEL CORBU.

Pe coperta a IV-a a cărţii (format A5 ajustat, 240 pagini), stă scris:
Cartea se constituie într-un tratat estetic
despre actul de a gândi şi a vedea, despre ipostaza de
poet-dārsanic (departe văzător) şi poet-kavi, vizând
mai cu seamă destinul, talentul, timpul, spaţiul,
inspiraţia, canoanele, cuvântul, exprimabilul şi
inexprimabilul, pesimismul (tonic) şi magia în artă,
poetica, fericirea şi configurând o ars poetica sui
generis, à la Daniel Corbu.
Acad. Mihai CIMPOI

carte,

Apariție editorială: Teodor Dume: Eu, Dumnezeu și lacrima din colțul ochiului

Semnalăm  apariția unei noi cărți care poartă semnătura lui Teodor Dume. E cea de a 33-a carte de la debutul  în volum (1985) cu titlul Adevărul din cuvinte, carte apărută la o editură din București și prefațată de Gheorghe Grigurcu. Cartea de față este publicată la Editura Pim din Iași, 2021

Coperta și tehnoredactarea : Mioara Băluță
Apariția acestei cărți, și nu numai, vi se datorează și vouă acelora care mereu ați fost lângă mine.
Vă mulțumesc tuturor și în special administrației Poezie.ro care m-au înțeles și m-au găzduit timp de peste 14 ani!

***

”Unul dintre poeții adevărați și profunzi din peisajul liric românesc de azi este Teodor Dume.(…)
Teodor Dume și-a construit cu migală, cu o știință a fiziologiei poemului și o formulă originală un univers liric inconfundabil. El impune în poezia ultimilor decenii o mitologie proprie, fiind unul dintre cei mai profunzi poeți de azi.(…)
Pentru mine, cel care pledez pentru menținerea poeziei române în metafizic și nu în joculețe lirice exterioare, descoperirea lui Teodor Dume e o bucurie, iar lectura acestei cărți, o sărbătoare. Pentru că, poet al profunzimilor, al spectacolului ființial, poetul în discuție este constructorul unui univers liric magnetic, original"
(Daniel Corbu)

***
Eu,Dumnezeu şi lacrima din colțul ochiului


Ştiu că o să plec ìn locul ìn care
Dumnezeu ìşi prepară
cafeaua de unul singur
pentru o felie de pâine o să- l rog
să mă lase seară de seară
să- l spăl pe picioare ìnainte de culcare
şi dacă va fi să cinăm şi să
dormim ìmpreună
dimineață
mă voi preface că am visat
şi ìi voi spune că l- am văzut incotit
pe marginea patului
cum din palmă imi hrànea moartea
cu bucăți de carne rupte din mine
şi o să- i mai spun că
cel care ìi ştergea lacrima
din colțul ochiului
eram eu
cel de dinainte de a ne cunoaşte

Postare prezentată

Teodor Dume: De ce, tată?...

Tata s-a dus într-o zi de iarnă cu foarte multă zăpadă. De fapt, nici nu știu dacă s-a dus de tot.Indiferent de zi, cu privirile încețoșat...

Top 10