Octavian Goga, aforism

Ionuț Caragea și Teodor Dume. Lansare cărți Cenaclul Prietenii poeziei (Canada)/filiala Oradea,Punți peste Crișuri

Aspecte de la aniversarea unui an (12 aprilie) de la înființarea la Oradea a filialei Cenaclului Prietenii poeziei (Canada)sub activitatea Punți peste Crișuri.Evenimentul a avut loc la Biblioteca județeană Gheorghe Șincai din Oradea

Coordonatori:Ionuț Caragea și Dan H.Popescu.
Cu aceată ocazie au fost lansate 2 volume de aforisme și 2 de poezie.Autori:Ionuț Caragea și Teodor Dume
Ne/am bucurat de susținerea unui numeros și minunat public
Sincere mulțumiri participanților,organizatorilor și Bibliotecii județene Gheorghe Șincai din Oradea


la masa prezidiului:
(de la stânga spre dreapta)
* Dan H.Popescu,prof,critic, 
*Teodor Dume,scriitor 
* d/na Ligia Mirișan/directoarea bibliotecii județene Gheorghe Șincai din Oradea, 
* Ionuț Caragea,scriitor
* și un public minunat format din o parte a elitei scriitorilor din Oradea

Ottilia Ardeleanu:Teodor Dume, poetul care sfidează moartea

Iată un studiu la care m-am ancorat, maritim și literar, recent și marcant. Anunț apariția foarte aproape de prezent a volumului: Teodor Dume, poetul care sfidează moartea - scurt studiu asupra biografiei și creației.
Volumul apare la editura Pim, conține 250 de pagini și referințe critice despre cele 18 cărți de poezie și aforisme semnate de Teodor Dume, poet binecunoscut pe agonia poetică, în virtual, dar și pe hârtie. Teodor Dume are privilegiul să fi fost criticat pozitiv de domnul Gheorghe Grigurcu care asigură prefața la volumele de început ale autorului.

În toate versurile sale, Teodor Dume este un nevoiaș de iubire. Este un revendicator de lumină. Un caracter rezistent la durere, la devorare și exil. Își asumă aceste ipostaze dificile ale sinelui și ale vieții. Poetul devine o umbră, un strigăt, un adevăr, un azil, una cu moartea!
Devine un transcendentar. Aproape că lucrează pe o treaptă care depășește normalul. Se situează la un nivel accesibil divinității. Și ne spune asta cu un calm și o atitudine firească încât ne imprimă o stare de sfioșenie, definește un cadru liturgic în care să putem asimila trăirile sale ca pe niște lecții creștine.
Preia din rănile, din durerile, din cicatricile, din umbrele celorlați ca și când ar încerca să se mântuiască prin asta de propriile dureri.
Singurătatea îl macină, îl trimite înapoi în timp, îl devorează, îl secătuiește de lacrimi și atunci este prea bine înțeleasă relația de prietenie cu Dumnezeu.
El este Aproapele său!

Teodor Dume: De ce, tată?...

Tata s-a dus într-o zi de iarnă cu foarte multă zăpadă. De fapt, nici nu știu dacă s-a dus de tot.Indiferent de zi, cu privirile încețoșate, îmi mângâia creștetul, apoi, "plonja" în ochii mei mari de copil și mă încuraja;" Fiule, eu nu o să plec de lângă voi niciodată. Spune asta și fraților tăi".
Cred că a fost singura dată când l-am văzut lăcrimând. Sărea dintr-o stare într-alta. Uneori, cu degetele sale lungi și noduroase, își freca tâmplele și înjura printre dinți;"Futu-i terentișu mă-sii de viață..." Apoi tăcea. Tăcerea lui stranieîmi împiedica vorbele. Liniștea dar și frica îmi grăbeau respirația. Dincolo de fereastră era un spațiu în care îmi așezam gândurile și plângeam. Nu voiam să-l supăr pe tata. Probabil el se lupta cu tăcerile sale dar și cu viața. Avea o pensie de 6oo lei și șapte guri de hrănit. Alteori își hrănea sufletul cu privirile noastre. Și era fericit. Ba din când în când își creiona un plan de lucru pentru primăvara pe care o aștepta ca pe Dumnezeu în zilele de duminica. Seară de seară se întorcea înspre oglinda ciobită de timp, dar în acea seară, obosit de parcă ar fi venit de departe, așezat pe căpătâiul patului, murmura; " Înainte de Florii o să curăț fântâna, o să refac gardul din spatele casei, o să schimb balamaua de la poartă, o să..."
Își ținea respirația ca într-o rugă îndreptată înspre Dumnezeu. Ne privi pe toți cei cinci copii așezați după mărime și ani pe lavița din fața sobei, apoi continuă;" O să schimb și scândura de la pat, dacă...mă va ajuta bunul Dumnezeu".
Patul era unul din scândură cu saltea de pânză umplută cu paie și-l moștenea de la bunicii din partea mamei.Pe ceilalți nu i-am cunoscut.
Tata nu prea era un bun creștin, dar în momentul acela parcă interiorul său striga după ajutor. Privirea lui plecată undeva departe developa imagini cadru cu cadru. Părea interesat de ceva anume.Pândea dincolo fereastra cum parcă din moment în moment s-ar ivi cineva din ceața abia lăsată.
"Vedeți, voi?", spuse tremurând. Omul trăiește între două respirații: cea a venirii pe lume și cea a plecării din lume...Dar țineți minte un singur lucru: Pe Dumnezeu să nu-l refuzați niciodată. Poate că El are nevoie de mine, acum..."
În sobă ardea focul cu flacără și din când în când vâjâia printre lemnele umede cum au stat sub streașina casei. Se făcuse liniște, o liniște fără margini ne țintuii privirea pe chipul bărbatului de lângă geam care se afunda tot mai mult în necunoscut. În ciuda frigului din casă, deși din oala de lut de pe sobă ieșeau anemic câțiva aburi, simțeam cu prin vene îmi curgea toată căldura din lume.Și parcă mă temeam de liniște. Poate din cauza fricii sau poate a remușcărilor. Eram doar un adolescent naiv și nici nu știu dacă scuzele mele ar fi contat în acel moment. Păream victima neputincioasă dintr-un experiment torționar. Pielea buzelor începea să mi se usuce alarmant de repede. M-am așezat mult mai aproape de ușa sobei interdeschise și am privit flăcările cum se luptau cu umezeala din lemne. Mi-am frecat mâinile apoi l-am privit pe tata. Stătea cu ochii undeva pe zare și pufăia îndelung. După câteva minute bune s-a întors spre noi, ne-a privit printre lacrimi, apoi a plecat...
A trecut timpul. Gura fântânii e astupată cu o pânză de păiajeni și multe frunze căzute din nucul de la uliță, ușa de la poarta de jos a căzut din balama, patul din camera mare e tot acolo...
Gândurile mele se tem să întrebe; de ce, tată?
Uneori derulez secvență cu secvență timpul în care eram copil. Þin pumnii încleștați și strig; De ce, tată?...

Teodor Dume:IMAGINILE ÎN CARE MĂ CAUT

mama
s-a dus să adune câteva ierburi
să le așeze în mănunchi
sub grindă
să poarte de belșug și de noroc...
nu mai are cum să ajungă la cină
de va veni târziu
pe întuneric
îmi va pune mâna în poală
și-mi va sprijini somnul
până dimineață
când liniștea spartă
de întâiul cântat al cocoșului
îi va reconstitui chipul
o lumină va țâșni din
răsăritul târziu
separându-i chipul de umbră

și va pleca cu Dumnezeu

tata
s-a dus și el
într-o dimineață pe la patru
cu merindea sub braț și
o fotografie învelită într-un ziar
și nu s-a mai întors
o fi vrând să se întâlnească
cu mama
la capăt de drum
unde se odihnesc sufletele

aș fi vrut să știe și mama
că am mai crescut
și că-i seamăn mult
că o duc bine și că
mi-am cumpărat un cal
ar fi bine să vadă cum îl mângâi
și mă joc lângă lăstarul ieșit din scorbura
nucului sub care
bunicul trăgea cu sete dintr-o pipă cumpărată
de la târgul din Dobrești
și cum o aștept
seara
la capătul uliței
și privesc spre sat
până când văd cerul aplecându-se
să sărute pământul de
noapte bună...

sunt singur acum

ștergarul alb
în care
mi-am uitat copilăria -
singurul suvenir de la mama
îl port la piept
și mă prefac uneori
că o văd
ținându-mi capul pe genunchi...
cu firul tors din lacrimi
coase cerul de marginile pământului
ca să nu-mi fie frig...

ca un fluture agățat de noapte
o să colorez cu privirea
cele două imagini
între care mă caut
tată - mamă
noapte bună!

Ionuț Caragea, carte:Flori din părul veșniciei

Ionuț Caragea, Flori din părul veșniciei... Editura Fides, 2019 - Citate și aforisme

Pentru Teodor Dume, Flori din teiul lui Eminescu

FLORI DIN TEIUL LUI EMINESCU!
Mulțumiri domnului Daniel Corbu pentru darul de suflet oferit alături de cartea:ESCALE ÎN PANTEON de la Dosoftei la Vișniec de Daniel Corbu/ editura Princeps Multimedia,2019. Sunt onorat că sunt inclus la paginile 549-551.

moștenirea, de Atila Racz

tatăl meu a vrut să-mi dea

măinile lui dar Dumnezeu n-a vrut 

a vrut să-mi lase grădina
in care impreună am sădit
pruni sălbatici
dar fratele meu Andrei
a luat totul
in timp ce mama murea incet
de foame
si mai ales de de dor
asa ca mi-a rămas versul
care
nu mă lasă
nu
să trăiesc

Teodor Dume, carte:Ferestre spre marginea lumii

Prefața, Atila Racz (scriitor,Dublin/Irlanda)
Redactor Mioara Băluță
Coperta Mioara Băluță
Editura PIM,2019


O lumânare aprinsă adună în tăcerea și lumina ei toate suferințele unei vieți
(teodor dume)



Teodor Dume și tezaurul din cuvânt


Poetul, Teodor Dume, vrea și reușește cu mărinimie să-i ia poeziei timpul, care nu de puține ori destramă, ne vremuiește vremelnicia. Dar iată că vremuirea, atât de bine prinsă în discursul autorului, rostuiește, ne petrece inimos, ne îmbogățește starea, extazul, trăirea. De aceea repet, poetul îi ia poeziei timpul, acele capete terifiante: nașterea și în cele triste moartea. Moartea este privită ca o formă de a lăsa în urmă un loc curat, un spațiu vital pentru un nou val, o grădină în care vor veni copiii să-și primenească bucuriile, curiozitatea, drumul înspre maturitate, înspre devenirea fericită de a fi om și de a omeni.
Fixarea poetului în timp și spațiu este derizorie, poetul este cel care vrea și poate să viețuiască, să însuflețească să dea suflare poeziei, el privește poezia ca pe o fereastră prin care poți să vezi lumea.
Poezia este o fantă, un caleidoscop, în care culorile se așază în ritmuri și forme, în imagini proaspete și neașteptate, parcă venite din visele adolescentului apoi al gânditorului matur, sensibil, cuminte, trecut prin felurite experiențe.
Teodor Dume este unul dintre stâlpii poeziei contemporane, cu deschideri largi înspre sufletele cititorilor, construindu-și cu migală, iubire și credință propriul său drum.
Teodor Dume își dezvăluie sufletul, se dezvăluie pe sine însuși fără o deghizare a sentimentelor. Maturitatea scrierilor dumiene vine din adâncul ireversibil al copilăriei.
Teodor Dume, păstrează viu tezaurul închis în cuvânt, îl redescoperă și-i adaugă valoare, istorie, trăire adâncă.
Teodor Dume redefinește, prin scrierile sale, poezia meditativă – filozofică. Este un bun observator al lumii interioare și se limitează doar la concretul palpabil, ceea ce puțini știu azi să o facă. Iată că revenim la acea fereastră din care privim, care se deschide, care te împinge să privești dincolo de ea. Poetul ne stârnește, ne cheamă într-un spațiu temeinic conturat care nu demolează ci clădește, vrea să rodească, nu caută, el trăiește, nu închide, încifrează, el descifrează și dăruiește, într-o sublimă spunere rostul și rostuirea, viața, căutările din spatele umbrelor, și atâta timp cât există umbre trăiește și făptura, obiectul material care se supune existenței, viețuiește. Acceptarea morții, după un sumar al existenței, este un aspect notabil care generează, mai apoi instituie, un alt parcurs existențial al ființei scindat între realitate și aduceri aminte.
Scriitura rafinată a lui Teodor Dume vine din adâncul cunoașterii de sine și se fixează pe timp, așa cum bine remarca și criticul Gheorghe Grigurcu în prefața volumului de debut, Adevărul din cuvinte, 1985. Iată deci încă o confirmare că Teodor Dume se află pe cel mai de sus palier al poeziei contemporane.
Critica este formală, de multe ori auzi doar vocea celui care emite sentințe, nu și autorul. De aceea aplecarea mea este de a îndemna, de a aduce cititorul în lumea poetului. Iată că ferestrele se deschid în trupul unei poezii prin și în care metafizicul nu încifrează ci descifrează tainele vieții și a morții.
Poetul Teodor Dume atinge metafizicul cu aripa unui înger, ne luminează, duce gândul spre posibile deschideri, din interior spre lume, spre altceva, cu blândețe, cu unelte clasice care auresc, care îmbogățesc expresia tânără, vioaie, imagistica trecută prin filtrul filozofic, concis,
dureros; care ne aduc în lumea tainelor, a comorilor topite în spatele cuvintelor, a versului bine legat, curgător ca apa unui râu molcom dar cu vârtejuri care te absorb, te poartă în adâncuri.
Desigur că o analiză pe text, o va face cititorul, pe care-l îndemn să petreacă o vreme prin sufletul bogat al poetului și sunt sigur că drumul și semnele lăsate de poet sunt dense, aurite de o voce care îmblânzește, care te va cuprinde cu prisosință în curgerea ei, te va lua cu sine, îți va lecui rănile, vechile dureri și te va readuce la viață.
Nu uităm să amintim, cu discreția cuvenită, că Teodor Dume este un poet de excepție asupra căruia ne vom apleca, și credem în destinul fericit al cărților sale, care au văzut lumina tiparului și împlinirea prin cuvânt. Ferestre spre marginea lumii, nu este doar o carte și nici un simplu pașaport de trecere prin poezie, ci este un certificat de naștere valid a unei scriituri asumate care poartă amprenta lui Teodor Dume.

Atila Racz,
(scriitor, Dublin/Irlanda)




Ferestre spre marginea lumii


fericirea mea e o fereastră prin care
privesc cerul și din când în când
poteca ce duce
înspre marginea lumii
totul este asemeni cerului care
mă împiedică să văd dincolo
în fiecare dimineață
scormonesc prin memorie
am senzația că îmi lipsesc
câteva lucruri
lipsa asta mi-a împuținat trupul
și de-o noapte îmi tot spun
că sunt trist
doar
câteva iluzii se zbat pe uscat
și-mi zgâlțâie privirea
sunt înghesuit într-un colț
de întuneric și lovit în plin
precum zborul din adâncul cerului
singurătatea își leagănă tăcută umbra
și din când în când
îmi ciugulește din suflet
trupul mi-a devenit un loc
de pelerinaj pentru toate păcatele lumii
durerile înalță ziduri
nimeni nu intră
nimeni nu iese
la singura poartă din zid
mi s-a așezat umbra și cerșește
puțină libertate
doar atât cât
să-l impresioneze pe Dumnezeu

Daniel Corbu și sacrificiul de sine

Abținându-mă cumva de la eficiența titlului o să încerc, cu prioritate, o escală pe tărâmul simțurilor unui autor,(Daniel Corbu) față de alți autori ca o distincție a demersurilor în investigarea originalității acestora .în literatura română. O caracteristică a acestor demersuri îmi impune o lectură atentă asupra cărții ESCALE ÎN PANTEON de la Dosoftei la Vișniec, de Daniel Corbu (Editura Princeps Multimedia/2018)

În cele 620 pagini, format academic,spune autorul, "nu ne-am propus o istorie a poeziei de la Dosoftei pana azi. Poetii portretizati (171, pe o distanta de 350 de ani) sunt afinitățile noastre elective și selective, un mod concret de a distinge personalitătile originale ale liricii noastre, acum, într-o perioada maculaturoasă de confuzie a valorilor, a denigrării unor valori fixe care ne reprezinta spiritul. Am încercat, prin urmare, să înfîțișăm un PANTEON LIRIC ROMANESC, aflat in perfectă sincronie cu marile literaturi ale lumii".

.De fapt nu este o carte în sine, ci o investigație. O coloană a timpului măsurată în ani,350 cu o întindere până în zilele noastre,2018 pe care s-au urcat, selectiv, nume bine ancorate în literatura română. Autorul vine cu "argumente personalizatoare" plasându-le în timp, în curente sau grupuri literare.

Întregul cărții se împarte în două cărări. Prima, intitulată Efigii,Mitologii, care "adună portretele poeților reprezentativi plecați la poporul stelelor". A doua, Dreptul la iluzie ce cuprinde "portrete de poeți care activează încă în peisajul literar românesc, în țară sau dincolo de granițele geografice ale României, în diaspora". Ambele cărări vin dinspre cunoașterea sinelui și poartă urma acelora care au fost, dar și a acelora care încă mai sunt. În acest spațiu locativ al eseurilor și portretelor, atent creionat de către Daniel Corbu, se observă întreg arsenalul pregătit pentru un război al păcii și împlinirii sufletului. Interesant nu este scrierea în sine și nici așezarea în flancul de luptă al autorilor, ci modul în care autorul vede binele în luptă. Observația domniei sale, folosind forța imaginației binelui ca pe un steag de luptă împotriva a tot ceea ce sufletul nu poate asimila, nu face altceva decât să raporteze valoarea la adevărata ei valoare, adică, la rădăcină.

Pornind de la Dosoftei, (considerat primul poet adevărat al literaturii române) fondatorul poeziei române literare, cum îl considera Hașdeu și trecând prin ani, doar printr-o atingere a istoriei se ajunge la Matei Vișniec, o celebritate literară. Și asta numai pentru că "Tehnica folosită de Matei Vișniec este aceea a augmentării, a ridicării faptului minor, a banalului, la dimensiuni spectaculoase, senzaționale, provocatoare de emoții lirice." Daniel Corbu, autorul cărții ESCALE ÎN PANTEON de la Dosoftei la Vișniec, deschizând acolada și incluzând între cele două capete nașterea și parcursul vieții literaturii române (prin cei 171 de autori focalizați în Escale) avea nevoie de o eliberare de sine, și de a sentimentelor față de ceilalți.Aceată eliberare, privită cu teamă din cauza dimensiunii interioare a meditației a dus la mega proiectul finalizat (în 2018) prin puterea definirii omului, a puterii sale cât și a cea a umanității, implicit a adevărului despre originalitatea literaturii române, instituind traseul autorilor prin lumea literară.

În numele umanității și libertății s-a murit și încă se mai moare, dar literatura, prin slujbașii săi și prin sacrificiile acestora a deschis noi sensuri cuvântului și valorii acestuia. Așa cum poezia e un adevăr divin rostit din și prin sufletul poetului, tot așa libertatea creației trebuie să câștige în dimensiunea interioară, dimensiune pe care Daniel Corbu o punctează atent, spiritual și metafizic, asumându-și "critica impresionistă a unui poet aplicată unui alt poet care prin forța scrisului, prin originalitatea expresiei și a viziunii lirice a marcat peisajul literar românesc". Dincolo de convingerile proprii celor 171 de autori reliefați de Daniel Corbu în Escale li se aduc în față, în mod justificat, măreția și sublimul exprimării prin cuvântul scris ca formă de libertate și mântuire.

Îmi este foarte greu să pășesc pe urma celor 171 de autori și să-i focalizez pe fiecare, așa cum a făcut-o Daniel Corbu, dar am convingerea că prin etalonarea făcută de către autorul Escale am dovada istorică a existenței noastre în plan literar și cea a nevoii iminente de libertate continuă, asumată.Dar contaminați fiind,unii, de graba afirmării se poate întâmpla și invers decât ar trebui să se întâmple.Și să o luăm de bună:Când am învățat zborul mi s-a terminat cerul, spune Daniel Corbu, (Lecția de abis /2019). În finalul notiței mele de lector înrăit nu pot decât să-l învinovățesc pe Daniel Corbu pentru infuzia cu realități prea puțin știute și care azi îmi sunt favorabile mie și instinctului de a recepta doar adevărul produs de inteligența divină și promovat de către Om .Iată de ce adevărul (și în literatură) trebuie să fie Unicul stăpân al trupului și al sufletului atât timp cât vom mai zăbovi pe acest pământ. Și pentru a plonja cu ochii deschiși în liniștea sufletului o să închei cu mențiunea că, originalitatea se trage din rădăcina naturală a stării omului,(teodor dume). Ca un supraviețuitor din lumea trăitorilor o să mă aliez spuselor lui Horațiu Ioan Lascu (plecat dintre noi mult prea devreme), crezând, cândva, că cea mai tâmpită categorie umană sunt trăitorii (lacrima neagră)

Teodor Dume