Nr.13-14(76)iulie 2022

Revistă de Cultură, Artă și Literatură. Apare bilunar la Oradea/ România  ISSN 2667-5620    Director: Teodor Dume    

Director/fondator:Teodor Dume

Redactor-șef: Teodor Dume (Romania)  

      Redactor: Petruța Niță (România)                                       

 Redactor: Mioara Băluță (Romania)

          Redactor: Aurelius Belei (România)    

       Cum să depășești limita, când limita ești tu însuți         (Gheorghe Grigurcu)

====================================

* Mulțumim tuturor colaboratorilor!

* Revista se poate accesa prin Google

* Selecția textelor, în vederea publicării, se face din Extemporal liric - grup

* Cei care postează cu mențiunea *drepturi de autor rezervate, nu vor fi publicați

Sprijin financiar, benevol: DONAȚII,  Cod IBAN RO76BTRLRONCRT0621981301 Banca Transilvania, Filiala Oradea. Titular: Teodor Dume

Ioan Barb: Transfigurare

În fiecare toamnă tata cumpăra de la moții ce își coborau din munți
căruțele cu coviltir o baniță de piatră de var
în schimbul unei măsuri de porumb
privea visător oiștea lor supusă de povară
ca gândul lui apăsat de șaua zilei de mâine
îl știa bântuind fără noimă
din deznădejde în deznădejde solitar
un cal nărăvaș ce frământa iarna sub copite
dosea în noroi ultima zăpadă
sub clica umedă
să spele stâncile cele mari puse ca temelie de la Început
tata arunca pietrele în apă și varul sfârâia
așa se încinge sufletul omului
când trage să moară medita tata
se topeste strat după strat
până când nu mai rămâne decât o părere

Dar Tu îmi amintești că sufletul nu se evaporă
albește aerul eliberat din plămâni
și se întoarce în banița Ta din care a fost luat
curățit ca varul stins
numai bun de spoit pomii
de primenit pereții în Săptămâna Luminată
când întunericul se desface
o pânză de in în vinerea mare
și toate lucrurile din casă par noi
sub ochiul Tău ascuns prin care te uiți în mine
deslușești taine pe care nu le pot pricepe
și chiar dacă le-aș ține ascunse de pleoapele morții
nu pot să îmi apăr viața de Tine
sub privirea Ta smoala se topește ca piatra de var
și aduce în ființă ulița pe care
mă conduc pașii fără să pot să îi opresc
cine e copilul acesta
strigă din colb pietrele
Doamne spune-mi ce sunt acestea
care mă urăsc și sfârâie în urma mea
suflete pe care mândria le calcă în picioare
nu auzi umbra timpului cum suspină sub tălpi
dar Tu spuneai că din pietre îți vei rdica slujitori
ca martori în Ziua Mâniei când stâncile vor striga
împotriva noastră
când vor ieși din albul vieții și vor lumina
calea celor pierduți
îți amintești vremea când așteptam să devin o piatră de ofir
să strălucesc în ziua aceea măreață
pe care doar Tu o cunoști
când se vor striga numele
și eu am vrut să văd gloria
aburind pe fruntea Ta

dar ai prefăcut destinul meu
în piatră de var nestins adusă sub coviltir
din Golgota
și ai stins-o în sângele Tău
s-a topit strat după strat până când spiritul meu
a devenit o pastă albă
aerul tremura strălucind
în prezenta Ta aveam fața lui Moise
coborând de pe munte
mi-ai acoperit cu blândețe ochii cu o năframă
să nu mă înspăimânt când mă treci dincolo
pe dealul veșniciei

Viorel Boldiș: Întreabă-mă de ce te iubesc

M-ai întrebat odată de ce te iubesc
şi nu ți-am spus că-mi ești precum zorii abia mijiți peste umbrele nopții...
şi nu ți-am spus că-mi pâlpâi ca licărirea lacrimii în ochii strălucind de fericire...
şi nu ți-am spus că mi-ești verdele primăverii și încrisparea toamnei din frunze...
şi nu ți-am spus că mi-ești când nimeni nu-mi este, că-mi dai ce nimeni nu-mi dă, că-mi iei ce nimeni nu-mi ia...
Tu mută-te la capătul cerului și eu cerul îl voi lua în căușul palmelor,
Tu fugi în departea cea mai departe și eu depărtarea mi-o voi fuma ca pe ultimul tău heets...
Mai întreabă-mă de ce te iubesc și eu iar nu-ți voi spune...

Adrian Păpăruz: ***

în fiecare marți la ora 11

un înger galben
se întinde pe patul tău mamă

își demontează aripile
și privește fix tavanul
exact în același loc
unde ochii tăi
au rămas pironiți
căutând Cerul

nu zice niciodată nimic
stă așa nemișcat
până când aude noaptea
scrâșnind stelele din Lumină

mie mi se pare trist
sau poate tristețea mea
e prea vie
însă uneori îmi pun aripile lui
și te caut în vis cu speranță

Florin Tănăsescu::Cinci bani, zece bani...și-o căruță cu nașpani!

„Eu la mândra când mă duc, am cărare pe sub nuc. Iar de impozitul pe-al treilea cântat al cocoşului am uitat! Şi de multe altele m-am lepădat”, m-am spovedit la dom’ părinte.
Era om de-al nostru, din popor, popa ăsta. Nu părinte, cum greşit am scris. Uns, dar cu alifii! Mi-a zis că astfel de infracţiuni – păcate pot fi remediate. Chiar m-a iertat, anticipat. În plus, mi-a şters din catastif impozitul pe primul şi-al doilea cucurigu. De-al treilea n-am scăpat.
„Cinci bani, zece bani… Şi-o căruţă de şnapani!”, fredona dascălul în timpul ăsta.
Popa – trimisul Guvernului în teritoriu – m-a sfătuit să-mi fac cărare…
„La biserică”?, am fluierat în netrebnicia mea de votant.
Mi-a dat cu cădelniţa, adică sigla partidului, în cap: „La Pompă, mă!”.
„O căruţă de şnapani. Cinci bani, zece bani… 50 de bani pomană, de-om mai duce-o pân’ la toamnă!”, mormăia dascălul.
Tremurând, l-am întrebat pe alesul spaţiului mioritic: „O să ard în cazanul cu smoală?”
„Cinci bani, zece bani… În Iad eşti de treij’ de ani”, a coborât o octavă ţârcovnicul.
„Oooofff, viaţa mea! Oooof, ai di capu’ meu!”, am strigat.
Băiat de comitet, paracliserul mi-a dat un sfat: „Nu dispera!”.
După ce-a tras o mâţă leşinată care stătea de-a curmezişul taman la popa – pardon, la Cotroceni -, mi-a cântat patriotic: „Hai la Pompă, cu grăbire, s-o secăm dintr-o sorbire!”.
Şi-am băgat, ca la dozatorul de cafea, tot avansul.
„Fonduri insuficiente!”, am fost atenţionat. Iar doamna Pompă a început să cânte:
„Cinci bani, zece bani… Cinşpe, douăzeci de bani!” .
Vocea a doua, dascălul: „Cinci bani, zece bani, tot aşa de treij’ de ani!”.
„Bucuroşi le-om duce toate. Importantă-i sănătatea!”, a fost vocea a treia.
A poporului…

((Sursa:ziarul Prahova)

Cadar Katalin: ***

- Și da, nu neg!
Probabil ai dreptate și este așa precum spui ...

- Dar, uite-te cât cer s-a scurs
și zilele au început să miroase a Toamnă târzie,
iar eu
încă
mă simt nins de caiși
în poala ta,
iubito,
chiar și acum...

Nu contează cui rămân viitoarele ierni,

Când avem de umplut acel gol
cu fostele Veri,
ce mai există printre amintiri...

Cât cer s-a scurs ...!

Nicolae Nistor: Orașul în grevă

Orașul în noaptea neterminată,
răscolită de transpirații,
numai igrasie ascunsă, mult frig, multă singurătate în pereți,
străzile pline de voci ascunse,
girofaruri ștrangulate, mizerie,
în tomberoane uitate.
Cultura după numărul de pungi
nesortate cu alimente,
îngurgitate de spaimă.
Stăm ascunși printre cărți și iluzii,
în iubirea noastră ascunsă,
în cenușiul unei speranțe,
în lămpile stinse la capăt de drum.
Tu vei pleca odată cu sunetele
din Fabrica care înghite oameni!
Eu voi rămâne să fac grevă
în fața clădiri conducătorilor plați.
Poate dacă scap,
relua noaptea asta tristă,
vom fura trandafiri,
pe care îi vom presăra
pe caldarâmul plin de sânge,
Vom plânge ca proștii
și ne vom înmulții din spaime!
Sau poate rezugrăvim clădirile
cu speranțe-spălând păcatul,
unei lumi ce va apune.
vom planta flori în betoane,
Vom râde ca proștii,
când vom viziona alb negru,
cântece patriotice!
Și vom trăi-nu se știe ce?!..dar vom trăi!

Stelian Platon: Acolo unde-i taina zării

Acum când ochiul lumii e pe jumătate gol
Și de un sac de ani aștept să se-ntocmească zorii
Aud cum firul tainelor prelungi îmi dă ocol
Prin zări cețoase unde ard destine provizorii

Ce frig e în odaie și a murit și geamul
Pe jos, cea din urmă rugă îmi zace răsturnată
Am trimis la cer mesaj să mi se știe blamul
Că mama Terra azi înfrântă e și condamnată

Ți-aș mai spune Doamne despre faptele păgâne
Cu impostori smintiți și cu apucături rebele
Te-au lăsat în ceruri singur, fără dimensiune
Și-n desfrânare, fapta ți-au bătut în ghilimele

Milos și fericitor, pioși noi te-am refăcut
Și-n fulger îndepărtat mai semnezi câte-o iertare
Iar speriați, din gânduri infantile te-am făcut
Să ne aperi de dinozauri și de alte fiare

De sus de-acolo rezemat de albastra zare
Cu lacrima trasezi prin viața exuberantă semn
Cu îngăduință ne măsori și cu răbdare
Și rezonanța sfântă ești în alba toacă de lemn

(Din vol. Potecile Negre edit. Astra -2021)

Paulin Octavian Boldiș: Ce sunt eu?...

un Orfeu fără liră,
dar care totuși
cântă,
o pasăre mirată
de zborul
rămas închis
în lăuntrul ei,
un cântec fără cuvinte
numai de tine
auzit și-nțeles
cu inima

Daniel Luca: Orașul e câmp de luptă

francezii se luptă cu francezii
italienii se luptă cu italienii
românii se luptă cu românii
sârbii se luptă cu sârbii
chinezii se luptă cu chinezii
grecii se luptă cu grecii
ideile rătăcite bezmetice
se lovesc de copaci
se lovesc de clădiri
se lovesc de tramvaiul galben
se lovesc de tramvaiul albastru
rămân scrijelituri pe scoarţa copacilor
rămân crăpături pe ziduri
tramvaiele sar de pe şine."

(din volumul: barza vine nechemată)

Petronela Apopei: Flori de iubire

===================================

În camera tristă
mă trage de mână un cântec...
Mi-e dor să te am,
mă răscolesc gânduri...
stelele toate s-au risipit în săruturi,
într-o ruptură de nori avidă de viață.
Am inventat inima
ca să ți-o pot oferi,
am plâns în așternutul nopții, avându-te...
Doar trăind, poți înfiora ființa,
doar iubind,
poți îmblânzi dorința...
Așa se întâmplă când ai "îngeri în suflet"...

================================== 

Daniel Marian: ***

========================
nu mă laud c-aş fi trăit sau murit
în îndestularea calendarului obştii
beau zece beri treaz stalactită
suflu prin mâţă şi pot trece prin ea
ştii care-i partea vieţii pitită –

aceea pe care n-o poţi bea

========================

Savu Popa:***

În toiul vacanței,
Intru în cancelarie,
Liniștea satului, vara,

Cerul,
Un aluat
Nefrământat îndeajuns,

Pe o masă
Câteva manuale
Împrăștiate,

Câteva cărți
Așteaptă

Par așa, fără nicio rădăcină,
Ale nimănui.

Cineva neapărat
Trebuie
Să sune pentru
Marea pauză.

Sebastian Golomoz: Comunicarea supremă între două persoane

Cum să-i spun te iubesc dacă glasul îmi e ca un far
Când ea mă privește, iubirea mă lovește, tresar
Cum pot abstractiza marea asta de sentimente
Doar pe un "bună" sub imperiul a două momente

Într-un SMS nu pot, nu există caractere
Să exprime tot ce simt fără pete de mistere
O singură scrisoare știu că nu ar fi de ajuns
Mă vizitează atâtea idei... și niciun răspuns

Aripile-mi crude nu ar rezista unui lung zbor
Dezamăgit de-un refuz, aș deveni un fumător
De iluzii ucise și-nviate-n carne vie
M-aș închide în vise - o frumoasă colivie

Încerc inima să îmi calmez, dar ea tot tresare
Nu mă ascultă deloc, n-a auzit de răbdare
Mă trage de limbă și-mi coase delicat dorințe
Totodată, îmi cultivă pe-aripa ei semințe

De maracuya. Să o aleg pe ea mă îndeamnă
Cu rațiunea voi putea conversa și la toamnă
Deci, trebuie să pornesc în a fetei căutare
Pregătit pentru orice, să știu să cad în picioare

Sfaturile ei pentru mine-s ca niște icoane
Conștientă, mă ia de jur împrejurul gâtului
Și mă întreabă: "Tu încă n-ai aflat că sărutu-i
Comunicarea supremă între două persoane?"

Gina Zaharia: dacă pot

am găsit în sufletul meu niște drumuri unele urcau altele se rostogoleau
ce mai o adevărată harababură
le-am înhămat și le-am spus să fie prietenoase
cine știe unde vor duce într-o zi
cum cine știe
mi-a zis unul mai îndrăzneț
ești aici
ai uitat când ai mers sute de kilometri prin ploaie
că purtai în bagaj mai tot timpul
încălțări de schimb
și așteptai răsăritul
ori când ai servit cafeaua la terasa haiducului?

aaa da m-am împăcat totdeauna cu drumurile
nu zic nu
am și o fotografie în acest sens
treceau pe lângă mine trenuri și cai sălbatici
în depărtări se zărea marea undeva praful și niște viețuitoare flămânde
n-am plâns n-am râs am cules flori și prune
dintr-o grădină
departe
așa ca să-mi amintească de mine ieri

abia acum s-au astâmpărat dar le simt freamătul
au riscat să plece cu fântânile deodată
satul lor e pustiu
auzi sat de drumuri
nu nu
mai degrabă variante de pași unul mai grăbit decât altul
acum să măsoare gradele din termometru
ori să se aștearnă pe dormit
dacă pot

Daniel Corbu: Decalogul poetului

Dintotdeauna m-a obsedat imaginea zeilor care coboară şi a oamenilor care se înalţă. Şi dintotdeauna nici o admiraţie n-a întrecut ceea ce numesc aristocraţie spirituală, mult deasupra şi total deosebită de banala aristocraţie telurică ce-şi pune în faţă nobleţea sângelui şi a titlului.
Consider că poetul adevărat face parte din această aristocraţie, autentica lui creaţie şi harul divin conferă nobleţe reprezentantului „a ceea ce este mai bun în orgoliul uman”, cum ar spune Baudelaire.
De vreun secol încoace avangardismele, integralismele, tehnicile postmoderniste ale discontinuităţii şi pluralismului, limbajele experimentale au complicat totul. Şi mai ales Pozitivismul, devenit în ideologiile globaliste adevărată religie. Fără îndoială, poetul a decăzut din rolul de sacerdot al cetăţii, de apostol al umanismului, însă poezia, îmi place să cred, tinde să revină la simplitatea ei presocratică. Încerc să-mi închipui câtă linişte olimpiană avea poetul de acum cîteva mii de ani care nu trebuia decât să numească. O numire cum ar fi „copac pasăre spumă de mare” te trimitea, fără nici un fel de paşapoarte vizate, într-o stare poetică! Şi de câtă preţuire se bucura!
De aceea, voi formula, în continuare, în varianta scurtă, zece principii comportamentale pentru poetul zilelor noastre, un DECALOG pe care poetul adevărat,chiar dacă este locuitor al unei libertăţi care-l personalizează, să-l aibă oricând în vedere:
1. întoarcerea la magie şi la misterul fiinţei;
2. respectarea inspiraţiei şi a stărilor poetice în desăvârşirea lor;
3. conferirea forţei mantrice oricărui text liric;
4. elitismul/ înălţarea cititorului la ezoterismul poeziei şi refuzul coborârii la înţelegerea vulgului, populismul fiind o ridicolă şi impardonabilă decădere;
5. demnitatea expresiei artistice şi originalitatea cu orice preţ;
6. cultivarea misterului și punerea în acord cu spectacolul ființial;
7.depărtarea de cotidian cu ajutorul viziunilor și a metaforei regale, menţinerea poeziei în metafizic;
8. așezarea poeziei dincolo de biografismul limitat și egocentric;
9.aristocratizarea poeziei prin îndepărtarea ei de mizeriile actualităţii,de prozaic, de limbajul pornografic (cuvintele care nu se spun în biserică, nu se scriu nici în poezie!);
10. menţinerea prestanţei sociale a poetului, înlăturarea vanităţilor vedetismului, salvarea vechii imagini, cea a artistului ca ,,aşchie de dumnezeire", cum spunea Leonardo Da Vinci.
Devine tot mai clar faptul că doar de sine depinde statutul poetului în social. El şi nimeni altcineva trebuie să recapete demnitatea pierdută prin desele marginalizări, poetul să redevină astfel un cavaler al spiritului „ni peur ni reproche”, care-şi asumă culpa metafizică, aşa cum ar spune Jaspers, şi să conştientizeze faptul că „libertatea poeziei nu constă în aceea că poţi scrie fleacuri, ci în a nu-ţi stânjeni harul cu pretenţii arbitrare şi în a scrie ce îţi stă la inimă. În acest lucru constă libertatea ca fiecare să scrie ceea ce îi cere propria sa natură». Adică libertatea de a fi el însuşi, de a urma fără cariaţii ceea ce i s-a dat prin destin.
Daniel CORBU
(Din SOLILOCVII despre artă şi spectacolul lumilor)

Ionuț Caragea: Lasă-mă să fiu unul cu tine

nu mă mai privi
ca pe-un străin
lasă-mă să răsădesc amintirea
în gropile obrajilor tăi
să crească mugurii unei speranțe
din seva trecutului încă viu
să ne ținem de mână
și să mergem încet
pe drumul care ne-a visat pașii
mulțumindu-ne
cu colțul nostru de cer
cu soarele care ne caută
prin ferestre
atunci când ne retragem
în brațele obscurității din noi
lasă-mă să-ți redau
viața de altădată
lasă-mă să mă vărs
în marea așteptărilor tale
lasă-mă să fiu
unul cu tine, oglindă
și-n noi să se oglindească
întreaga lume, universul, infinitul
iubirea, Dumnezeu

(Ionuț Caragea, 6 iulie 2022)

Teodor Dume: Poate ultima însemnare

cred că într-o bună zi
voi uita geamul deschis
ca oamenii să poată
privi înăuntru

n-am nimic de ascuns

pe noptieră am doar cărţi
un bilet de la mama şi
un notess cu ultima
însemnare pe care
Dumnezeu o va citi
cu discreţie

dovadă că am trecut pe aici

celelalte lucruri nu-mi aparţin
însă sunt conştient că golul
dintre mine şi oameni
se rotunjeşte sub tălpi
ca un ghem şi creşte
şi creşte şi creşte...

=======================================

Dumitru Ichim: Când mâinile visează din cuibul lor că zbor

Întotdeauna mâinile mele,
( hoțește taina de mine și-au ferit)
că înlăuntrul lor, ca-ntr-un cuib,
locuiesc alte mâini,
precum cântecul tău
ce și tu îl ascunzi în mănușă.

Azi noapte, mi-ai spus c-ai visat
crengi la fereastră pândind,
când păpădiile cerului
înfloriseră iazul,
și ce-ar putea să-nsemne?
O fi a blestem, o fi a colind?

Dar oare cum aș fi putut să trădez
mâinile mele,
ale visului,
că ți-au mângâiat azi noapte părul,
obrazul
și umărul răsăritului de lună?

Nu crezi că-n răzbunarea lor
ne-ar fi pârât caisului
cum l-am furat cu dorul împreună
de floare, de lumină și de zbor?

(din vol. "Grădina Reginei Izvana"

editura CUVÂNTUL- Chișinău 2014)

Petruța Niță: zbor

=========================
se făcea că eram lut
din mine îți creşteau aripi
te-ai desprins într-un zbor înalt
apoi ți-ai coborât mirarea
dintr-odată m-am făcut apă
cineva a suflat peste noi lumină
am început să trăim
într-un căuş al spaimelor uitate
cuib de păsări în care
toate speranțele dospesc
iubirea

=========================