Daniel Corbu: ESTETOGENEZA.

Într-o adresare către efeseni, apostolul Pavel prevedea dispariţia profeţiilor (născute din cunoaştere speculativă) şi pleda pentru CUNOAŞTEREA FAŢĂ CATRE FAŢĂ (facie ad faciem). Dar cum? Dialogul e, la urma urmelor, un fenomen pe cât de fascinant, pe atât de pragmatic, pentru că poate separa masca de rolul real. Şi pentru că poate revela ceea ce eu aş numi estetogeneza.

Prin urmare, cunoaşterea este hiperverbală. Suntem supuşi logosului. Suntem logofagi din tată (ceresc, neceresc)-n fiu şi nepot. Pornind de aici, se vede de la o sută de leghe că dialogul e învăţământul omiletic. Iisus n-a scris decât o singură dată şi atunci pe nisip. Dar a vorbit mereu. Despre acea scriere pe nisip cu bastonul se spune că e o scriere cu divinitatea. SCRIEREA CU SINE, descoperită de moderni e scrierea doar cu misterul articular al fiinţei tale, într-un proces de autocunoaştere.
Ne învrednicim să constatăm, nu fără apăsat fior, că acum grafomania (în sensul bun al cuvântului, nu în cel pejorativ de azi!) mi se pare o cruce în sânge, un dat existenţial al omului în lume. Există: scrierea pe pietre (mă rog, şi pe pereţi), scrierea pe nisip, scrierea pe hârtie (cu cerneală, creioane, cu sânge), scrierea pe suport electronic. Pe orice suport se pot scrie lucruri esenţiale şi se pot scrie prostii. Reîntorcându-ne în timp, constatăm că Buda, Socrate şi Iisus au refuzat scrisul. Oare din ce raţiuni? Pe de altă parte, citim evangheliile şi suntem sideraţi de profunzimea dialogurilor şi a zicerilor celui care refuza scrisul.

Florin Tănăsescu: New-Horoscopul lui Gicu’ de la Bragadiru

Lumea evoluează, numai ţara stă. D-aia un tip, pe nume Gicu, de fel din Bragadiru, a întocmit „New-Horoscopul” neamului.
Grăit-a Gicu cu voce tare:
Zodia Leu. „Suntem la final şi intrăm în Fecioară. În zodie, adică.”
Fecioară!, răcnit-a Gicu. „Are ascendent în memoriile „Elevului Dima dintr-a şaptea”. Se deschid şcolile şi băncile pentru credite.
Şi-a tras un fum de ţigară în piept, nea Gicu. Un megieş i-a zis că e naşpa pentru sănătate. A venit şi replica: „Da’ când vă trag pe voi în piept ăştia de i-aţi ales, cum e? Ă?”.
Şi-a continuat:
Cântar. Pardon, Balanţă. „Prin septembrie-octombrie se fredonează «De-oi mai duce-o pân’ la vară/Cu cartofii din cămară». Ştiu pe mulţi care pun pe-un taler o juma de barabulă, iar p-ălalt o lingură de untură. Dacă zic ulei, vorbesc de lucruri sfinte.”
Scorpion! „Pe cine nu laşi să moară, nu te lasă să trăieşti. Aveţi grijă cui faceţi bine în ţara asta! Trecem la…”
Săgetător! „Îndrăgostiţi-vă de cineva cu lovele. Gazul e scump, lumina aşijderea…”.
Capricorn. „Şi mai nasol. Vă treziţi din beţia de Revelion, vine Gerul Bobotezii.
Zodia Vărsător!, i-a luat-o înainte lumea strânsă ciopor. „Ştim, nasoală şi asta!”.
Peşti!, a continuat Gicu. „S-aliniază partidele şi promit că va fi mai bine într-o altă zodie dintr-o altă viaţă”.
Berbeeeec!, a zis norodul. Gicu a tăcut. Ştia el ce ştia de la secţiile de votare…
Taur. „Primăvara, mama noastră/ Ies urzicile pe coastă/ Avaramuuu/Înc-o iarnă trecuuu”.
La Gemeni ce zici?, a întrebat norodul.
„Frate, frate, da’ brânza-i pe bani. Ce dacă au aterizat franţujii şi americanii p-aici? Şi io am fost cu Tanţa la Constanţa”.
Rac, aolooo!, a răcnit cineva din mulţime!
„Nu te mai văita. Ţine minte cinci cuvinte: E mai rău ca înainte!”, i-a atras atenţia dom’ Gicu.
Leu!, zice norodul.
„Ştiu şi eu!”, adăugă Gicu.
„New-Horoscopul” meu zice de ceva mărunţiş aruncat în ochi.
Nu vă fie de deochi pe cine-aţi ales!

(Sursa: Ziarul PRAHOVA -august 17, 2022/429)

Daniel Corbu: Scrisoare deschisă

NECITITORILOR MEI

Vouă, celor care nu mă citiţi

pot să vă spun că nu-mi veţi cunoaşte vreodată

cumplitele căi ale cunoaşterii de sine

nu veţi auzi serafimii din poemele mele

rugându-se pentru buna întocmire

a văzduhului

nici Preludiile pentru trompetă şi patru pereţi

unde ca pe coridoare pustii

am împărţit cuvintele şi tăcerea ambiţiile

întunericul

şi unde dezrourat prin sălile de aşteptare

ale istoriei am conversat cu bibliotecarul

lui Dumnezeu

cu soarele negru al cernelii

în aceeaşi măreţie a golului

pe care mereu şi mereu urmează

să-l umplem.

Vouă, celor care nu mă citiţi pot să vă spun

că niciodată nu vă va răsuna în urechi

acel sacadat tha-ka-ti-mu-nu-sipedi

al Păsării negre

thakatimunu sipedi prin livada cu vişini

depărtându-se

printre zarurile şi tomberoanele nopţii

acel thakatimunu sipedi rostit de imperialul

corb alegoric

altădată vizitator de noapte al bunului Poe

cobe a veacurilor poticnite-n visare

Viaţa sau Moartea sau Înfăţişarea Ruinii?

Voi, care nu veţi citi vreodată

Manualul Bunului Singuratic

nu-mi veţi cunoaşte mărturisita cină de taină

unde mâncam din aceiaşi pesmeţi ai poeţilor

blestemaţi

sau mi se umpleau rând pe rând castroane de fulgere

nu veţi vedea gura mea sărutând

lame subţiri

şi nu veţi afla cum se poate muri

în mai multe trupuri deodată.

Vouă, celor care nu mă citiţi

cu privirile afundate în sticla televizoarelor

cu gândul înlănţuit de maşini sofisticate

de înşelătoare glorie internetă şi de alte

abţibilduri sonore

venite din abundenţa realului

vă doresc fastul apolinic al mareelor

şi să fiţi mai bogaţi decât pomul de Crăciun

din casa săracului

şi cu bucurii postmoderne să vă-mpodobiţi

pruncii şi femeile voastre.

Vouă, celor care nu veţi cunoaşte Plimbarea prin flăcări

cu poemele în care stăm atârnaţi

de întrebările noastre ca hainele-n cuiere

şi unde ca în vechea şi incomoda realitate

întotdeauna e salvat un Barabas

şi întotdeauna cineva îşi oferă palmele

pentru cuie vă doresc o viaţă liniştită

departe de lumea dezlănţuit metafizică

o viaţă petrecută în tihnă cu organele voastre

prin urmare un stomac hrănit ştiinţific

o pneumă înnobilată oricând de ozon

un ficat uşor şi rinichi fără dializă.

Vouă, necititorilor, dar şi foiletatorilor mei

surâzânzi

cu adâncă mâhnire vă spun:

nu veţi afla niciodată că fiecare din noi

are măcar un zeu îngropat

în spatele casei

şi că semnele morţilor pun în ordine răsărituri

şi de ce am trăit aproape un secol spânzuraţi

de mustăţile lui Dali.

Nu veţi avea viziunea zorilor începându-şi

rugile sacrosante

nu veţi vedea Caleaşca de fulgere

ca o nălucă trecând prin mijlocul emoţiei

nici nu veţi şti

cum jumătate din viaţă mi-a luat

organizarea pustiului

cum am stat ani şi ani înconjurat de vorbe

precum înecatul de mare

şi cum deseori cărţile pot fi mai tari

decât moartea.

Iar dacă vreodată veţi întâlni Poema sfârşitului

sau, vai vouă!, Documentele Haosului, ocoliţi-le

în mare grabă

ca pe feerice apocalipse, tzunamii, atentate

sinistre la liniştea recurentă.

Iar dacă vreodată printr-un regretabil hazard

vă vor cădea sub ochi Miezonopticele

înţesate de lumini şi urme

din care aţi putea afla cum în contabilitatea

cerească cineva ne numără paşii

şi aţi auzi mormanele de clipe prăbuşite în sine

şi aţi urmări devenirea dialectică a celui ce-şi

chinuie umbra

şi aţi simţi apropierea celui mirosind a trădare

(câţi din neamul lui Cain chipul nu-i poartă?)

şi cuvintele mele: – Răscumpără-mă, frate Iuda,

şi pe câţi arginţi vei vrea

pe mine mie, la nesfârşit vinde-mă!

asemenea să fugiţi

şi cu nobil instinct şi proletară mânie

steagul gri al indiferenţei cu fală arboraţi-l!

Vouă, celor care nu mă citiţi

cu nedisimulată tristeţe vă spun:

nu veţi cunoaşte nicicând înălţarea din

Clarviziunea obscură

nici drumurile celeste Spre Fericitul Nicăieri

unde chiar şiruind cuvintele pot să tac ore în şir

vinovat ca o fereastră înfiptă în ziduri

şi nici Corabia, la care zi de zi am lucrat

ca la o mare construcţie

căreia rând pe rând i-am probat prova, babordul

trirema odgoanele găleţile cu rouă

corabia care nu-i o corabie ca toate corăbiile

corabia de silabe

corabia umplută cu lacrimi

corabia pe care nu veţi urca vreodată

şi nu veţi şti cât de măreţ animal e poetul

sub foaia de cort a memoriei.

Vouă, celor care nu mă citiţi, vă doresc

petreceri îndurătoare

şi tot aşa cum se învârt norii deasupra clopotelor

în lucrare

să mişunaţi deasupra bucuriilor de Disneyland

neîmpovăraţi cu istoria din Drumul Damascului

(pe care – o scriam prin toamna lui 2005)

unde Saul din Tars a primit fulgerarea devenind

un alt om

aşa cum şi eu, pe când mica şi marea istorie

îşi zornăie înfundat ruginitele lanţuri

izbesc fără voie cu picioru-n ţepuşă devenind Celălalt.

Şi mereu Celălalt cu fiecare poem Celălalt

până când poţi deveni o mie de Ceilalţi

care-au primit fulgerarea.

Iar pe voi, necititorii mei,

vă şi văd murind rând pe rând în paturile

voastre scumpe acoperite cu dantelate

cearşafuri în amorţire şi fără de nimb

şi fără de pecetea angoasei primordiale

despre care adesea în Manualul Bunului Singuratic

vorbeam.

Voi, cei care nu mă citiţi

care de litera Evangheliei mele

nu vă veţi atinge şi nu veţi apropia de sinapsele

voastre acele versete cu zornet pământesc

sărutate de cenuşa atâtor trecute disperări

nu veţi şti cum refuzam cu metodă biletul

dus-întors din jacheta conformistului

nu veţi proba odată cu mine ritualul sălbatic

de îmblânzire a spaimei

şi catharsisul şi izbăvirea păcatului ce va

să vină

apocalipsa de fiecare zi cerul orb agitându-se

pe când Dumnezeu e mort – spune Nietzsche

e doar obosit – spun eu – şi câteodată amnezic.

Vouă, necititorilor mei,

ce străine vă vor rămâne Refugiile postmoderne

cu monologul îngerului căzut în visare

vorbind despre mireasma trecutelor glorii trecătoare

ca apa prin cada de baie

a frumoasei madone

sau de fidelitatea neofiţilor.

De aici aţi fi aflat Poezia ce e?:

Poate ruga poate fântâna din tine albastră

cu patru izvoare

poate aripa asta străvezie urcând în înalt

poate drumul cu vise pavat spre Celălalt.

Vouă, celor care nu mă citiţi

nu-mi veţi cunoaşte prietenia cu Borges,

Kavafis, Rilke, Pound sau Nichita Stănescu,

Odysseas Elytis cu care puneam dinamită

sub podurile pe unde trecea poezia leneşă

şi nu veţi şti nici motto-urile la poemele mele

care aş fi vrut să vă fie mult doritul cadou

de Crăciun:

„E o bigamie să iubeşti şi să visezi”

spune Elytis. Şi tot el: „O nimica toată mi-am dorit

şi pedepsit am fost cu prea multul”

„Eu sunt Singurătatea devenită om”, zice

Nietsche iar bunul taumaturg

Rainer Maria Rilke continuă:

„O, spune-mi, poete, ce faci. – Preamăresc.

Dar ce-i muritor şi monstruos

cum înduri, cum primeşti? – Preamăresc.

Dar pe cel fără nume, pe cel anonim,

cum îl invoci tu oare, poete? – Preamăresc.

De unde îţi iei dreptul de a fi adevărat

în orice veşmînt, sub orice mască? – Preamăresc.

Şi cum de te cunoaşte tăcerea şi furia, steaua şi furtuna?

– Pentru că preamăresc.”

Astfel „şi eu voi semăna cu voi, de-acum

nici eu nu mai găsesc întoarceri” (Esenin)

Vouă, celor care nu mă citiţi

purtând nevinovate bandaje în îndoiturile

inimii

deveniţi celebri în acest poem despre

o singurătate a singurătăţii

cu aleasă compătimire vă spun:

aş fi putut să vă fac a iubi pasărea

murind în mijlocul

cântecului

şi citind Lapidariile sau despre sângerarea

păsării în zbor

să înţelegeţi că arta

este minciuna spusă zilnic în faţa morţii

şi că cel mai lung e drumul spre noi înşine.

Iar dacă vreodată mă veţi căuta

pentru cronica unui interviu anunţat

(poate acela de martor la moartea primului zeu!)

mă veţi găsi pe străzile mele

sau dacă din politeţe sau din binecuvântate

pricini

scrisul meu vă va ademeni mă veţi găsi

pe-aceleaşi străzi ce dau buzna în viaţa mea tremurîndă

străzi fumurii străzi cu cîini slăbănogi şi

speriate fantome

străzi cu îndrăgostiţi şi pătimaşe săruturi

străzi ce înghit străzi: bulevardul Carol I

înghite strada Eminescu,

strada Gane înghite strada Pogor

strada Bălcescu înghite strada Grigore Vieru

strada Cimitirului strada Libertăţii...

Străzi ce înghit visele trecătorilor

străzi pentru cei fără casă şi făr’ de coltuc

friguroasele străzi ale săracilor

străzi aşezate-n creierul ologilor lumii

inefabile străzi ale memoriei

străzi ale celor care-şi scandează singurătatea

străzi care duc în ceruri

străzi care duc în pămînt

străzi inerte şi întrebătoare

străzi cîntate de poeţii romantici

melancolice străzi

străzi de pierdut coroana de spaimă

străzi pentru cei fără de zbor

străzi adormite străzi revoltate de orbitoarea

lumină a zorilor.

Atîtea zile şi nopţi în care

mă dor străzile de mers.

Iar voi, necititorii mei,

dacă într-adevăr din cuvântate şi binecuvântate

pricini ceea ce-am scris vă va ademeni

solicitându-vă sistemul nervos vegetativ,

simpatic şi parasimpatic

luând totul ca o probă a probei de probă

mă veţi găsi la locul ştiut

printre fotonii şi frumusonii tăcutei tristeţi

tot mai fărâmiţat de absenţe

potrivindu-mi monadele tăcerii.

Şi dacă găsindu-mă

mă veţi întreba de viaţă de moarte de înger

sau demon

şi mă veţi întreba de cărţile prin care se plimbă

aceleaşi bodegi aceiaşi bărbaţi ce nu obosesc

niciodată

sau despre cel înveşmântat în carcasa de pământ

dospit sau despre acelaşi gust al lepădării

de sine din gură

şi dacă găsindu-mă

mă veţi ademeni cu vorbe goale şi fericiri amânate

aşa cum am şi scris

CU ALTĂ DEŞERTĂCIUNE

VOI RĂSPUNDE DEŞERTĂCIUNII.

Daniel Corbu: Decalogul poetului

Dintotdeauna m-a obsedat imaginea zeilor care coboară şi a oamenilor care se înalţă. Şi dintotdeauna nici o admiraţie n-a întrecut ceea ce numesc aristocraţie spirituală, mult deasupra şi total deosebită de banala aristocraţie telurică ce-şi pune în faţă nobleţea sângelui şi a titlului.
Consider că poetul adevărat face parte din această aristocraţie, autentica lui creaţie şi harul divin conferă nobleţe reprezentantului „a ceea ce este mai bun în orgoliul uman”, cum ar spune Baudelaire.
De vreun secol încoace avangardismele, integralismele, tehnicile postmoderniste ale discontinuităţii şi pluralismului, limbajele experimentale au complicat totul. Şi mai ales Pozitivismul, devenit în ideologiile globaliste adevărată religie. Fără îndoială, poetul a decăzut din rolul de sacerdot al cetăţii, de apostol al umanismului, însă poezia, îmi place să cred, tinde să revină la simplitatea ei presocratică. Încerc să-mi închipui câtă linişte olimpiană avea poetul de acum cîteva mii de ani care nu trebuia decât să numească. O numire cum ar fi „copac pasăre spumă de mare” te trimitea, fără nici un fel de paşapoarte vizate, într-o stare poetică! Şi de câtă preţuire se bucura!
De aceea, voi formula, în continuare, în varianta scurtă, zece principii comportamentale pentru poetul zilelor noastre, un DECALOG pe care poetul adevărat,chiar dacă este locuitor al unei libertăţi care-l personalizează, să-l aibă oricând în vedere:
1. întoarcerea la magie şi la misterul fiinţei;
2. respectarea inspiraţiei şi a stărilor poetice în desăvârşirea lor;
3. conferirea forţei mantrice oricărui text liric;
4. elitismul/ înălţarea cititorului la ezoterismul poeziei şi refuzul coborârii la înţelegerea vulgului, populismul fiind o ridicolă şi impardonabilă decădere;
5. demnitatea expresiei artistice şi originalitatea cu orice preţ;
6. cultivarea misterului și punerea în acord cu spectacolul ființial;
7.depărtarea de cotidian cu ajutorul viziunilor și a metaforei regale, menţinerea poeziei în metafizic;
8. așezarea poeziei dincolo de biografismul limitat și egocentric;
9.aristocratizarea poeziei prin îndepărtarea ei de mizeriile actualităţii,de prozaic, de limbajul pornografic (cuvintele care nu se spun în biserică, nu se scriu nici în poezie!);
10. menţinerea prestanţei sociale a poetului, înlăturarea vanităţilor vedetismului, salvarea vechii imagini, cea a artistului ca ,,aşchie de dumnezeire", cum spunea Leonardo Da Vinci.
Devine tot mai clar faptul că doar de sine depinde statutul poetului în social. El şi nimeni altcineva trebuie să recapete demnitatea pierdută prin desele marginalizări, poetul să redevină astfel un cavaler al spiritului „ni peur ni reproche”, care-şi asumă culpa metafizică, aşa cum ar spune Jaspers, şi să conştientizeze faptul că „libertatea poeziei nu constă în aceea că poţi scrie fleacuri, ci în a nu-ţi stânjeni harul cu pretenţii arbitrare şi în a scrie ce îţi stă la inimă. În acest lucru constă libertatea ca fiecare să scrie ceea ce îi cere propria sa natură». Adică libertatea de a fi el însuşi, de a urma fără cariaţii ceea ce i s-a dat prin destin.
Daniel CORBU
(Din SOLILOCVII despre artă şi spectacolul lumilor)

Florin Tănăsescu: Ființă de unică folosință

„Căutăm oameni care să ajute la dezvoltarea pe lateral a societăţii noastre. S-o scoată de pe drum şi s-o bage-n râpă. Firma se numeşte „Istoria se repetă satiric”. Unii o poreclesc România.

Retribuţia – unii îi spun salariu – este motivantă. Adică, fiecăruia după non-capacităţi, de pe fiecare, jupuită pielea. La figurat, evident. Deci, nu tremuraţi ca piftia, că nici nu v-aţi angajat. Încă!
În funcţie de munca depusă, se adaugă bonus trei pumni în cap şi-un şut în ficat. Astea vi le asiguraţi singuri, nu cereţi totul de la stat!
Orele suplimentare se plătesc prin „Mulţumim pentru slugărnicie, vă aşteptăm şi mâine, la aceeaşi oră. Nu întârziaţi, da nu veniţi nici prea devreme!”. Că nici ţara nu s-a trezit de vreo trei decenii.
Cerinţe: Să uitaţi că sunteţi oameni şi să vă obişnuiţi cu statutul de vieţuitoare.
Este obligatoriu să aveţi unghia de la degetul arătător netăiată. Lăsaţi-o să crească! Udaţi-o, dacă vedeţi că stagnează. Veţi afla într-al treişpelea ceas de ce.
Deviza noastră: „Nimeni nu este de neînlocuit”.
Abilităţi. Tehnica de dezbinare este la mare căutare, munca în echipă strică.
Îmbrăcămintea şi mintea trebuie să fie adecvate. Femeile, musai să aibă poale lungi şi minte plată. Dacă au prea multe circumvoluţiuni pe creier, le nivelăm noi. Gratis!
Bărbaţii vor beneficia de acelaşi tratament. Trebuie doar să vină cu nădragi, nu în fuste, că intră Occidentul la idei.
Dacă v-aţi săturat de tratamentul care vi se aplică, nu-i problemă. Aveţi două soluţii: fie vă luaţi zborul din ţară, fie vă băgaţi unghia aia în gât, ca piţigoiul. Ăsta este al treişpelea ceas! Atunci când veţi striga: „Viaţa noastră, unde e? Viaţa noastră, ce-aţi făcut cu ea?”.
E treaba noastră ce-am făcut cu ea, da? Că aici nu merge cu vrăjeli din alea, franţuzeşti, de genul: „Omul este o trestie gânditoare”. Este doar fiinţă de unică folosinţă!
Cam astea sunt cerinţele de angajare. Şi nu uitaţi de unghia de la deştul arătător!
Asta se numeşte în România trusă de prim-ajutor!”.

(Sursa: Ziarul Prahova.ro)

                                                

Opinii de la cititori: Florin Tănăsescu

 Literatura română îi face o mare nedreptate lui Teodor Dume. Cred! Florin Tănăsescu

- Ai răspuns? Ai scris măcar "Mulţúmesc, Teodor Dume"?
- Încă nu !
- ?
- Ai citit măcar poeziile din cartea "Eu, Dumnezeu şi lacrima din colţul ochiului"?
- Încă nu. Încă nu toate. Doar câteva versuri.
- ?
- "Am văruit casa şi gardurile/ am întors oglinzile/ am închis uşile/ am pus cheia sub preş/ am strigat-o pe fiica mea/ în gând şi mai apoi pe Dumnezeu/ şi am plecat... /în urma mea/ doar un strigăt de pasăre".
- Şi pe mai departe ce ai de gând să faci?
- Şi în continuare voi susţine că Literatura română nu este dreaptă. Şi nu va fi, câtă vreme poetul Teodor Dume nu va fi promovat în manuale.
- De ce ?
- Fiindcă Florin Mugur scria, în urmă cu peste trei decenii: "Şi totuşi... Cine este Teodor Dume? Ştiu că Teodor Dume este un poet care a ajuns deja, înaintea multora, la linia de sosire a valorii şi a calităţii scrisului".
- Alt argument?
- Gheorghe Grigurcu: "Poezia, câtă mai e pe lume, se bizuie pe oameni ca dumneata". Adică pe Teodor Dume.
Şi mai am suficiente argumente. Şi mai ştiu că are 33 de volume pubicate. Că este tradus în străinătate. Ştiu multe.
- Spune-mi ceva nou !
- "Ştiu că bunătatea/ îmi va ajuta sufletul / să ajungă la Dumnezeu/ dar nu ştiu/ câtă şi cui să o împart..." (Teodor Dume).
***
Scriitorul Teodor Dume mi-a împărţit-o şi mie. Mi-a făcut, pentru a patra oară, cadou, o altă carte: "Eu, Dumnezeu şi lacrima din colţul ochiului".
Ştiu că un simplu "Mulţumesc!" este prea puţin. Dar, altceva nu ştiu să spun sau să scriu.
A, ba, da!
Literatura română îi face o mare nedreptate lui Teodor Dume. Literatura română a pus "cheia sub preş".
În urma ei, "doar un strigăt de pasăre"...
Cred!

Florin Tănăsescu: Era florilor de gheață. În suflete și-n viață

Cred că fac bine recitind „Străinul”. Mă adaptez Erei Noastre. Cred că fac un pustiu de bine dacă o împrumut şi altora. Şi nu puţini sunt aceia care se bat pe ea. Cartea nu se mai găseşte în librării, în anticariate. Nici măcar în biblioteci. Doar în sufletele noastre reci.
Eroul principal îmi modelează felul de a fi. Şi nu doar mie. Şi nu puţini sunt aceia care susţin că „Străinul” trebuie predat în şcoli. Alţii zic că ar putea fi cartea de căpătâi a unei naţii. Nu-i contrazic.
„Străinul” – cartea de căpătâi în Era florilor de gheaţă. În suflete şi-n viaţă.
Suntem la vremea Erei în care firea omenească mai mult cârteşte. Era, este, va mai fi şi mâine, ziua în care am uitat, uităm şi vom uita că suntem oameni.
A fost şi este era Erei iarmaroc… Era Noastră, în care arareori îşi face loc liniştea! Era când cuvântul este ordin răstit! Era în care teama de a nu intra în ceartă cu prostu-şi face loc! Era iarnei vrajbei noastre, de trei decenii încoace! Că-i început de decembrie, că-i mijloc de mai, că-i sfârşit de septembrie…
Sunt lunile, sunt anii Erei florilor de gheaţă. În suflete şi-n viaţă. Nu la ferestre!
Cred că fac bine că aproape am învăţat pe de rost „Străinul”. Sunt câteva pasaje acolo în care mă regăsesc. Şi mi se pare firesc să mă bucur. Doar aşa pot învăţa – şi eu, şi alţii – să supravieţuim Erei Noastre.
Vremurilor în care cuvântul e ţipăt. Zilelor în care ceaţa e semn de circulaţie. Separă un trotuar de altul. Pe unul defilează Era Noastră. Pe celălalt – Era Lor. A fariseilor, a ipocriţilor, a mincinoşilor. Era întoarsă pe dos!
Era florilor de gheaţă. În suflete şi-n viaţă.
Da, ştiu „Străinul” pe de rost. Uneori, visez pasaje din ea. Doar titlul e altul: „Străinii”. Asta am devenit din ’90 încoace. Aşa supravieţuim Erei Noastre.

(Sursa: Ziarul Prahova,dec.2021)

Daniel Corbu: Literatura și Autorlâcul

LITERATURA ŞI AUTORLÂCUL. Totul e atât de vechi, încât cineva ar fi putut scrie până acum o istorie universală a autorlâcului. Dar niciodată ca în aceste timpuri lumea n-a avut de-a face cu o atât de amplă și de agresivă invazie a mediocrității. Fenomenul a zdruncinat din temelii termenul de autor (auctor însemna în latină creator al unei opere literare, artistice, cel care a inventat, a produs ceva original) dându-i o degradare demnă de milă.

În industria literară intră azi cine vrea, etalându-și artificiile, kitsch-ul, agramatismele, plagiatul mai mult sau mai puțin deghizat și nu trebuie să fii reputat sociolog ca să-ți dai seama că diletanții de care vorbim sunt produsul unei exacerbate secreții a orgoliului, orgoliu care le crește continuu, progresiv ca un neg urât. Cărți și cărticele, autori. După lectura a trei cărți, dintr-o imperfectă inconștiență și o bună știință a compilației, se naște de mai multe ori a patra carte și un autor.
Iar autorul mai fabrică o carte și încă una, până când face o carieră, până când el devine autorașul-cel-viteaz-care-vrea-să-facă-ordine-într-o-literatură. Întocmește ierarhii, îndepărtează cu brutalitate pe cei autentici, blestemați să facă literatură și care, crede el, îi pun în pericol ,,poziția”. Face totul cu o mină gravă, jucând rolul de sacerdot, lieder, de director de conștiințe pe umerii căruia se află chiar destinul unei literaturi. Veleitarului de care vorbim i se pare că fără el nu se poate, interpretează chiar rolul scriitorului autentic, original, râvnește la premiul Nobel, dă interviuri, face rost de funcții în care se simte ca peștele-n apă.
Astfel, exemplul de veleitar pe care-l dădea Arghezi prin anii '30 în persoana militarului Candiano Popescu, cel care publicase o carte de poezii cu titlul Când n-am ce face, nu mai e de actualitate. El poate fi citat doar pentru mentalitatea unui timp. Totuși, să alegem o frază din prefața cărții lui Candiano Popescu, ajuns celebru pentru că a vrut să-nființeze o republică la Ploiești: ,,N-am ce face altceva mai bun, și neavând ce face, fac poezii, vă rog să mă iertați: când am ceva de făcut sunt om serios.” Cum ar putea fi comparat acest Candiano cu Dante, cu Dostoievski, Eminescu, Baudelaire sau alți scriitori aflați în mijlocul credinței, a magiei și misterului creației?
Autorlâcul e legat de confecție, de artificiu și de compilație, de orgoliu prostesc și de afișarea unei dubioase originalități. Nu vreau să aduc în discuție, în spațiul acestui scurt articol, sutele de mii de compilatori, autori de teze de licențe master sau doctorat, nici handicapații care scriu inepții pentru alinarea handicapului, trag doar un semnal de alarmă asupra stricătorilor gustului literar public care n-au decența discreției, care-și afișează cu mare fast secrețiile între coperți sau pe Internetul care suportă totul. Pe mulți, postmodernismul i-a învățat că poți fi scriitor foarte ușor, adică fără blestem, fără sfâșiere, fără metafizică. Iubitorului de literatură nu-i rămâne decât să se salveze prin intuiție și gust propriu de oceanul de maculatură produs de fenomenul autorlâcului.

Daniel CORBU

Nicolae Silade: ***

=========================================================
Dacă Dumnezeu își imaginează că exist, eu exist în imaginația Lui, care e veșnică. Sunt veșnic deci. Și dacă sunt veșnic, mi-l pot și eu imagina pe Dumnezeu, care e chiar veșnicia. Și dacă Dumnezeu există veșnic în imaginația mea, El fiind chiar veșnicia, eu însumi sunt mult mai veșnic decât veșnicia, pentru că mi-l pot imagina pe Dumnezeu, care e veșnicia. Iar aceste două imaginații alăturate, suprapuse, ori alterate de timp, fac mult mai mult decât o realitate exclusă din timp. Și ce este timpul, dacă nu un nimb al celui ce iese veșnic din timp?

==================

Stelian Platon, între fizic și metafizic

  Stelian Platon             

chiar dacă marșează prin cotidian nu scrie forțat de împrejurări ori virusat de stilul clasic și nici pompos sau exotic pentru că, înainte de toate, își interoghează propriul suflet și tocmai de aceea, pe cât de concis pe atât de complex, stările poetului capătă sensuri comune umanizându- le ca și când acea trăire ar oferi o larghețe multivalentă.

Și așa este!
"Distanțele m- au înghițit mai lacome ca marea/Pe umeri purtând greu destin ce mi-aruncase Dumnezeu./Rămase sufletul acasă și toata-ngrijirarea./Rămase fericirea ne-ncăpătoare în bagajul meu."(Distanțele).
Refugiul poetului în cuvânt îi dă prioritate gândului, dar și sufletului, de a se întâlni cu neliniștile și dramele celor din jur. Nu, nu este o rutină ordonată și dictată de stilul în care scrie ,dar care pare mai plauzibilă, ci este o măsură a emoțiilor repetabile zbuciumând, uneori, interiorul său, așa cum de fapt reiese și din citatele inserate în prezența notă de lectură."O flacără înșirată in forma unui dor de țară/Degeaba-n străină mare aș încerca s- o nimicesc/Iubind simt umbrele de-atunci cum greu incep să doară,/Iar vameși cinci îmi confiscară dreptul să iubesc."(Distanțele) sau "Mă duc dureri de suflet înspre voi/ și ura pentru trădători mi-aduce,/Să le strig: Jertfa să îmi dați 'napoi/ Dati-mi înapoi jertfa de pe cruce" (Chemarea)
Remarcabil la Stelian Platon este onestitatea care convinge chiar dacă, uneori, am impresia că se strecoară subtil în interiorul ființei pentru a o explora motivat fiind de micile "revolte" ale sufletului. Nu, nu tulbură evenimentele și nici ordinea lucrurilor , ci după o parcurgere atentă le descrie in permanență că fiind parte din el. Uneori emoțiile poetului nu sunt conforme cu realitatea dar trăirile repetabile , chiar îndoielnice câteodată, îi măsoară pulsul și atunci tentativa de subiectivitate crește într-un ritm alarmant. Și da, poetul, după o liniște meditativă, iese din zbuciumul lăuntric și se înalță ca un vultur peste ecoul neliniștilor și dezamăgirilor.
Stelian Platon este un poet atent la detalii care, prin până să, le înnobilează ca mai apoi, după caz, să le înregimenteze într- o stare sau alta. Pe scena lirică Stelian Platon joacă un rol bine determinat caracteristic actorilor cărora drama capătă sens și o redirecționează către mulțimea care își aplaudă suferința.
Citind ceea ce scrie Stelian Platon și văzându- i preocupările de zi cu zi, deși nu ne- am întâlnit niciodată fizic, m -am tot întrebat, cum poate un individ ca din pustietatea lucrurilor să scoată ceva viu, ceva care pulsează și care
va întreține viața lăuntrică a acelora "atinși" de cuvântul său. " Necazul urcă în diagrame//Precum firul unui cântec tot mai trist,/Copiii mor întâi de-ale fi foame/O lacrimă mă-neacă, deci exist!" (Chemarea)
Da, exiști!

(Teodor Dume, membru USE)

*** Poezii de Stelian Platon                        

Despărțire                                    

Dacă astăzi sunt un sclav, nu sunt de război,
E c-am plecat departe să vă las pe voi
Să vă slujiți un cer cu zările nedrepte
Și cinici profitori cu vorbele suspecte.

Azi simt o durere și nu pot să o-mbun,
Din cerul de-acasă vreau stelele s-adun,
Simt râul Vedea cum în liniște coboară
Și-n vale așteaptă ruinata noastră moară.

M-am retras în vise, cum a vrut Fortuna,
Mi-ați furat și vârsta, deși viața-i una,
Ați furat o țară și zodiile toate
Gătite în ură și pietre blestemate.

Clipa                                             

O clipă pioasă cu gândurile goale
Suia povârnișul rugăciunilor sale,
Pădurea scăpase de sub legământ
Cum noi am uitat că avem un pământ.

Alunecăm prin geruri și înotăm prin ploi,
Citirăm arătări în frunze de caprifoi,
Deschidem uși, chiar geamurile toate
Dar lumini nu vin dintr-o veche carte.

Din reflex, la școală ne mai ducem uneori
Să-nvățăm a face autentice erori,
Adevărul e aprinsă tortură
Și scapă uneori printr-o spărtură.

Sudorile îmi sunt foc șiruind pe spate,
Iar ceasul sfânt al țării demult nu mai bate.
Din ce-a fost nu au rămas nici amprente
Și prosperăm în „ dolce far niente”.

Distanțele                                       

Distanțele m-au înghițit mai lacome ca marea,
Pe umeri purtând greu destin ce mi-aruncase Dumnezeu,
Rămase sufletul acasă și toată-ngrijorarea,
Rămase fericirea ne-ncăpătoare-n bagajul meu.

O flacără insistă-n forma unui dor de țară,
Degeaba-n străină mare aș încerca s-o nimicesc.
Iubind simt umbrele de-atunci cum greu încep să doară,
Iar vameși cinici îmi confiscară dreptul să iubesc.

Bieți poeți, scotocesc întrebând unde-i fericirea
Străbătându-i lung și clandestin geografia.
Sleit amurgul gros îmi decriptează amintirea
Când sfielnic îți mai sărut discret fotografia.

Chemarea                                      

Motto

Necazul urcă în diagrame
Precum firul unui cântec tot mai trist,
Copii mor întâi de-ale fi foame
O lacrimă mă-neacă deci exist.

Am fugit urmând acea chemare
Fericit în zborul meu asurzitor,
Simțeam că voi bea polen de floare
În Edenul de păcat dezrobitor.

Și rupt de-acasă nu a fost de-ajuns,
Între străini aici e fiecine,
Copilăria, casa nu s-au smuls,
Și țara, toate, nu s-au smuls din mine.

Te strig poporul meu contemplativ
Și astăzi te mai strig ca la început,
Demiurgu-i glacial cogitativ.
Iar pentru noi nu are altazimut.

Mă duc dureri de suflet înspre voi
Și ura pentru trădători m-aduce,
Să le strig: Jertfa să îmi dați ‘napoi
Dați-mi înapoi jertfa de pe cruce.

Credo                                              

Puteam să cred că viața e autoimună,
Dacă totdeauna aș fi crezut numai în texte.
Totuși existența se bazează pe minciună
Precum și amețeala cultivată în pretexte.

Trăim deșarta viață în iluzii și blestem
Și-n faliment nu reușim să facem vreo sincopă.
E noaptea sora cea mică a morții și mă tem,
C–am putea s-adormim neconsolați și fără popă.

Sfidăm abject din cartier cu chip de mahala
Și ne-am tatuat pe fese sfânta cruce a lui Christ.
Sântem desprinși și de prezent din orice balama,
Asemenea sihastrului însingurat și trist.

Imponderabilitate                         

Cu aburi noi se-aprinde noul anotimp
Rătăcesc scântei printre stâncile de ape
Copaci de plumb, cu rădăcini înfipte-n timp,
Se-apleacă peste stele ca să se adape.

Jilavă-i bolta adânc bacoviană.
Cu ierni în piept, ce curg prin noaptea de cerneală,
Îngeri se împart, la fiece persoană,
Și-n poarta mea așteaptă saci cu amăgeală.

Sunt uitatu-n imponderabilitate
Pierdutul dincolo de nori, de soare şi stânci,
Umbra mea firavă nicăieri nu-ncape
Măcar pe unde-mi făcu vicleana soartă brânci.