Ana Urma: recenzie: Ferestre spre marginea lumii, de Teodor Dume

 Nihil sine Deo

Teodor Dume ni se descoperă cu eleganță și rafinament în poezie. O poezie existențialistă din care aflăm că în viața pe lângă dezlănțuitele iubiri există prezențe nevăzute înscrise în ordinea ei atât de firească, una dintre cele mai răscolitoare fiind moartea. Fin cunoscător al vieții, prin cunoaștere, experiențe și autodepășire, poetul dă prioritate în poezie trăirilor umaniste. Sufletul asemeni umbrei este făuritorul unor imagini care ne duc cu gândul la florile tristeții de tip baudelairean. Și poate că, asemănarea nu este întâmplătoare dacă ne gândim că volumul anterior celui de față,Quand les ombres traversent la rue, semnat Teodor Dume, apare la început de an 2019, în Franța.Am putea crede că între poet și Univers există un fluid nevăzut purtând energiile creatoare, un fluid presărat cu evenimente și trăiri variabile pe etape, reprezentat ca un segment al existenței, mărginit de două constante primordiale: nașterea și moartea. Evenimentele dintre cele două constante: copilăria, adolescența, maturitatea cu încărcăturile și trăirile specifice, par să fi ordonat și contribuit la creșterea spirituală și știința poetului de a transpune în poezie forța ideii, a emoției, menite să seducă prin vers cititorul.Aflându-se pe un traseu ascendent, cu fiecare carte tipărită (nouăsprezece),poetul pătrunde în abisul metafizicii arzând etape și ajungând la o smerenie care dă înțelegere și greutate cuvântului, iar eul împlinit doar întors spre înăuntru se eliberează prin ferestre deschise într-un anume loc, un loc unde nimeni nu intră/ nimeni nu iese/Ferestre spre marginea lumii. Alte ori același lăuntru devine abis într-o singură zi, ziua în care nu poate privi în ochi pe nimeni,ziua în care propriul ochi îl analizează critic: atunci cobor în mine precum ploaia/ peste verdele ierbii/ îmi privesc sângele/ și nu spun nimic/ deși/n-am apucat să văd/ ce mai lipsește din mine/ Lăuntrul înlăuntrului.Ca o dominantă a viziunii poetului este prezența imaterială a sufletului. O viziune bogat ornamentată de experiențele și trăirile unui spirit profund. Sufletul său are răni, cicatrice, devine monedă de schimb pentru inima cuiva drag: în schimb îți voi da sufletul/Supravețuire în doi.Deși: niciun gând nu-mi poate schilodi sufletul/Decolmatarea prin rugă, vom descoperi:sub cicatricea rămasă pe suflet/ Fotografia în formă de inimă și altfel de răni: singurătatea, indiferența, neliniștea, lacrima, aminitirile. Toate în strânsă legătură formează un cerc imaginar cu semnificații larg valabile, un cerc neînchis încă de acel binecunoscut: nu pleca, tată!/În memoriam, copilăria. Poezia este cartea de vizită a poetului atras de ideea însingurării, a cufundării în propria melancolie sau poate că a unei dureri însoțită de supoziții, închipuiri și goluri ale ființei care precipită versul prin reacții și stări cum sunt: tristețe, reculegere, uitare sau slăbiciuni aproape senzoriale. Ideea de proiecție a trăirilor contopite trupului creează o realitate ușor astrală, o părelnicie tactilă, asumată prin rostire și scris: câteva umbre navighează/ în zigzag prin sângele meu// din toamna care-și scutură tristețile/ peste umerii mei/ Nu-i bai;ducându-mi tăcerea în spate/ ca pe un rucsac/Îndeajuns cât să-mi pot grava numele;de atunci sub cicatricea rămasă pe suflet/ simt furnicături/ Fotografia în formă de inimă; nici nu știu cine sunt/ negreala sufletului îmi iese prin pori/ Rătăciri..
Poetul Teodor Dume, pare să fi descoperit armonia lirică a tăcerii atât de râvnită într-un prezent modern, zgomotos și supratehnologizat.O tăcere atentă, în care doar scârțâitul peniței sau zgomotul tastelor se aude printre gândurile sfârșite în cuvinte: umerii îmi sunt acoperiți cu tăcere; ambianța calmă, destinsă: tăcere…/undeva la capăt de zi se moare/Un fel de înstrăinare; mâine e o altă zi/ pe care o umplu cu tăcere/ Îndeajuns cât să-mi pot grava numele. Ideea de mișcare și reculegere sunt călătoria sau căderea în adâncul ființei, urmate de zborul tainic, folosind simboluri ale înălțării: aripi, sus, cer, explicate în vers: zborul cu o singură aripă/ nu-i decât zbaterea clipei/ peste tot ce va urma// chiorâș cineva mă privește de sus/Zbaterea clipei.Tăcere, liniște, singurătate, sunt necesități absolute ale reveriei pentru crearea universului propriu în care-și proiectează cu îndrăzneală ființa, lăsându-ne totuși ferestre deschise prin care să-i descoperim sensibilitatea iar acele zbateri neștiute vor elibera în ascensiune (zbor) eul creator cu o bucurie lucid reținută, ca o rugăciune izbăvitoare pentru suflet.Poezia este pretext de reflecție și comunicare, reconstituie din fragmente disparate un univers liric, un univers plăsmuit din umbre și lumina însoțitoare. Interiorizat sau exilat în singurătate poetul decelează cu tristețe și discernământ propria memorie, recuperând și transpunând în vers, amintirile. Dorul, iubirea, singurătatea devorantă, sunt ipostaze frecvent revelate printr-o exprimare meditativă, gravitatea transpunerii în vers trezindu-ne întrebarea: oare ce eveniment, ce trăire specială îl determină pe poet să aducă în sfera firescului, cu seninătate și dezinvoltură, subiecte ca: moartea, durerea, tristețea. Aflâdu-se într-o permanentă comuniune cu un dincolo, observăm armonia, împăcarea dar și efortul până la dificultate pe care le întâmpină în construirea relației cu Dumnezeu. Traseul este unul sinuos, dar se poate ghici că demersul ideatic continuă și își atinge țelul; m-am aliat cu singurătatea și/ din când în când cu Dumnezeu/În memoriam, copilăria;par un comdamnat interogat de moarte/ Dumnezeu se face că nu vede nimic/ Dor de mama;l-am strigat pe Dumnezeu/ nu mi-a răspuns/ Dumnezeu nu mi-a răspuns.
Raportându-se la divinitate din perspectiva unui cunoscător intimist trecut de faza căutărilor:privilegiul de-a ajunge la capăt/ mi-l dă panorma din sufletul lipit/ de obrazul lui Dumnezeu/ ca un sărut/ Nu-i bai;versul devine povață: în viața asta/ așa se bate la ușa lui Dumnezeu/ Rugăciunea dintre respirații. Prin această raportare permanentă la divinitate înțelegem că Teodor Dume-poetul se află în etapa întâlnirii cu Dumnezeu, un Dumnezeu atent la fiecare cuvânt al său. Pe parcursul lecturii vom întâlni o superbie a morții din care nu lipsește credința și speranța aleatorie, că mai presus zbaterilor umane există și un hazard al unui alt fel de împlinire, o împlinire a bucuriei prin cuvântul scris. Simplificând pot spune că am reușit să identific trecerea comună dar cu folos a timpului drept temă a poeziei dumiene. Fie că ne vorbește de revărsările unui azi înspre ieri trecând prin anotimpul primenirii ființei niciodată pierdut copilăria, cu reveniri în prezentul gânditorului matur, sensibil,cuminte (citat din prefața de Atila Racz) și culminând cu moartea (viitor), poezia lui Teodor Dume este înnobilată de binecunoscut dicton latin: Nihil sine Deo.
(Ana Urma, Vaslui)

Gela Enea: Ubicuitatea divinității

(cronică la volumul Moartea din vis, de Teodor Dume)
Moartea din vis nu este cel mai recent volum pe care l-am primit de la Teodor Dume și nici singurul unde, încă din titlu, autorul își propune și ne propune o zonă onirică a morții.
Cartea a apărut înainte de pandemie, în anul 2020, fiind publicată la Editura pim, copertă și tehnoredactare, Mioara Băluță.
Citit acum, titlul pare o premoniție a ceea ce omenirea a trăit, nu în vis, ci aievea, din păcate.
Lecturând mai multe volume de versuri ale lui Teodor Dume, nu e dificil de remarcat obsesia pentru această temă a morții, cu întreg evantaiul de motive lirice, precum întunericul, frigul, amintirea mamei sau a tatălui, lacrimile, crucea, mormintele, retorica unei divinități de la care se așteaptă salvarea, etc.
Ba chiar, într-una dintre poeziile volumului citat moartea are și un prenume, Ana, aluzie, pesemne, la femeia-jertfă din cunoscuta baladă populară cu circulație în întreg spațiul balcanic.
Pentru Teodor Dume, cel puțin în incipitul volumului, moartea reprezintă un fleac, deși termenul ascunde o doză de ironie amară, iar ceremonialul funebru capătă tensiune prin invocarea fiicei a cărei misiune nu este ușoară: ”îmi voi ruga fiica/să tragă întunericul de pe mine/și când o să deschid ochii/în fereastră va sta Dumnezeu.”( Moartea din vis, un fleac)
Sub forma monologului adresat, luându-și drept interlocutor imaginar de oriunde și de oricând, poemul Nu e bine să mori sugerează momentul oportun al stingerii (oare există un asemnenea moment?!) și anume, seara: ”dacă tot e să mori/e bine să o faci mai spre seară/când umbrele se retrag mai spre carapacea nopții/ nu e bine să mori când lumea/stă de vorbă despre una-alta și/nici nu e bine să-mprumuți/din viața altora”. Totuși, fără să te-mprumuți, la nevoie, și de la alții, mi-e greu să cred în supraviețuire.
Poemul Soldatul cu o singură glorie începe, inspirat, cu această confesiune: ”singura mea glorie/este tăcerea/și-i atât de puțină încât/nu mă aud când trec printre lucruri”.
Similitudinea dintre umbră și moarte sau considerarea umbrei ca mesager al morții sunt pretextele poeziei nimicul din umbră de unde citez: ”când dorința devine/un cuib părăsit/de vrăbii/și/ambele brațe îți sunt amputate/de frică în interiorul tău crește o umbră/singura cu ochii de piatră/ce crește/tot crește”.
Și va fi dragoste este poemul în care Teodor Dume, cumva pe urmele lui Arghezi în De-a v-ați ascuns, imaginează o scenă de familie, cu Dumnezeu în ipostaza unui tată pe genunchii căruia fiul s-a așezat firesc pentru a afla răspunsuri fundamentale: ”voi ști unde se tot duc oamenii/în pământul de sub pământ/sau în cerul de sub cer”, iar trăirea de după nu este sinonimă cu melancolia, cel puțin așa crede poetul: ”nu voi fi trist/din lumea mea se va naște/o altă lume cu un singur rege/supus sufletului...și va fi dragoste/și va fi dragoste”.
Fiul păstrează cu pioșenie amintirea mamei căreia îi dedică textul Mamei plecată prea devreme și trece de la acte eroice, de exemplu ”agită cerul”, la stări exteriorizate prin plâns și tot el, copilul, desenează un măr iar, în dialogul cu Dumnezeu, îi spune: ”jumătatea cea mare ți-o dau ție/cealaltă o păstrez pentru mama”. Se pare că, în acest tablou liric, jumătățile unui întreg nu sunt egale, ceea ce contrazice logica.
Semnul morții, în manieră clasică, este sunetul clopotului: ”clopotul a bătut în dungă/s-a dus și mătușa.” (Mamei, plecată în lumea fără timp).
Că funcționează după o aritmetică personală, ne convinge Teodor Dume și prin operația de împărtire a ființei sale la trei: ”azi voi învăța cât să dau vieții/cât morții și cât să/las lui Dumnezeu”. (Față-n față cu mine)
Observ un alt tip de interacțiune a poetului cu divinitatea, în poemul Țipătul umbrei: ”acum stăm amândoi între două drumuri/și ne privim.”
Dacă Teodor Dume alege versificația modernă, alternând măsuri scurte cu măsuri mai lungi și optând pentru versul liber, în privința titlurilor este indecis în a le scrie cu majusculă sau cu minusculă, iar abordarea relației cu Dumnezeu, a cărui imagine domină volumul și creează, la un moment dat, impresia de deja-vu, se realizează în manieră tradițională și într-o atitudine de evlavie ori, dimpotrivă, conflictuală, dacă e să credem ce spune în versurile: ”deseori mă cert cu Dumnezeu/pentru toate răutățile lumii/nu pentru că ar fi vinovat”.
Patetică prin râuri de lacrimi ce curg și care se constituie în rama fotografiei tatei, prin soarele ce are ”sânge în priviri” poezia Tată, e 4 aprile conține secvențe înduioșătoare și credibile, precum: ”fără tine nu mai suntem noi/toate lucrurile sunt mici/întâmplător sau nu/Dumnezeu privește și tace”.
Teodor Dume se confesează: ”mă retrag în mine/pentru a mi se ierta ceea ce am fost/o taină”, dar nu de iertare ar avea nevoie poetul, chiar dacă se autodefinește ca fiind un mister, ci de cititorii care iubesc poezia sa și care pot devoala misterul în care , spune poetul, s-a camuflat pentru un timp.
Îi dorim succes în această complicată relație cu cititori inteligenți și răbdători, capabili să parcurgă Moartea din vis și să rămână într-o continuă stare de veghe.

(Gela Enea,

cronică la volumul Moartea din vis, de Teodor Dume

Publicat în revista Oltart/ 2022)

Petronela Apopei: Oglinda de suflet

(recenzie: Față în față cu mine, de Teodor Dume. Editura Pim/Iași)

„Într-o viață de om singura datorie pe care o lași pe pământ este adevărul” susține Teodor
Dume, autorul volumului de poezie „Față în față cu mine”, apărut în 2018, la Editura „Pim” din
Iași, un volum reflexiv, cu o încărcătură din artileria grea a cuvântului.
Un scriitor prolific, artizan al cuvântului, Teodor Dume creează un poem de factură
postmodernă, cu puternice valențe filosofice, bazate pe o vastă experiență de viață și scriitură,
surprinzând de fiecare dată cu mesajul transmis, cu emoția produsă, rod al unei munci sisifice în
slujba Frumosului.
Împătimit de viață și trăire, poetul Teodor Dume pornește în călătoria lirică prin
redescoperirea sinelui („azi stau față în față cu mine / pentru a-mi putea da seama / cât sunt
adevăr / cât minciună și / cât sunt eu / ceea ce înseamnă / că fac parte din lumea / lucrurilor ce
încă respiră // azi voi învăța cât / să dau vieții / cât morții și cât să / las lui Dumnezeu” – Față în
față cu mine) acel prim pas în descoperire și cunoaștere a „tainelor” (L. Blaga) ce ni se dezvăluie
ochilor minții.
După acea „înfățișare” a poetului cu sinele, conștientizarea eului creator este pregnant, o
apariție rară, spectaculoasă în arealul poeziei românești contemporane: „în lăuntrul meu e o
pădure de mesteceni / o mare de alb pe care / nimeni nu o revendică / dimineața / aud răsăritul /
spunând rugăciunea zilei / la amiază / soarele lăcrimează tăcut / e multă durere în ruga luminii /
undeva între umbrele de mesteceni / sunt eu / un suflet / cu bilet doar dus / înspre seară / umbrele
se subțiază subit și / mestecenii se culcă în beznă / atât de trist / îmi aduc aminte de cei care / nu
mai sunt... / / prăbușirea în moarte / e singurul sens al existenței // și mâine va fi o altă zi”
(Pădurea de alb).
Deloc ales întâmplător, mesteacănul simbolizează axa lumii, stâlpul cosmic, arborele
sacru, dar și înțelepciunea, o calitate excepțională de care beneficiază autorul acestui volum (cât
și al multor aforisme), aflat într-o perioadă frumoasă a vieții (pe care el o întrevede
premergătoare înserării).
Suflet tânăr, ancorat în realitatea scriiturii, poartă în sine tristețea geniului neînțeles,
trăitor într-o lume absurdă și incapabilă de iubirea frumosului („umblă ura ca în ceasul sfârșitului
/ și crește ca un aluat / nu-i bai / zic / faceți-o pietre și / aruncați cu ele în mine / nu vă sfiiți / e
bine să răbufniți ca / durerea din rana ascunsă sub piele / în cele din urmă vin consecințele / cu
scâncetul abia perceptibil / o să constatați că / eu nu exist pentru voi / și nici voi nu existați / în
ochii deschiși ai lumii // și ce altă durere mai mare / să nu poți să-i privești în ochi pe cei vii...” –
Undeva, prin voi, prieteni...), purtând ca pe-o povară dorința de recunoaștere a valorii umane, dar
și pe cea de scriitor: „țipă până la cer / să ți se recunoască / existența / rostește un cuvânt / doar
unul / unul singur / și scoate din el / toată vlaga / dar strigă / între tine și el / e Dumnezeu / mai
inofensiv / ca o lacrimă” (Îndemn).
Puterea creatoare, forța motrice a celui ce creează și dăruiește imaginea frumosului
filtrată prin ochii sufletului său, este una de dimensiuni cosmice, și pe care o vede drept „nimic
nu se pierde / nimic nu se câștigă / totul se transformă”, un adevăr: „Eu, puterea din pământ, aer
și foc” („trist... / mormintele / cresc flori pentru nunți / zborul / curăță înaltul de cartușe / focul /
trage soarele de urechi până plânge / eu dau fuga într-o clipă / pentru o altă naștere // pământ /
aer / și foc // ...puterea din toate / sunt eu”).
Într-o viață de trăiri și ființare, rugăciunea este piatră de temelie („azi n-am să vorbesc /
despre mine / palmele îmi transpiră / genunchii îmi sunt / îndoiți / la jumătate de gând // cred că
m-a atins o tristețe / văd cerul curbat peste mine / ca o umbră îngăduitoare / îmi desfac palmele /
și mă aplec / în rugăciune” – Nedumerire) pentru aspirația și înălțarea spre albastru („dar înainte
de toate / mă voi sprijini de cer / și-l voi ruga / să-mi împrumute / puțin albastru / pe care îl voi
cicatriza / în palmă / ca pe un val / unde vor ancora corăbiile // sufletul meu o să fluture pe
catarg” – Când o fi să plec).
În afară de actul creației, sufletul poetului este invadat și de cotidian, de bucuriile și
durerile tipic omenești, în centrul cărora imaginea părinților săi este predominantă („din când în
când părinți ai mei / spălați ulciorul / umpleți-l cu apă de fântână / lăsați lumina curgă precum
dorul / cu iubiri și descântat de apă lină / ... / tristețea din grădini seva schimba / în sărbătoare /
și-n casa noastră cu dragi părinți / străluminată pâinea rumenă rotundă / vă așteaptă prieteni să
veniți” – Lăsați lumina să curgă) evocarea acestora fiind făcută cu drag („Am presărat soarele /
pe rana-ți deschisă, tată, / într-o rugă de seară / și-n limpezimea ochiului tău / mi-am oglindit fața
/ pentru a defini istoria / dinspre suflet / mirosul din țeava de pușcă / urca într-un fel de rostire /
blestemată / și strig, strig / alungându-mi teama // ... se face liniște / și sub semnul înțelepciunii /
șoptesc: iubire / pace și soare” – Rugă de seară) dar și cu o nespusă durere, aceea firească a
pierderii lor („în lumea lui cu îngeri și ierni / e multă liniște / nu-i pasă de griji / fumează iarbă
neagră / și joacă barbut / uneori table / pe o pânză de păianjen / crescută din oasele bunicului... /
plouă nu plouă / nu-i pasă / trage din iarbă / liniștit / ridică pleoapa să ia puțin aer / se uită spre
pământ / să audă / atingerea pașilor mei” – Încă o iarnă fără tata).
Poet solar, al luminii, cu rădăcini bine înfipte în iubire, Teodor Dume readuce pe pânza
scriiturii sale amintiri din copilărie („m-am cățărat pe umerii umbrei / să pot privi depărtarea /
până dincolo de orizont / soarele tăcea / în palmele mele ridate de întrebări / ... / așteptând
soarele să refuze plecarea / cerul mă umplea de credință / știa că nu vreau să pun / nicio întrebare
despre numele meu / până nu-mi amintesc / cine sunt... / sigur că nimeni nu-și aduce aminte / știu
doar că uneori / mă ascund în copilul de ieri // prin fața de acum umblă anii / ... / privesc cerul /
sorbit de lumină / tac și aștept / până se dizolvă umbra / să pot pleca pe urmele / copilului din
mine // văd în spatele liniștii o lumină / Dumnezeu se ceartă cu un înger...” – Copilul de ieri) dar
pictează și imaginea iubirii – văzută ca suferință („spun iubire spun senzație / suferi nebunește” –
Când spun iubire spun suferință) dar și ca al cincilea anotimp („simt zbateri confuze / de care
vreau să scap / se conturează probabil un / al cincilea anotimp / și nu vreau / nu vreau culoarea
din el” – Probabil un al cincilea anotimp).
Din lumea sa interioară nu putea lipsi însă Adrian Păunescu pentru care scrie o „dedicație
expresă lui Adrian Păunescu, la solicitarea domniei sale, pe foaia din manuscris, după ce i s-a
interzis Cenaclul Flacăa. La Felix, după o îmbrățișare prietenească, mi-a zis: Tinere, sunt o iluzie
pe pământ. Copacul acesta sunt EU. Îți mulțumesc pentru asta”: „cu simțurile descătușate / spre
cer / suie copacul din mine / cineva dă să-l scrijelească / se-ntunecă-n jur / agățat de o lumină /
vreau să rostesc: viață / cuvintele ard / și flacăra mută / se stinge în semn de iertare / din căușul
palmelor mele / răstorn cenușa / peste mormintele altor / păduri” (Copacul din mine).
Aflat „Față în față cu mine”, poetul se autoexilează într-o dedublare („depărtarea nu e
decât o linie / care ne desparte de noi // sub cer lumina / sculptează în umbre / singurul lucru care
contează / când vrei să mergi înainte // în tabloul cu două fețe / sunt eu / descifrez tainele liniei
din palmă” – Depărtarea) pentru propria descoperire, introspecția ducând către acel „Nosce te
ipsum!”
Poet ce se desfășoară în arealul simbolistic al postmodernismului poetic, Teodor Dume
este inebranlabil în scriitura sa, iar simbolurile sunt diverse, tinzând către înălțarea în lumina
creației: clopotul (cel care anunță atât bucuria, cât și sfârșitul, dar care are rolul de a anunța
primejdia, dar și de a sparge norii în caz de furtună – „sub clopotul inimii”), ochiul (spiritul și
iluminarea, cunoașterea, inteligența, înțelegerea, conștientizarea – „ochiul hrănit dimineața / își
spune cuvântul”), zmeul (înălțare, bucurie, joc – „umblă sub cer / ca un zbor surd”), umbra (ceea
ce se opune luminii, dar și imaginea lucrurilor efemere, ireale și schimbătoare), fluturele albastru
(frumusețea, efemeritatea, înălțarea), lacrima (simbol al durerii și al mijlocirii) oglinda
(înțelepciune, gnosis, autocunoaștere, imaginație, gândire, amintiri subconștiente, contemplație
spirituală).
Autorul însuși spunea că „ochiul, un ciob din oglinda sufletului”, iar volumul de față este
un exercițiu de a privi în oglindă, de a fi reflectată imaginea proprie prin sita sufletului celui care
citește...
Privește în oglinda-ți, cititorule! Stai „față în față” cu tine! Vei descoperi Lumina!

Pe urmele poetului, Nicolae Silade (XXVII)

 Poetul Nicolae Silade pune „câte-o speranţă în braţele minunii”

 Nicolae Silade nu este doar un poet talentat, ci în egală măsură un apreciat editor, conducând în calitate de director, minunata revistă „Actualitatea Literară“ din Lugoj.

În literatura românească a zilelor noastre tot mai mulţi poeţi, în special din generaţiile mai tinere, se străduiesc, dar, din păcate, nu prea reuşesc să „revoluţioneze“ şi să modernizeze discursul poetic, unii dintre ei, seduşi fiind de „cascadele“ aşa-zisei poezii postmoderne sau neomoderne.

Iată de ce tot mai puţini sunt poeţii care nu renunţă la stilul clasic, păstrându-şi filonul romantic, cristalin şi muzical, presărat cu metafore calde şi convingătoare, care dau o notă sapienţială versurilor.

Din acest din urmă „contingent“ face parte şi Nicolae Silade, autorul unui volum de excepţie, intitulat „iubirea nu bate la uşă“, tipărit în 2013 la Editura Brumar din Timişoara.

Consecvent poeziei de dragoste, poetul care ne dăruieşte această carte, cu o ţinută grafică impecabilă, surprinde prin stihurile sale ce curg ca o apă limpede, prin imaginile, prin eleganţa, frumuseţea şi perfecţiunea meloritmică: „Nu încerca să te ascunzi de mine / Frunza de vie dacă ţi-a picat, / O să te-mbrac în mângâieri virgine / Şi voi intra cu tine în păcat. //...Păcatul nostru, ierte-ne cel sfânt, / E că mutăm tot raiul pe pământ !“ (pag.16) sau: „Eu însumi parcă-s îngropat de viu / În dragostea ce nu pot s-o măsor, / Fără de care, în acest pustiu, / Nu pot trăi, dar nici nu pot să mor.“ (pag.56).

Autor al unor versuri fluente şi spontane, Nicolae Silade nu se lasă atras în capcanele desuetitudinii, ba dimpotrivă, demonstrează, prin fiecare nou volum, că ştie să-şi caligrafieze trăirile, sentimentele şi meandrele iubirii sale nesecate: „Nu vreau să pleci ! O, nu pleca ! Mai stai ! / Acum, când sentimentele se cern, / E în prezenţa ta atâta rai, / Iar în absenţa ta - atât infern.“ (pag.78) sau: „Îţi mulţumesc că îmi rămâi aproape / Când tinereţea se îndepărtează, / Când pleoapele ni se lipesc de pleoape / Şi adormim într-o iubire trează“. (pag.100).

Nicolae Silade ne dovedeşte în acest nou volum de versuri că trăieşte viaţa la cele mai înalte cote ale unei iubiri sincere, permanente. Adeseori rătăceşte prin miracolele nostalgiei, în căutarea femeii iubite: „am alergat ca un nebun după tine te-am urmărit / pas cu pas clipă de clipă aşa cum destinul ne urmăreşte / pe amândoi am umblat în limbă după tine cu limba scoasă / am umblat ca un câine pe urmele stăpânului său“. (pag. 109).

Melodioase şi învăluite în parfumul melancoliilor netulburate, capabile să declanşeze nebănuite emoţii, sincere şi iradiind o nedisimulată sensibilitate, unele dintre poeziile lui Nicolae Silade par a fi adevărate declaraţii de dragoste: „Îţi mulţumesc că vrei să te iubesc, / Îţi mulţumesc că vrei să fii a mea, / Dar nu pot fi atât de pământesc / Încât să te îngădui altcuiva.“ (pag. 100) sau „te iubesc mai mult ca-n prima zi şi-n fiecare zi adaug / un plus de iubire iubirii aşa cum soarele adaugă spre vară / de la o zi la alta mai multă căldură şi-ţi face trupul de bronz / şi frumuseţea neagră şi ochii tăi ca două stele mă privesc.“ (pag.101).

Pentru Nicolae Silade poezia şi iubirea sunt două noţiuni interdependente, două moduri de a exista, de a respira, de a visa: „şi totuşi de dragul tău draga mea / o viaţă la fel parcă tot aş mai vrea“. ( pag.21).

Caligrafiate cu multă răbdare şi migală, versurile talentatului poet din Lugoj sunt lucrate într-un stil filigranal, ceea ce dovedeşte că Nicolae Silade stăpâneşte foarte bine limba română. Înzestrat cu atributele capabile să dea cât mai multă lumină şi claritate propriului univers, bine delimitat prin creaţia lirică, oferită cititorilor până în prezent, autorul acestui volum de excepţie, infailibil, surprinde prin versurile sale care nu cochetează deloc cu nicio modă poetică. Parcurgând pagină cu pagină, de la început şi până la sfârşit, iubitorul de poezie, atent şi avizat, are impresia că face o „baie de Eros“, întinerind şi purificându-se.

Egal cu sine în demersul liric pe care şi l-a asumat, permanent „amorezat“ de poezia de dragoste, Nicolae Silade ştie că în iubire, la fel ca în unele afaceri, insistenţa poate fi cheia succesului: „Eu însumi parcă-s îngropat de viu / În dragostea ce nu pot s-o măsor, / Fără de care, în acest pustiu, / Nu pot trăi, dar nici nu pot să mor.“ (pag. 56) sau: „Ca un fluviu mi-ai curs printre degete, / Ca un râu, ca un val, ca o undă. / Înţelege-mă ! Şi înţelege-te ! Întoarce-te măcar o secundă !“ (pag.106).

Armonia completă între idee şi expresie, exteriorizarea unor sentimente sincere şi puternice, spontaneitatea şi fluenţa zvâcnirilor lirice, accentele incantatorii ale unui discurs proaspăt, surprinzător, îmbrăcat adeseori într-un plăcut veşmânt muzical, sunt doar câteva dintre coordonatele care dau valoare şi rezistenţă poeziilor semnate de Nicolae Silade. Un poet în adevăratul sens al cuvântului, mereu zbuciumat şi îndrăgostit, obsedat de frumuseţe, fluent şi visător, hărăzit unei trăiri melancolice.

După ce am lecturat cu atenţie frumoasele poezii de dragoste grupate de Nicolae Silade în acest volum, pot să afirm că am descoperit un poet înnăscut şi nicidecum (pre)făcut. Am impresia că, până şi în viaţa de toate zilele, vorbeşte adeseori în versuri. În tot ce spune (scrie) îşi revarsă preaplinul sufletului său şi îşi dezvăluie eul liric: „Nici moartea morţii nu-mi dă liniştire“ (pag.84).

Cărţile pe care acest poet le dăruieşte, din când în când, cititorilor înzestraţi cu o sensibilitate deosebită, nu sunt decât oglinzi fidele ale nesecatului său izvor de iubire, sinceră şi adevărată.

Vânt prielnic, aşadar, acestui corăbier al dragostei  fără de leac.

Ioan VASIU

despre 

Nicolae Silade

Lugoj, Timiş, RomaniaEste fondatorul şi directorul ziarului Actualitatea, fondatorul şi directorul revistei Actualitatea literară. A publicat în: reviste literare din România, Austria, Franța, Germania, Spania, Serbia, Israel, Canada, SUA. Volume apărute: * Visul în lucru, Litera, Bucureşti, 1979; * Cartea poeţilor (volum colectiv), Lugojpress, 1994; * Mergere înainte, Lugojpress, 1997; * eternelia, Marineasa, Timişoara, 2006; * iubirea nu bate la uşă (I), BrumaR, Timişoara, 2013; * iubirea nu bate la uşă (II), BrumaR, Timişoara, 2016; * miniepistole, Grinta, Cluj-Napoca, 2017; * miniepistole, ediția a doua, Grinta, Cluj-Napoca, 2019; * calea victoriei, Cartea Românească Educațional, 2019; * La guérison d'illusions et autres guérisons, Editura Stellamaris, Franța, 2020; * [despre], Editura BrumaR, Timişoara, 2020; * everest, Editura BrumaR, Timişoara, 2020; Poezii traduse în: engleză, franceză, germană, spaniolă, maghiară și ebraică.

Vizualizați profilul complet

Pe urmele poetului, Nicolae Silade (xxv)

Miniepistolele lui Nicolae Silade sunt ode închinate iubirii, frumuseții, existenței trăite la cote înalte*

În cuvântul lămuritor, inspirat numit intro-ducere, poetul Nicolae Silade își definește creația situată sub zodia unei autolegități deliberate, a unei ,,răfuieli” cu sinele, a ,,gâlcevii” cu propriul eu (ce generează așezarea-reașezarea, ,,locuirea” confortabilă în interiorul propriei ființe), o încercare de definire a propriei identități într-o mare de identități, a omului-insulă într-un ocean de solitudine. Tonul dubitativ al autorului se justifică prin prisma imposibilității ,,celuilalt” de a intra în pielea scriitorului, de a trăi și simți în locul acestuia, scriitorul neputând fi cunoscut pe de-a-ntregul, cât mai degrabă intuit. ,,Haina” singurătății pe care acesta o îmbracă e croită după propriu-i ,,calapod”, după propriile-i mărimi și gusturi în materie de vestimentație (citește gusturi estetice), e un ,,articol” ce vizează propria-i ,,ținută” (la modă sau nu, știut fiind faptul că nu tot ce e la modă într-un anumit moment ne avantajează sau ni se și potrivește), croită după toate rigorile ,,fashion”-ului, pentru că, nu-i așa, literatura se aseamănă foarte mult cu moda, ambele fiind acte de creație și, de ce nu, de (auto)analiză. ,,Haina” pe care-o îmbracă Silade are caracter de unicitate, de model unic, nefiind un ,,produs de serie”, pentru uzul comun, e o haină care-l ,,face” pe purtătorul său, care-i conferă prestanță, alură, stil și ștaif, o ,,haină” când ușor de purtat (de tipul cămășii înflorate, exotice, ce se potrivește sezonului estival), când sufocant-împovărătoare (gen manta).
Dacă suntem de acord cu Silade că a sa creație ,,nu e poezie./nu e proză.nici filosofie.nici religie.”(p.8), prin deducție ajungem la concluzia că respectivul nu e nici poet sau prozator, nici cugetător sau afiliat unei forme de spiritualitate. În realitate însă, există premisele contrariului, Silade fiind din toate câte puțin (în ciuda ,,alintului”), fiecare domeniu menționat fiind și o ofertantă ,,garderobă” pentru cel care ,,probatul” și pendularea în fața oglinzii ține de stilul de viață al unui dandy veritabil. Singurătatea lui Silade nu este o problemă greu de înțeles pentru cei ,,din afară”, cât, uneori, pentru sine, de unde și misterul propriei solitudini, solitudine pe care încearcă s-o ,,aneantizeze” prin desele-i peripluri în preajma mării (simbol predilect), al călătoriilor extinse. miniepistolele sale, 56 la număr (o posibilă cifră cu implicații sentimentale personale), tot atâtea declarații de dragoste, atunci când nu sunt autoadresate, au ca destinatar o ,,ea” universală care-l inspiră și pentru care face un adevărat cult, o ,,ea” la fel de tainică și de tumultoasă precum valurile înspumate. Excepție face miniepistola adresată fiului –echivalentă cu o mărturisire de taină, de tip testamentar-, când își dezvăluie tinerețea de tip bacovian: ,,ascultă-mă fiule ascultă-mă cu atenție și cu luare aminte ascultă-mă/stau lângă ploi bacoviene lungi și stropii bat în sufletul de cretă durerea/lui rămâne violetă stau lângă ploi bacoviene lungi în parc pe-o bancă/toamnele de plumb se-așează leneș le privesc în față sunt laticlave/ // ce-au ieșit din ceață să zguduie simțirile de plumb da ai ghicit sunt/versurile mele de la douăzeci de ani dedicate lui bacovia pe când eram/și eu bacovian […]” (p.11). Acel ,,și eu bacovian” însemnează recuperarea unui timp când era la modă să fii bacovian, să simți bacovian, să te porți bacovian, să fii una cu poetul lacustru.
intro-ducerea imaginată de Silade e un fel de periplu-,,ducere” în interiorul labirintic al propriei ființe, o autoscopie ce are drept rol cunoașterea sinelui, ca prim-pas în cunoașterea ,,celuilalt”. Silade este un om căruia îi este dragă viața (marele Pedagog, creație a Învățătorului Suprem), pe care încearcă s-o înțeleagă și s-o (pe)treacă, indiferent de serpentinele, barierele sau sinuozitățile întâlnite-n cale. Paradoxal pentru autointitulatul ,,bacovian” din tinerețe, Silade trece, la maturitate, de partea trăitului intens, ,,dezertează” în favoarea lui carpe diem, al celebrării clipei, își schimbă ,,haina” și gusturile în materie de lirism, greutatea ,,plumbului” și podurile trase de la mal nemaitentîndu-i scriitura. În fapt, viața e cea care-l ține ,,conectat” acum, care-i alimentează dorința de a scrie, care-l motivează pe de-a-ntregul, viața care nu contenește să-l surprindă, să-i dea elan vital (opus alienării), să-i alimenteze ,,combustia” și fascinația în fața vegetalului cu care o compară: ,,iasomie levănțică trandafir.” (p.9) La Silade, cel care scapă/se dezice simbolic de melancolia bacoviană, dincolo de frumusețe, de miracolul existențial, viața are miros, uneori și gust. E un Silade ,,lăut”, ,,lămurit” prin foc po(i)etic, pasionat de viața pe care o trăiește, de o viață care continuă și după dispariția ființei, de un întreg proces care evoluează după legi și rosturi pe care mintea omului nu le poate înțelege, de o ,,haină” pe care o îmbracă de fiecare dată curtenitor-celebrator. În fața vieții, Silade se comportă ca un ,,elev” silitor, o ,,citește” și o învață pe dinafară, cu dragoste, din dor, niciodată trufaș, ba dimpotrivă, ,,socratian”, înțelept. Persoanei care îi datorează totul, analogată vieții înseși, este o ,,ea”-oază, de la care se ,,ucenicește” în tainele trăitului autentic, cu ochii larg deschiși la spectacolul mundan care-l înconjoară și din care se înfruptă privind: ,,[…] dacă n-ai fi tu/izvorul ei și delta și marea cum aș putea iubi vreodată altceva” (idem).
Alături de trăitul intens, Silade este fascinat de ideea de joc, semn al unei disponibilități totale de a se lăsa pe mâna vieții, de a i se abandona în totalitate: ,,tocmai luasem premiul nobel și începuse să ningă și am intrat/într-un bar să beau o cafea să mă gândesc la mine la tine la/trecutul tău viu la prezentul meu înstelat la viitorul nostru […]” (p.10). E scena unei imaculări generalizate, a unei reușite depline în viață capabile să ,,croiască” o fericire după chipul și asemănarea celui care își imaginează torențial. Înainte de a fi ,,suedez și bogat în ninsori în speranțe” (idem), Silade e îmbogățit sufletește, lirico-prozodico-spiritualo-filosofic. Prin intermediul modelatoarei vieți, autorul este și în același timp nu este, este ,,același” și mereu ,,altul”. Puritatea zăpezii și a cernerii (întoarcerea la inocența primară, la starea de grație de dinaintea maturității alienant-claustrant-pervertitoare) îl deturnează de la delicata problemă identitară, îl face să uite pentru moment de scrisoarea-s.m.s. gândită a fi trimisă persoanei iubite și prin care plănuiește să se ,,deconspire”, să spună ,,unde sunt cine sunt ce gândesc și cum mă împac cu cel care este”. (idem)
Deși pozează într-un însingurat (o solitudine pe-alocuri benefică, creativă, de bun augur), Silade nu e un om fundamental singur. O dovedește felul cum știe să se raporteze la cuvânt (cel care duce, conduce și seduce), să-l mânuiască și să călătorească în timp și spațiu prin intermediul său (cuvântul-vehicul). Aparența cu care se visează ca rezistând timpului, opunându-se lui, rămânând în memoria colectivă sau în conștiința umanității, nu e decât un joc elegant de-a eternitatea, al schimbului de roluri, în care, în orice moment, e dispus să-și cedeze postura imperial-,,augustă” imaginată oricărui doritor să se abandoneze ludicului: ,,voi apărea în curând în toate fotografiile în tonuri de sepia”, ,,voi apărea în curând în toate revistele lumii [...]”, ,,voi apărea în curând în toate bibliotecile lumii […]” (p.12) Nu e o infaturarea creatorului conștient de propria valoare, nu e egolatrie, ci o invitație la ieșire în lume prin intermediul poeziei.
Există momente (de exemplu, de ziua îndrăgostiților) în care Silade, la modul bizar, alege să fie singur, să abandoneze romantismul de care e capabil (și la care tânjește), să-și trăiască solitudinea ca pe-o poezie. E momentul său de grație când își permite detașarea, nu dintr-o criză de masculinitate sau de natură sentimentală, nu dintr-un preaplin de ,,ea”, ci dintr-o nevoie acută de a se inspira din și a privi mostrele de iubire din jurul său, prilej de a reveni îmbogățit și înnobilat sufletește. Pentru Silade, iubirea e o stare perpetuă, un mod de a fi, el iubește iubirea, fiind oricând disponibil s-o trăiască la modul plenar, de a fi în mijlocul Poeziei: ,,nu ți-am luat flori nu ți-am spus te iubesc nu te-am scos în/oraș nici cină romantică nu ți-am pregătit de ziua îndrăgostiților/dimpotrivă m-am plimbat singur și te-am lăsat singură să faci/curățenie-n suflet dumnezeu știe de ce și m-am uitat cu jind/ // după toate femeile și le-am făcut ochi dulci puștioaicelor și/complimente doamnelor […]” (p.13)
Iubita Victoria, prilej de recompuneri succesive pentru cel care o idolatrizează, e sinonimă cu victoria poetului în plan afectiv, o femeie imemorială pe care și-o proiectează pretutindeni, ca fiind dintotdeauna, anistorică și omniprezentă, indiferent de vremuri, de personalitățile cu care intră în contact la modul simbolic și pe care le supune și înrobește prin frumusețe (Stalin, Alexandru cel Mare, Cezar, Mussolini, Che Guevara, Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul) și de locurile -reale sau imaginare- spre care îl duc pașii pe poet (Havana, Cuba, Berlin, București, Cancun, Beijing, Shanghai, Lugoj, Roma, Copacabana). Geografia sa afectivă este una universal-acaparatoare, iar femeia iubită i se strecoară printre degete, precum nisipul fin prin fanta îngustă a clepsidrei: ,,[…] ai un stil de madonă perversă în toate de la unul la altul/tu treci și prin moarte în limuzine de epocă fluturând o eșarfă de aur olé” (p.14) Cu Victoria, poetul se află într-o relație de dependență afectivă, așa că orice întâlnire cu ea, orice întoarcere simbolică ,,acasă” generează din partea-i o explozie de sentimente, semn că Bacovia, pentru care în tinerețe făcuse un adevărat cult, trece în plan secund, fiind dat uitării: ,,nici nu știi cât mă bucură întoarcerea ta nici nu știi cât mă bucură/zâmbetul tău lumina din privirile tale ca un val de înțelepciune care/se revarsă peste înțelepciunea inimii […]” (p.15)
Din dilema shakespeare-iană, Silade reține doar prima parte, el fiind interest cu precădere de ființare, de acel celebru a fi (a fi și prin intermediul Poeziei). Dar cum marele Will este astăzi în pericol de a aluneca în desuetudine, iar poveștile sale de iubire să devină maculate prin convertirea brutală la facebook și la ,,votul” prin ,,like” sau ,,dislike” (de unde și ideea de comercializare-globalizare a afectului), statutul poetului are și el de suferit, supus fiind decredibilizării: ,,cine mai crede azi în poet cine mai crede azi în iubire” (p.16). În ciuda acestui fapt, Silade respinge inadecvarea la context, încăpățânându-se (rezistență sporită la abandon) să se pună de-a curmezișul tăvălugului de ignoranță care tinde să ne zdrobească și să creadă în continuare în valorile perene care înalță spiritual, miza fiind aceeași dintotdeauna, pe Poezie: ,,[…] eu zic că există/și ce nu se vede iar cei care sunt totdeauna vor fi câtă vreme ei vin/și devin din cel care este dar să trecem peste și să spunem că lumea/e o poveste o dramă o comedie sau dacă vrei un sonet iar dumnezeu/cel mai mare poet scrie și scrie și scrie până când totul devine de vis” (idem). Ultima parte aduce izbitor cu ,,la vida e sueṅo”, ,,viața e un vis”, a lui Calderón de la Barca.
Silade nu se sfiește să facă risipă de sentimente, să-și popularizeze trăirile într-o lume în care iubirea devine un ,,apendice” de care ne putem dispensa oricând, fără regrete. Abrutizarea generală o contracarează cu vorbe calde, tandre, exilurilor interioare le interpune arhipelaguri de iubire. Teama de îndrăgostire nu-i dă târcoale defel, ba dimpotrivă, ușurătatea cu care creează sub auspiciile iubirii devine una contaminantă: ,,ne îndrăgostisem atât de tare încât până și dumnezeu/parcă fusese cuprins de marea noastră dragoste mare”. (p.17)
miniepistolele lui Silade au rol de balsam sufletesc. Adunate într-o carte și lansate-n lume, ele nu-i mai aparțin, devenind mesaj adresat tuturor. Confesiunea sa extinsă îl eliberează de presiunea ascunderii sau a secretului. Frumoasa sa ,,nerușinare” nu-i lezează deloc bărbăția (în sensul dării pe față a sensibilității care-l caracterizează), poezia nefiind nicidecum apanajul exclusiv al femeilor. Postura anacronică pe care o afișează, aceea a unui romantic ,,rătăcit” într-un peisaj social (post)postmodern aliena(n)t, nu-i dăunează deloc sănătății spiritului. Refuzul lui Silade de a se da ,,pe brazdă”, de a crea în ton cu minimalismul zilelor noastre (în fapt, o mascare deliberată a trăirilor poetice, o banalizare a trăitului și a consemnării cu acribie a cotidianului insignifiant) se justifică prin raportarea sa la calofil, dar și la credința în divinitate (ambele afectate de criza generalizată pe care o traversează omenirea). În replică, Silade își ,,maximizează” trăirile: ,,doamne dacă suntem doar noi dacă suntem acum și suntem/totdeauna te rog spune-mi pe nume și-ți voi spune pe nume da/și iartă-mi scrierea cu litere mici și iartă-mi păcatele mari doamne/tu cel fără de păcat m-ai și iertat îți mulțumesc doamne […]” (p.18)
Nicolae Silade e dator întâmplării și totodată neîntâmplării de a fi. În relația cu propria-i existență, el se comportă onest. Filmul vieții pe care și-l proiectează și la care asistă alături de iubită (e prezent aici motivul vieții ca o sală de cinema și a celebrei cugetări Rimbaud-iene ,,Eu sunt un Altul”), în tripla ipostază de regizor, actor și spectator, e și o nostalgie a rememorării, a revederii sinelui modelat în timp prin iubire: ,,și mai e nostalgia de care nu poți scăpa când se aprind luminile/când te îndrepți spre ieșire și ieși ca și cum ai ieși din tine însuți” (p.19). Așadar, o nouă formă de ,,(auto)vulnerabilizare” a poetului, nostalgia care-l îndeamnă să aglutineze înspre sentimentalisme și edulcorări romantice.
miniepistolele lui Silade se consumă pe fondul relatărilor de călătorie, călătoria fiind percepută în sens extins, Iubirea, Cultura și Credința fiind unul dintre ele. Vizitarea Moscovei, de pildă, îi stârnește poetului emoții estetice puternice la întâlnirea cu marii corifei ,,dostoievski tolstoi pușkin esenin”, surprinși în ipostaze umane-celebratoare: ,,beau votcă pe gratis și cântă” (p.21). La fel de bine, capitala rusească e văzută ca un oraș cosmopolit, ce rezonează profund la și abundă de cultură: ,,[…] vă salut din această țară/în care se vorbește limba română vă salut din această țară în care/se vorbește eminescu și bacovia și arghezi și nichita stănescu”. (idem).
În miniepistolele sale, Nicolae Silade este impresionat și de ,,minioameni”, în speță copiii, al căror suflet candid deschide calea către o Poveste trăită cândva de poet: ,,[…] întotdeauna mi-a plăcut să merg la grădiniță./odinioară mergeam de mână cu surioara mea. un fotograf/ne-a făcut atunci o poză. o poză alb-negru. decolorată/în timp. o poză de colorat. în timp. o am și acum. o port/ //în buzunarul de la haină ca pe un lucru de preț.” (p.22). La fel de atașat este și de bătrâni, oameni mari cu suflet de copil, cărora le citește poeme de dragoste ,,de ziua poeziei” (p.23).
Sufletul lui Silade este în permanență conectat la frumos. Natura, creație a lui Dumnezeu, cu tot ceea ce conține, îl impresionează până la lacrimi, îl mișcă, îl sfredelește pe interior. Ceea ce vede, înregistrează artistic, pune deoparte pentru ,,vreme” rea, stratifică sufletește, decantează, alătură și se minunează. Sunt imagini personalizate, amprentate de eu, pe care și le apro(p)rie, și al căror caracter de unicitate se păstrează mereu, în ciuda brutalei intervenții a omului, care schimonosește peisaje, obstrucționează natura, pune bariere, ucide taina, îngustează perspectiva, acoperă orizontul, artificializează până la aneantizare: ,,în stânga era o biserică mare pe un deal aurit, cu două/turnuri gemene. în dreapta un râu șerpuind printre sălcii./în față o câmpie cu lanuri de grâu. nesfârșită. și muntele/în spatele meu. acoperit cu zăpadă. apoi au construit un/ //bloc înalt în stânga. un bloc înalt în dreapta. un bloc înalt/în față și un bloc înalt în spatele meu. să nu se mai vadă/ biserica. să nu se mai vadă râul. să nu se mai vadă câmpia./nici muntele acoperit cu zăpadă. dar eu încă vedeam totul. (p.24) Pentru a vedea, poetul e nevoit să urce, să escaladeze, să treacă peste obstacole, pentru ca, odată ajuns sus, să aibă toate condițiile spre a reflecta asupra condiției ingrate de ,,captiv” urban și de a privi în interiorul sinelui. Schimbarea paradigmei e echivalentă cu schimbarea focalizării, autoscopia fiind, la rându-i, un proces ,,obstaculat”, o probă inițiatică greu de trecut.
În cazul lui Silade, ieșirea optimă din sine se produce în sânul naturii, în mijlocul ei. Contemplând natura, identificându-se cu ea, ,,învățând-o” pe de rost, poetul ,,rodește” la rându-i, devine parte din spectacol. Abandonarea, pentru moment, a cuceririlor tehnicii, în speță a feisbucului alienant și corupător, e un gest de frondă similar cu întoarcerea spatelui civilizației și cu a da curs, ce-i drept, destul de târziu, apelului rousseau-ist de întoarcere la natură. Dacă regăsirea sinelui se consumă în miniepistola precedentă ,,pe verticală”, aici întâlnirea cu propriul eu are loc ,,pe orizontală”, în imensitatea câmpului înflorit, ,,la vedere”, în spiritul unei transparențe totale.
Există momente când poetul se alintă, parcurgând stări de spirit înălțătoare care merg de la beatitudine, până la autoamăgire, basculând înspre ,,erezie” și încremenirea ,,trecerii”. Așa se face că se imaginează ca fiind stăpân absolut peste timp, ca biruitor al lui Cronos-cel-trimis-în-exil (și al cărui loc îl ia), de unde și plasarea sa naivă în afara temporalului și a temporarului: ,,am tot timpul de pe lume și tot timpul de pe lume e al meu” (p.26)
Apartenența la spațiul cultural românesc e un prilej pentru Silade de a trasa tușe fine ale propriei identități mioritice, dar și o subtilă declarație de dragoste închinată limbii române, topos sacru prin excelență: ,,pentru mine românia a devenit literară îmi duc viața printre/litere sunt un om de litere așadar îmi duc viața printre cuvinte/sunt un om de cuvânt așadar un om de litere un om de cuvânt/printre cuvintele limbii române aici în românia mea literară/ // și limba română este cea mai frumoasă dintre toate limbile/pământului și cuvintele limbii române sunt cele mai frumoase/ mai melodioase cuvinte și dumnezeu este român […]” (p.27) Cele două capete de ,,pod” existențiale, omul de litere și omul de cuvânt, îi conferă lui Silade calitatea de om cu însușiri, opus omului musilian, în toate cele trei ipostazieri fiind prezentă moralitatea, eticismul.
În plan personal, întâlnirile (mai mult sau mai puțin accidentale) providențiale ale lui Silade cu Ellada de poveste se consumă, paradoxal, în spațiul pur românesc, banal am putea spune: interiorul unui hipermarket. E însă locul unde o revede (sau are impresia că lucrurile se întâmplă aievea) pe Atena, persoana iubită, Atena sa, ce transcende legendarul și mitologicul, o Atenă himerică, ce nu se lasă ,,prinsă”: ,,[...] s-a făcut nevăzută tocmai când am văzut/că pe vechile rafturi marfă nouă se pune […]” (p.28)
În miniepistolele lui Silade, vechiul și noul coexistă. Nu este vorba numai de aspecte citadine pe care ochiul poetic le reține (exemplul Timișoarei istorice) și compară, ci și de oameni, cei ,,recenți” văzând lumina zilei la maternitatea Bega. Poetul are știința ponderării, ruralul și citadinul fiind prezentate într-un tot armonios, ambele dobândind drept de cetățenie poe(i)tică. În majoritatea cazurilor însă, persistă ideea unei nostalgii după timpuri imemoriale, nepervertite de civilizație. La fel de himerică precum Atena, o găsim pe bătrâna ,,la umbra nucului bătrân într-o zi de vară la țară” (p.30), o bătrână solitară, melancolică și meditativă, depozitară a unor sensuri, misterii și înțelesuri adânci, care scapă celui care a trăit departe de natură. E o paralelă subtilă între tradiție și (post)modernitate, între lumea arhaică și contemporaneitatea hăituită de spleen și în care civilizația e o formă paradoxală de regres, de îndepărtare definitivă și ireversibilă de veritabil și de autentic. ,,Duilzamfirescianul” Silade conchide amar: ,,și viața la țară nu mai seamănă deloc cu viața la țară/nici cu moartea la țară și nici țara nu mai e ce a fost” (idem).
Nicolae Silade nu e atent doar la spectacolul mundan din jurul său, ci și la spectacolul naturii. Înflorirea unui trandafir în plină rouă, de pildă, egalează în frumusețe, dacă nu chiar și depășește, sacrul. E felul poetului de a ne face atenți la miracolele din imediata noastră vecinătate, de a le trăi, însuși și duce mai departe vestea, de a le împărtăși, fie și prin intermediul mijloacelor moderne de socializare: ,,like &share așadar pentru viață like&share pentru dragoste/like&share pentru trecerea asta și acum bucurați-vă” (p.31) Tot de trăitul veritabil ține și miniepistola care îndeamnă la neacumularea, în timpul vieții, a bogățiilor materiale, ci la înnobilarea cu cele care bucură spiritul, în paralel cu apropierea trupească de ,,celălalt”, semn al integrării cosmice și al proiecției în absolut: ,,băiatule mă de ce nu te duci să faci dragoste să citești o carte” (p.32)
La fel de ,,insolent” este poetul când dă cu tifla morții, ignorând-o practic, făcând abstracție de ea, punând-o între paranteze, semn că trăirea exuberantă este singura care rupe lanțurile și contează cu adevărat, trăire care dă naștere literaturii cu menire soteriologică: ,,mai toți tinerii poeți scriu despre ea și mai toți tinerii critici literari iau de/bune versurile pe tema morții când de fapt ea sărmana nu există/ // și după ce lumea s-a sfârșit a început literatura aici mă simt eu ca/peștele în apă […]” (p.33)
Alături de preluarea apelului rousseau-ist de întoacere la natură, Silade postulează ideea ,,debirocratizării” iubirii, a ieșirii acesteia de sub tutela castratoare a actelor și a documentelor care (ipocrit) o consfințesc și care, în realitate, nu fac altceva decât s-o văduvească de esență. Cei ce se iubesc nu ar trebui ținuți laolaltă de un banal petic de hârtie fără valoare sentimentală, dragostea neavând nevoie de ,,scripte” sau de consemnări funcționărești în registre ale stării civile, ci de naturalețea exprimării neîngrădite a manifestărilor de afectivitate: ,,am înțeles că atunci când îți alegi jumătatea ai nevoie de/o dovadă de dragoste certificat de căsătorie adică dar de ce/îți mai trebuie certificat de deces asta n-am înțeles niciodată/dacă oricum nu-l mai vezi dacă dincolo n-ai nevoie de acte” (p.35). Ironie subtilă, o profundă înțelegere a lucrurilor!
Și cum poetul e în tot și în toate, ,,sunt un om care simte/gândește și scrie nimic din ce e omenesc/nu mi-e străin nici dumnezeirea nu mi-e străină […]” (p.36), cum ,,[…] poezia e viața și mai mult decât viața […]” (idem), miniepistolele lui Silade au rol de mesager. Pentru a evita monotonia sau cantonarea în tipare, autorul lor le segmentează după un prim lot de douăzecișiopt, prilej de a-și îngădui un fel de ,,respiro” poetic materializat prin introducerea unui insert în care schimbă maniera de a versifica și așezarea în pagină, totul desfășurându-se de astă dată sub auspiciile călătoriei prin spații exotice care-și pun amprenta asupra scriiturii.

Insular, reflex al omului-insulă (singur, dar nu singular) care este poetul, unele poeme poartă un titlu (ex.binecuvântările –când i se adresează direct lui Dumnezeu, mulțumindu-i, dar și cerându-i protecția), fiind structurate ,,canonic” (grupate câte cinci sau câte șapte). E momentul când Silade își trăiește profund dragostea pentru mare, când își consemnează itinerariile prin lume, Grecia (leagănul civilizației europene) fascinând cu predilecție. Marble Beach, Golden Beach, San Antonio, Kavala, Thassos sunt doar câteva toposuri care cartografiază adevărate geografii interioare afective: ,,sunt locuri pe pământ care trebuie văzute sunt frumuseți/ fără de care sufletul ar fi mai sărac sunt lucruri pe care mintea/nu le înțelege dar inima le poate explica […]” (p.43)

Inserturile lui Silade nu fac altceva decât să-i reînnoiească invitația adresată celor mulți de a-și trăi viața la paroxism, de a călători, bucura și înnobila sufletește, de a refuza postura sedentară (sinonimă cu ignoranța), de a îndrăzni să descopere și să se descopere. Nu prin intermediul facebook-ului, ci prin ,,contaminare” directă, de la sursă. Sunt poeme despre frumusețea împărtășită, despre călătorii reale sau în imaginar, care se doresc să alimenteze predispoziția la visare, la evadare din banalul cotidian, la descătușarea sinelui. Veritabile lecții de estetism, luate individual sau colectiv, poemele din insert îndeplinesc același rol celebrator al iubirii, frumusețe supremă: ,,[…] pentru că tocmai despre frumusețe voiam să-ți vorbesc/despre frumusețea care se înfățișează vederii și frumusețea care stă ascunsă asteptând să o descoperi […]” (p.44).
Poemele lui Silade, itinerarii spirituale povestite, scrise sub imperiul entuziasmului (de unde și tentația întregitoare, de a cuprinde totul), au rol coagulant, în ele coezistând spectacole ale naturii (răsărituri de soare, dar și apusuri, marea în întreaga sa splendoare), dar și cele făurite de om. Scrise sub semnul ,,ecumenismului”, ele postulează dreptul la credință și la libere alegere: ,,[…] cum să nu-ți scriu despre minunatele/răsărituri de soare și încă mai minunatele lui apusuri de după cetate despre/vocea muezinului din vârful minaretei și clopotul ortodox care bate/ //chemând la vecernie la rugăciunea de seară musulmani și creștini/ și atei deopotrivă […]” (p.49). Dar, dintre toate frumusețile consemnate de poet, cea mai impresionantă rămâne frumusețea care sălășluiește în oameni: ,,[…] cum să nu-ți scriu despre/oamenii care surprind în imagini un paradis regăsit fie și pentru o clipă” (p.50).
O notă aparte în cadrul volumului de miniepistole o face împărțirea poemelor pe șapte zile (parte a ciclului intitulat a doua venire, de unde și ideea de pelerinaj perpetuu, de întoarcerea la ,,matca” poetică), toate cu un titlu propriu, în care poetul își însușește rolul de ,,ghid”, nu numai geografic, ci și spiritual, o încercare a poetului de adecvare la context și de autoplasare în spațio-temporalitate, dar și de structurare-condensare, în cheie poetico-lumesco-simbolică adaptată cerințelor (post)postmoderne, după modelul Genezei biblice: [ziua întâi. repornirea timpului], [a doua zi. regăsirea spațiului], [ziua a treia. reconfigurarea traseului], [a patra zi. un parasailing în zori], [ziua a cincea. un refresh vizual], [a șasea zi. in love reloaded], [ziua a șaptea. o hologramă vie].
După acest periplu în șapte trepte, Silade își continuă miniepistolele de unde provizoriu le-a lăsat. Astfel, miniepistole II le cuprind pe cele din intervalul douăzecișinouă-cincizecișișase, de la cea dedicată ,,unui bun prieten” (p.65) trecut în eternitate și pe care-l revede pretutindeni cu ochii minții, în diverse capitale europene, până la ultima, când, în ritualul zilnic, își propune să nu se grăbească-pripească, să se ,,autoconserve”, să întârzie cât se poate rămânerea în sine și zăbovirea asupra propriei persoane, să nu se abandoneze tumultului citadin.
miniepistole deschid calea interpretărilor multiple. Adresate unui destinatar real sau imaginar, dedicate cititorilor săi sau autoadresate, ,,scrisorarul” lui Silade își propun să celebreze clipa. Indiferent însă de forma în care apar, ele sunt o consecință a trăitului pluriplan, când ludic-jovial, când amprentate de spiritualitate. Cele două ipostazieri nu se exclud una pe cealaltă, ba dimpotrivă, se completează reciproc, întrepătrunzându-se: ,,[…] mă înțelegi tu oare frumoasă domnișoară hai/mai bine să ieșim afară să ieșim râzând din rând și să dansăm/în ploaie goi cântând cum nu mai cântă nimeni pe pământ […]” (p.66), versus ,,[…] și a zis sufletul către mine: ferice de/cel ce puritatea găzduiește ferice de cel ce ocolește răutatea și lângă/izvorul apelor se așează și de lumina lumii se lasă purtat pe căile sale” (p.67). Aceasta și sunt poemele lui Silade, ieșire din rând, ,,chivoturi” purtătoare de mesaj pacifist, îndemnuri la a fi, confesiuni-spovedanii extinse. Și cum frumusețea îmbracă o infinitate de forme, Silade ,,păcătuiește” privind totul din jur cu un ochi expert, asemenea unui ,,voaior”-artist ce se ferește să cadă în plasa ipocriziei: ,,[…] să nu spui că nu-ți place/să privești o femeie frumoasă cea mai frumoasă femeie din lume/goală când trece dintr-o încăpere în alta goală când se dezbracă/ de frumusețea ei de tinerețea ei […]” (p.68)
miniepistolele lui Silade sunt ode închinate iubirii, frumuseții, existenței trăite la cote înalte. Lămurite în focul dogoritor al cuvântului, ,,forjate” în ,,athanor” poetic (în care ,,piatra filosofală” este tocmai Femeia, cea predispusă la seducție), ,,alchimia” poeziei lui Nicolae Silade este una la îndemână, având un caracter universalizant: cu puțină voință, deschizând ochii mari, dându-le voie sentimentelor benefice să se manifeste și să ne cotropească, deszăgăzuind baierele inimii, așternându-se la drum, omul poate recupera oricând starea paradisiacă, cea care cu-adevărat înalță, conferă Sens, cea care permite ca identitatea fiecăruia să nu fie doar o sumă de limitări sau de documente arhivate, ci ilustrare a originalității/unicității din noi. miniepistolele nu contenesc să caute ,,acele cuvinte magice” (p.71) spuse in presentia, și nu in absentia. Și cum cuvintele sunt un ,,vehicul”, poetul, ajuns la maturitate, își împlinește visul de tinerețe, acela de a deveni ,,[…] un mare taximetrist pe/o dacia 1300 sport [...]” (p.70), nu într-o ,,itb floreasca” (idem), devenită între timp iluzorie, nu conducând un automobil, ci călătorind (însoțit sau nu) în lumi poetice de o frumusețe aparte.

Scrisul, indiferent de forma sub care e practicat (cu penelul sau pe laptop), e o ,,conectare” la sine: ,,când mă conectez la mine însumi devin liber devin puternic devin/și atunci încep să-ți scriu despre devenire despre ființare […]/ și în timp ce îți scriu/simt că exist mă simt veșnic precum munții de la băile herculane/ //stâncile de la meteora alpii francezi sau ca mureșul dunărea” (p.72) Trăgând cu ochiul înspre timpuri imemoriale, imaginând un refugiu la țară, dar, în același timp, exprimându-se și prin intermediul inovațiilor în materie de socializare, Silade înțelege să se manifeste plenar, să fie prezent. O face când curtenitor, când grav: ,,niciodată n-am reușit să aleg între o femeie frumoasă și o carte bună/mi-au plăcut întotdeauna femeile întotdeauna cărțile nu le poți separa/sunt dătătoare de viață amândouă amândouă sunt izvor de iubire și de/ înțelepciune dar o femeie frumoasă citind o carte bună ehei o femeie/ //frumoasă citindu-mă ca pe o carte bună în timp ce eu citesc toate/femeile frumoase ca să înțeleg viața și frumusețea ei și misterul da” (p.74).
Indiferent că e Marea Mediterană, Marea Egee, Marea Roșie sau Marea Moartă, adevărata mare convulsivă, misterioasă, capricioasă și, în același timp fascinantă precum o femeie este, pentru Silade, Poezia înseși. În fața spectacolului naturii, poetul rămâne interzis, iar tot ce a acumulat în materie de cunoaștere dispare în fața frumuseții valurilor, a insulelor și a plajelor însorite. Devenit brusc ,,socratic”, conștientizând că, în raport cu universul, e doar un bob de nisip, singura cale de a fi care se conturează la orizont este cea a Iubirii: ,,[…] cu ochii închiși vei vedea și dragostea ce-nvăluie/totul dragostea din care totul se naște vei privi înlăuntrul tău/și te vei vedea pe tine însuți și te vei bucura și te vei minuna.” (p.76)
Potrivit lui Silade, ab initio, cu toții suntem un ,,produs” al binelui, cu toții avem un fond sufletesc bun și o ,,genă” cu potențial soteriologic, însă pervertirea, sfârșitul inocenței se instalează brusc la cei predispuși la faptul reprobabil, care au nesăbuința să dea lumina pe întuneric: ,,[…] toți dictatorii lumii au fost la început inocenți iată-l pe/hitler scâncind în brațele mamei sale și iată-l pe stalin sărutând/prima oară o fată iată-l pe mao la școală învățând alfabetul chinez” (p.77).
De nostalgie e vorba și în situația în care Silade face o radiografie a actualei Românii, cândva o țară de poveste, cu adevărat pitorească, în care geografia e mutilată barbar de istoria haină: ,,iarna în sat drum de oi prin nămeți și sunete de clopoței la stână care/cu fân trase de boi de bivoli de vaci nu pot să uit nu am uitat de capra/neagră din munții carpați de lupii urlând în pădure da ce mult ce mult/ne-am schimbat după două războaie și un comunism eșuat […]” (p.79)
Silade ne îndeamnă să privim viața în ansamblul ei, fără ochelari care s-o modifice virtual. Deficționalizarea depinde de fiecare dintre noi, la fel și marjarea pe butada ,viața bate filmul”. Ideea care rezultă de aici e să trăim cum se cuvine, și nu să ne lăsăm trăiți. Fiecare dintre noi suntem apți de a deveni propriul regizor, propriul scenarist, propriul recuziter. Vital este cum ,,filtrăm”, cum interpretăm ceea ce vedem, ce reținem din filmul numit viață, cum ne gândim existența, cum selectăm personajele cu care intrăm în contact: ,,[…] scoate-ți din cap/ //pe cel ce gândește în creierul tău așează-te confortabil în fotoliul/imax și proiectează și urmărește acele imagini unice cu tine însuți” (p.80)
Parte din miniepistolele lui Silade sunt adresate lui Dumnezeu, perceput ca o certitudine și nu ca pe un deus otiosus sau deus absconditus. Relația lui cu divinitatea ține, cum e și firesc, de domeniul intim, personal, iar comunicarea cu acesta este una directă, fără intermediari. Departe de a se crede o ființă perfectă, poetul își recunoaște deschis nimicnicia, dar e de nezdruncinat când vine vorba de credința sa. Portretul pe care i-L face lui Dumnezu e o încercare de (con)figurare a nefigurabilului: ,,[…] dar eu știu că tu ești deasupra și dedesubt deasupra/și dedesubtul a toate și interiorul și exteriorul și timpul și fărătimpul/și acumul și totdeauna și pretutindenea împlinirea rugilor mele” (p.82)
Poet solar, Nicolae Silade nu contenește să elogieze viața în scrierile sale. ,,Viețaș” în toată puterea cuvântului, cu o filosofie existențială sănătoasă, simplă, dar nu simplistă, el vorbește cu dor, cu dragoste și din dragoste despre frumosul care îl înconjoară. Într-o vreme când taman urâtul și florile veștede ale răului tind să înlocuiască ,,corola de minuni a lumii”, demersul optimist al lui Silade este cu atât mai îmbucurător. Felul cum își gândește volumul de miniepistole, ,,orizontal”, ,,pe lat” (a se vedea și prețul pus pe cartea-obiect de artă) este o formă prin care, din tot noianul de nonvaloare care e la modă astăzi, el se dorește (și reușește să fie) fundamental și structural ,,altfel”.

Dr. Florin-Corneliu POPOVICI

Nicolae Silade, miniepistole, Cluj-Napoca, Editura Grinta, 2017, 92p

despre 

Nicolae Silade

Lugoj, Timiş, RomaniaEste fondatorul şi directorul ziarului Actualitatea, fondatorul şi directorul revistei Actualitatea literară. A publicat în: reviste literare din România, Austria, Franța, Germania, Spania, Serbia, Israel, Canada, SUA. Volume apărute: * Visul în lucru, Litera, Bucureşti, 1979; * Cartea poeţilor (volum colectiv), Lugojpress, 1994; * Mergere înainte, Lugojpress, 1997; * eternelia, Marineasa, Timişoara, 2006; * iubirea nu bate la uşă (I), BrumaR, Timişoara, 2013; * iubirea nu bate la uşă (II), BrumaR, Timişoara, 2016; * miniepistole, Grinta, Cluj-Napoca, 2017; * miniepistole, ediția a doua, Grinta, Cluj-Napoca, 2019; * calea victoriei, Cartea Românească Educațional, 2019; * La guérison d'illusions et autres guérisons, Editura Stellamaris, Franța, 2020; * [despre], Editura BrumaR, Timişoara, 2020; * everest, Editura BrumaR, Timişoara, 2020; Poezii traduse în: engleză, franceză, germană, spaniolă, maghiară și ebraică.

Vizualizați profilul meu complet

Daniel Luca: Recuperarea inocenței

cronică: Kara Molnar/ Poemul dintre lumi 

În viziunea Karei Molnar, poemul se află chiar pe granița dintre lumi („Poemul dintre lumi”, Editura Inspirescu, Satu Mare, 2019), funcționând ca un filtru între viață și moarte, dar și între realitate și oniric.
Poem ce ascunde o taină sufletească („Din carnea literelor crește / Poemul viu al tainei mele”) și se naște din scheletele altor poeme („În limpezimea din pre-somn / zăresc schelete de poeme / Ele-mi întârzie visarea, / Continuă să mă cheme”).
O taină a inocenței, atât a vârstei copilăriei („Ochii de copil privesc în gol, / Dar golul nu e gol, e plin / De fantezie și mister, / De feți frumoși, de zâne”), cât și a maturității, nefiind pierdută atunci când fata devine femeie („Contrar obiceiului, inocența mea / Nu s-a pierdut odată cu ruperea himenului. / Fluturii mei albi încă zburau fericiți prin fața ta, viperă!”).
Totuși, inocența se evaporă odată cu intrarea brutală din vis în realitate, când nu se mai pune preț pe normalitate („Simțim în aer lipsa parfumului normalității. / Magia și-a pierdut deja efectul. / Și întrezărim. / Suntem în pericol de luciditate!”).
Pierderea inocenței atrage și pierderea speranței, dar în mod voluntar, ca o acceptare, ca o renunțare în fața destinului („Mi-am îngropat de vie speranța. / Zilnic pun o floare pe mormânt”), urmarea fiind cufundarea în întunericul interior („Fără ea mă scufund încet / în întunericul din mine”).
Moment în care și moartea începe să-și facă simțită prezența („Miroase-a moarte peste tot. / Miroase-a lumânări și-a crizanteme”).
Numai că speranța nu se dă bătută cu una cu două, ci luptă din toate puterile pentru a supraviețui („Buzele mi se crispează într-o grimasă / Și țip cu disperare mai tare decât ea, / Căci nu mai știu unde am ascuns lopata”).
Și începe cursa pentru recuperarea inocenței pierdute, rezultatul fiind o reușită deplină („Și rând pe rând, cu grijă, mi i-am adunat, / I-am cunoscut din nou și mi i-am întrupat, / Împreună spre lumină cu forță am pornit. / Cine am fost și cine sunt, mi-am reamintit”).
Fiorii iubirii nu mai stau ascunși, ci, ușor-ușor, răsar în inimă, aducându-i fericirea („În inimă îmi cresc, ca un fior, / Mugurii iubirii. / Toate în jurul nostru strălucesc / Mai tare decât legea firii”).
Poemele Tăiș de gând și Comă melancolică nu au suficientă forță, iar E ușor este numai moralizator și atât, însă poezia Karei Molnar este curajoasă, venind cu un mesaj optimist, de lumină și speranță, pentru ca omul să nu se lase niciodată înfrânt

Pe urmele poetului, Nicolae Silade ( XXIV)

 A doua declaraţie de dragoste a unui ales

O prezenţă pregnantă în spaţiul cultural românesc, ca director al revistei „Actualitatea literară”, dar şi ca poet, Nicolae Silade se află acum la cel de-al şaptelea volum de poezie, debutul său editorial producându-se în anul 1979 cu cartea „Visul în lucru”. Ultimul volum apărut (Ed. Brumar, 2016) reprezintă a doua parte din „iubirea nu bate la uşă” – după ce prima parte a fost editată în 2013 – şi cuprinde un număr de 156 de poeme. Cartea se deschide cu un mesaj către cititor intitulat „din zece în zece ani te cheamă marile iubiri”, iubiri care nu pot fi decât infinite în timp şi în spaţiu: „Iubind mereu. Mereu iubind. Stele din stele răsărind”. Doar prin prisma acestei filosofii de viaţă pot fi receptate versurile lui Nicolae Silade, care ni se relevă ca un trubadur îndrăgostit de femeie, şi nu de o anumită femeie!, şi care alege să fie el însuşi, sincer până la capăt, arzând până la capăt şi tocmai de aceea vulnerabil, dar renăscând de fiecare dată mai puternic în lumina viitoarei iubiri – o altă felie, de fapt, a iubirii eterne.

Poetul aspiră la desăvârşirea fiinţei sale prin iubire, în ciuda timpului care trece şi care din când în când îl răneşte; un rid, nişte fire albe ori o pierdere din energia virilă devin cauze ale plecării femeii iubite. Nu poate fi trecut cu vederea faptul că în lirica sa femeia este mereu tânără, are trup „de fată”, este „preafrumoasă” şi ştie să „preamângâie”, ceea ce are drept efect revigorarea bărbatului: „Şi-n sacrul schimb de pofte şi plăcere/ Mă simt mai tânăr, mai frumos, mai viu” (LXXXVI). În aceste condiţii, iubita devine atotputernică, un Dumnezeu personal al poetului: „Am devenit, din rege, cerşetor,/ Un biet călugăr fără mănăstire,/ Mă rog doar ţie, poate scap de dor” (XCVII). Dar nu există o altă cale, un alt mod de a trăi, de a fi bărbat, întrucât poetul pune semnul egal între femeie şi viaţă: „nu trebuia să mă îndrăgostesc de tine o spun ca şi cum/ aş spune nu trebuie să mă îndrăgostesc de viaţă (69).

Când nu apelează la melodicitate, cele mai multe poeme ale sale având o structură clasică şi fiind fluide, calde, plăcute auzului datorită prozodiei perfecte, poetul se exprimă aforistic, oferind soluţii, chei de supravieţuire cât timp iubirea stă departe de suflet: „... e mai bine să taci, să aştepţi// pentru că dragostea oricum răspunde oricui şi n-are importanţă când şi n-are importanţă unde” (61); „nicio bucurie nu vine dacă nu dăruieşti bucurii” (85); „puținele cuvinte care merită a fi spuse/ aceste cuvinte atât de puţine cuvinte te iubesc” (125).

Poetul Nicolae Silade închină imnuri femeii şi vibraţia erotică urcă spre paroxism, este dependent organic şi sufleteşte de Evă sau e ironic, caustic uneori, fin şi constant observator, ca un bărbat care nu-şi scapă nicio clipă femeia din ochi, arar autoironic, vulnerabil la „zâmbirea” ei, meditativ, nostalgic, ludic, teribil de lucid, ancorat cu toate puterile în prezentul care îi oferă în plus mijloacele tehnologice moderne de a rămâne legat de ea. E ca şi cum femeile s-ar aduna într-una singură şi aceasta ar fi de fiecare dată alta, păstrând esenţa, dar inconstantă cu el şi cu ea însăşi, de unde absenţa, dorul, suferinţa ori mulţumirea, adoraţia, plăcerea trupească ridicată la grad de scop şi modalitate de a trăi. Nici moartea n-ar putea să pună capăt arderii fără întrerupere în flăcările cele mai înalte ale simţirii deopotrivă sufleteşti şi trupeşti: „Nu e iubirea ţinta vieţii mele,/ Ci viaţa însăşi e iubirea mea.// Nu e iubirea totul într-o viaţă,/ Însă doar ea de moarte mă dezvaţă!” (XCI). Chiar şi el, un îndeaproape cunoscător al femeii, e uneori luat prin surprindere de meandrele ei, astfel încât, ca jumătate a perechii adamice, se întreabă dacă într-adevăr ea a plecat din coasta lui.

Alteori, perechea adamică funcţionează aşa cum a gândit-o şi a dorit-o Dumnezeu: „... ea vine goală cum a lăsat-o dumnezeu/ şi cu goliciunea ei îmi acoperă goliciunea asta e dragostea (...)// mă îmbrăţişează şi pomul cunoaşterii nu ne mai interesează/ ne sărutăm şi zicerea şarpelui n-o mai ascultăm” (67). Dependenţa de dragoste – „nimic nu există fără dragostea ta” (105) – poate să însemne şi a trăi iubirile, a trece din iubire în iubire: „Şi m-ai uitat aşa cum uiţi o plasă/ Cu lucruri inutile-ntr-un vagon,/ Şi m-a găsit o altă preafrumoasă, / În drumul către casă, ca baston.// Şi-am mers cu ea, cam un amar de vreme,/ Am sprijinit-o-n suflet şi în trup,/ Până şi ei i se făcuse lene/ De dragoste, şi trebuia s-o rup.// De-atunci îmi caut o altă preafrumoasă” (CXXX). În viziunea poetului, femeia e „totală”, perfectă („cine ţi-a dat trup a avut desigur în vedere originea lumii nu sfârşiturile”), misterioasă ca o Giocondă („nu mai vorbesc de surâsul tău enigmatic); el (re)capătă viaţă prin ea, precum odinioară Galateea din dragostea lui Pygmalion: „cine suflet ţi-a dat a vrut să mă însufleţească pe mine” (62).

Visul de iubire nu-l ocoleşte pe poet, care, pentru a fi mai elocvent, recurge la frumoase imagini artistice dinamizate de verbe folosite la modul condiţional-optativ. Iată un poem pe care îl redau întreg, pentru că nu reuşesc să las la o parte nici măcar un vers: „Eu m-aş iubi cu tine zi şi noapte,/ Până la moarte şi-aş muri iubind,/ Fără-ntreruperi, în eternitate,/ A ta preafrumuseţe răsărind!// Ţi-aş oferi plăceri nebănuite, / Pe cea mai ’naltă culme de plăceri,/ Cum n-au visat nici cele mai dorite/ Femei de azi, de mâine sau de ieri!// Şi te-aş numi regină-ntre regine,/ Şi te-aş aduce-n noul meu regat,/ Să fii mai mare chiar peste virgine,/ Aşa cum Dumnezeu mi te-a lăsat!// Dar, ca să fie totul cum doreşti/ N-ar trebui decât să mă iubeşti!” (LXXXIV).

Poetului nu-i scapă emanciparea femeii şi superficializarea trăirilor ei sufleteşti şi denunţă faptul că ea alege de multe ori luxul în pofida iubirii: „ne-am iubit pe bancnote cam asta s-a întâmplat/ azi-noapte la sat dar la palat cucoanele erau supărate şi pe bună/ dreptate dintre toate nu alesesem niciuna prea mă fascina soarele/ prea mă fascina luna din ochii ţărăncii miruna” (129).

Ţinându-se departe de modele literare, talentatul poet Nicolae Silade scrie o poezie frumoasă, care se adresează sufletului mai mult decât minţii. Iubitorii liricii de dragoste găsesc în poemele sale acea lumină izvorâtoare de înaltă emoţie, care alină, vindecă şi rămâne încă multă vreme înlăuntru să mângâie fiinţa. Nu m-aş mira să aud într-o zi că a apărut şi a treia parte din „iubirea nu bate la uşă”. Ar fi ca o a treia declaraţie de dragoste. Şi cui nu-i plac declaraţiile de dragoste, oricâte ar fi ele, atunci când vin din partea unui ales?

Diana Dobriţa BÎLEA

despre 

Nicolae Silade

Lugoj, Timiş, RomaniaEste fondatorul şi directorul ziarului Actualitatea, fondatorul şi directorul revistei Actualitatea literară. A publicat în: reviste literare din România, Austria, Franța, Germania, Spania, Serbia, Israel, Canada, SUA. Volume apărute: * Visul în lucru, Litera, Bucureşti, 1979; * Cartea poeţilor (volum colectiv), Lugojpress, 1994; * Mergere înainte, Lugojpress, 1997; * eternelia, Marineasa, Timişoara, 2006; * iubirea nu bate la uşă (I), BrumaR, Timişoara, 2013; * iubirea nu bate la uşă (II), BrumaR, Timişoara, 2016; * miniepistole, Grinta, Cluj-Napoca, 2017; * miniepistole, ediția a doua, Grinta, Cluj-Napoca, 2019; * calea victoriei, Cartea Românească Educațional, 2019; * La guérison d'illusions et autres guérisons, Editura Stellamaris, Franța, 2020; * [despre], Editura BrumaR, Timişoara, 2020; * everest, Editura BrumaR, Timişoara, 2020; Poezii traduse în: engleză, franceză, germană, spaniolă, maghiară și ebraică.

Vizualizați profilul meu complet