Adrian Păpăruz: ***

în cimitirul cuvintelor tale
de veghe stau îngeri răniţi

o Madonnă cu tălpile goale
desenează pe ziduri smintiţi

mă târăsc pe aleeile mute
din inimă mi-am făcut lumânare

printre cruci o mie de ciute
vor să fie din nou căprioare

un cuvânt să fi lăsat cu mine
să mă legăn cu el peste vise

amintiri culori despre tine
dar le-ai vrut pe toate ucise

în cimitirul cuvintelor tale
inima îmi arde mocnit

un gropar pământ mai prăvale
peste ultimul tău cuvânt răstignit

singurătatea demult nu mai doare
mă descompune doar infinit

Paulin Octavian Boldiș: Versuri

Desculți ne va găsi înserarea

Desculți,
așa ne va găsi înserarea,
prăfuiți și încă neconvinși
că drumul cel mai scurt
dintre două puncte,
de fapt, nici nu există...
complicatele labirinturi
nu oferă certitudini,
după-amiaza resemnării
vine întotdeauna pe neașteptate,
iar pantofii de alergat după vânt
nu rezistă prea mult
la lecția pietrelor
despre care se spune
că au o vreme când se risipesc
și o alta, când se adună...
dar nu sunt aceleași,
nu te mai poți duce
să le strângi
pe cele aruncate cândva -
prefăcute-n nisip,
s-au scurs
prin clepsidra imposibil de-ntors -
măcar atât am înțeles,
nu mai revine nimic
și cărările, odată străbătute,
se transformă în amintiri
fără pietre...
...desculți,
așa ne va găsi înserarea...

Oameni de asfalt

Suntem oameni de asfal

într-o grabă permanent
speriați de faliment
unul pentru celălalt
n-avem nici un sentiment

Numai amalgam formal
de trăiri care s-au șters
rătăcind prin univers
într-un spațiu amoral
nicăieri nu e de mers

Lumea-n care mai trăim
e o casă de nebuni
construită pe furtuni
zi de zi ne înrăim
dar ne credem tot mai buni

Noi bieți oameni de asfalt
nelegați de nici un loc
viața noastră-i doar un joc
tot ce ieri vibra înalt
nu ne mișcă azi deloc

Alexandru Berceanu: Magia zborului

Câtă bucurie în zbor,
nici cel mai sprinten pas
nu poate egala magia aceasta,
nu poate desluși din micimea lui
înălțarea spre cer,
spre ușa primilor zori.

De aceea,
poate,
albinele și fluturii
dansează cu lumina și se îngeamănă,
neștiind că soarele,
fără să vrea, poate ucide.

Nely Vieru: Lebăda pe lac

 (Album VIOLETE)

În noaptea asta îți voi umbla prin gânduri,
ți le voi răvăși cu iz de iasomie,
când norii se vor așeza în rânduri
să ningă doar în visul tău cu poezie.

Am să-ți răpesc un vis din pleoapa stângă,
să te trezești sub tâmpla mea în același vis
când norii poezii n-or să mai ningă
și-om fi purtați în zbor de dor nestins.

În noaptea asta îți voi umbla prin gânduri
Ți le voi răvăși cu izmă de câmpie,
când norii se vor aduna în rânduri
să-ți ude nurii fragezi de sub ie.

Am să-ți răpesc din vis doar înserarea
și ultimile picuri din lumina zilei,
atunci când o să doară depărtarea
să nu te învălui toată în albul filei.

În noaptea asta îți voi umbla prin gânduri,
ți le voi răvăși că lebăda pe lac,
atunci când norii se vor scutura în rânduri,
va ninge doar în visul tău cu flori de liliac.

Teodor Dume: ... și era duminică

Când m-am trezit era dimineațăîmi amintesc
o mare de oameni
se îndestulau din lumina
unei lumânări
era şi Dumnezeu printre ei
de undeva dintr-un colț
mă privea ca pe un străin
mi-a scanat trupul gol
întins pe masa acoperită
cu un cearşaf alb
mi-a contabilizat bătăile de inimă
şi pe fundalul acela de liniște deplină
s-a aplecat peste mine
și mi-a șoptit
"nu e foarte rău
liniștește-te..."
când am deschis ochii
instinctiv
m-am uitat pe fereastra întredeschisă

cerul era plin cu păsări...

Giorgian Ionuț Zamfira: Supusul vieții

Lumina-i doar o pată de culoareÎ

n ochii celui orb, lăsat să moară,
Că a-ndrăznit lui Dumnezeu să-i ceară,
Să vadă cum va răsări o floare.

El plânge-ades' dar lacrima-i ușoară
Nu îl rănește-n palmă că îl doare...
Iar Dumnezeu l-a făurit sub soare,
Sa treacă prin iluzia amară.

El este om si totuși crede-n soartă,
Cu un baston își caută apusul,
De multe ori s-a-ndepărtat de poartă
În întuneric căuta opusul,

Visa la viața si tragea de hartă
Că vieții îi era defapt supusul!

Ștefan Popa: Prescură și cafea

Era vara anului 2003. Mergeam să cercetăm o pustnică. Pustnica Teodora, care a apărut într-un spațiu atipic, în raport cu scopurile lumii contemporane, în care minciuna este la rang de virtute, manipularea maselor a atins cote maxime, ipocrizia și impostura se văd peste tot, iar discernământul este acoperit complet de noroi, era ea însăși purtătoarea unor practici insolite, care capta inimile creștinilor. Devenise legendar bordeiul din vârful Giumalăului, funcționând pe modelul vechilor locuințe, ce trimitea la primele scrieri din lume, tăblițele de la Tartaria. În același timp, maica evidenția și un alt mod de viață, simplu și ușor, unde a spune însemna, de fapt, a face și unde totul se înfăptuia sub umbra iubirii și la lumină lină. Viața simplă, dar aspră, asceza mistică nu făcuse din maica o uscăciune a pământului, ci o femeie frumoasă, puternică, cu o blândețe și bunătate aparte, dar și cu un frumos umor duhovnicesc ”Smerit mai este mândrul nostru frate!”. În mica sa curte totul era verde, apa de izvor murmura adevărul, ursul mânca miere, iar păsările cântau și jucau, un tablou de poveste adevărată. Odată ce puneai piciorul în ogradă, intrai fără să știi într-o altă dimensiune a spațiului și a timpului.
- Bine v-am găsit maică Teodora!
- Bine ați venit fraților! Să fie binecuvântat!
- Maică, în primul rând, o cană de suc de merișoare să îmi potolesc setea, spuse fratele Ștefan.
- Cum să nu și mă pregătesc să vă servesc cu delicatesa pustnicului...
- Cum arată delicatesa pustnicului, maică?, întrebă Ștefan.
- Prescură și cafea. Asta este delicatesa pustnicului.
Ne-am odihnit sufletele vreme de câteva ceasuri și ne-am umplut inimile cu învățăturile maicii Teodora, după care la drum, spre Cluj-Napoca.
Trăim într-o lume a consumismului. Cumpărăm orice, fie că ne trebuie, fie că nu ne este de folos. Psihologii chiar recomandă ”shopping” în depresie. Oricum, noi cumpărăm mai mult decât consumăm. În România, o familie aruncă la gunoi în procent de 10% până la 30%, din alimentele cumpărate. La îmbrăcăminte sunt oameni care păstrează în șifoniere haine pe care le-a îmbrăcat o singură dată sau niciodată. La încălțăminte, la fel. De altfel, la modul general, oamenii se hrănesc cu alimente mai mult decât le este necesar pentru organism. Deja, obezitatea a fost declarată boala secolului al XXI-lea. Omenirea a atins culmea prosperității și cu toate acestea s-a îndepărtat tot mai mult de Dumnezeu. Cea mai mare dramă a secolului al XXI-lea este aceea că omenirea nu-i mai poate sătura pe bogații lumii. Paradoxal, sunt tot mai mulți oameni și copii care nu au ce mânca... Nu mai vorbim de risipa apei și de poluarea mediului de către întreaga omenire. Bogații lumii au ajuns la concluzia că pe Terra sunt prea mulți oameni și că resursele sunt din ce în ce mai puține. Unii lideri ai lumii fac chiar previziuni apocaliptice: ”omenirea nu va supraviețui”. Se anunță, alternativ crize sanitare, conflicte, războaie, crize energetice, crize economice, crize bancare etc.
Într-adevăr, dacă oamenii ar gândi, ar crede, ar iubi, s-ar îmbrăca, ar munci, ar mânca și s-ar ruga ca și călugării, cu adevărat lumea ar arăta altfel.
Rămâi cu pace, prietene!

Angi Melania Cristea: Poezii

 Stand up

un sentiment alandala sub cupola cu meteoriți
și sacul tău de dormit sărutul tău
anacronic
( mă pot îndrăgosti privind la știri)
zic ăștia că suntem niște incapabili diafani
și nu vedem rostul adevărat al lumii
în noi zace marea caspică zbuciumul de homeless
al orașului
nu-mi cânta cele 6-7 traviate pe care le-ai învățat
pe de rost
( ce pot fi muzicanții decât niște tembeli elefanți roz)

desenez cu degetul bombardiere războiul crește
ca o secundă gravidă
ne mor sufletele gemene rasa noastră de simandicoși
și iar și iar tragem liniile vieții calmul acesta epopeic mă ucide
nu putem fi decât păsări de vânătoare
/ = dragostea mea luminează pe interior/
fă-ți copii la indigo după sentimente suntem ași
suntem dubluri
( numai noi nu literaturizăm totul)

dincoace pacea curge pe asfalt sar capace înșurubate în inimi
și nu am suficiente zile să sparg mitul eroilor
poate din pământ va răsări o lume policromă
/ aceeași fantasmă cu picioarele tale peste parapeți//
dincolo ne recreăm la târgurile de carte

precum o mulțime vidă
între inecuații stand up comedy

Războiul-fantomă

dintre toate războaiele al nostru este cel mai cumplit
are cai pursânge și lebede negre
războiul nostru nu are generali miopi
nu știe cum sunt zilele unei femei intelectuale
nici copiii gălăgioși care butoneză Iphone-uri
geamătul nopților japoneze culoarea lor estompată
ne aduc în zona de confort
atunci aveam 10 iubiți numele lor unice și maniera în care eclipsau
mă făceau mai atrăgătoare ( poate tu nu ai sex appeal)
țin minte balustrada infectă de care te sprijineai
și orele cu secunde eviscerate

toate acestea vin dintr-un infinit de ignore
lumile de astăzi se prostituează
au gust metalic de rugină ce s-a depus
pe interiorul nerevigorant
cum poți tu crede că ajungi la Kiev în 2 zile
când eroii-fantomă țintesc precis
iar cerul se întunecă de stele căzătoare
( ne îndrăgostisem pe contrasens)

hai fii cel care împarte muniție
însă nu își poate scrie nopțile și zilele pe epidermă

oarecum neutru într-un război în care rubla scade vertiginos
iar eu îl iubesc demonic pe Pușkin și orice AK74
îmi vine de minune
dar sângele meu țipă după pace Nadejda îți este sete?
( nu-i așa că noi slavii nu ne ucidem frații pentru
est pentru vest ca orice RoboCop)

Diorama

azi îți lipsește nebunia zilelor bulimice
sau poate îți este dor de cuvintele mele directe
de transmisiunile live când îți luai un upercut
și nu credeai că pot fi atât de artistă
încât să contaminez orice porție de libertate
am prins cu cleme magistralele tale plecări
/mă voi dezvăța de mersul pe contrasens/
și încă sper că vei fi un politician nevirusat
unul dintre ipocriții notorii

arma secretă sunt vasele noastre dilatate
doar așa ne putem dezîndrăgosti și redeveni
oameni de mâna a doua
ironic de singuri capabili să facem artă
din orice fleac
/tu știi cât de mult timp mi-a luat să mă nasc/

poți fi încă un oraș cu zece cartiere în construcții

stelele de pe kathmandu sau marea coralilor
nu este leac pentru o dragoste de linia 1
soldații ni se strecoară anxioși în pupile
va veni marea invazie? ne vom iubi cu emoțiile turate la maxim?
tu nu ai raspunsuri când îți târăști trepiedul și culorile mărețe

Emoții meteorice

sunt cu un veac mai tânără decât
umbra mea fariseică
cu niște mâini care scriu
fără emoții
precum artiștii care pictează în sepia
visez să aliniez sori pitici și celelalte albume ale cerului
dar îngerul nu îmi dă ok-ul și mă trimite în naștere

ce mai rai din oasele iubiților și pantofii cenușăresei
îți îmbrac imaginea cu resturile de la croitorie
azi s-au inventat haine de serie
iar eu din sx nu ies
dincolo de lacul ohrid așteptările se fisurează
nu degeaba am sânge slav și în firele de păr
mă voi hrăni pe drumul de întoarcere cu cele 3 vieți
extrabonus

anii se reinventează eu m-am oprit într-un timp imaginar
unde siguranța de protecție a sărit de mult
parcă ieri tăceai cu toate cuvintele pe masă
singur la taraba de la Gaudeamus
și am avut intuiția că dacă îți dau drumul

nu mai ajungem la nunta de la Galichnik
de câte ori îmbătrânesc zidurile
ce ne acoperă
ca pe niște biblioteci ambulante

orele sar din pavaj și nu ai altă opțiune decât
să devii meteorit

Culori de pământ

ploaia lumii tace
sunt nopți când neliniștile învie
și strigă după ape după somn
după sângele rece al stelelor
când oricine poate deveni carul mare
și poate fi propria lui planetă

zilele trec ca niște pasageri indolenți
cu larmă vie suculentă
iar tu /hobbit al comunicării/
aștepți la pasaj metroul cu reclame șterse
și dragostea vieții tale

poți îndura morțile
acel du-te-vino de la gara de nord
cu rucsacul în spate vopsit în culori de pământ
iarr fericirea ipotetică prinsă de plămâni
astfel încât să poți inspira/expira
falii de culori de pământ

sub cupola cerului văd soldați înfipți în nisip
poeți cu mâinile adâncite în timp
prăpăstii de a-uri și o-uri
consoane zimțate vocale / serii de vieți ipotetice

Șerpii de vânt

pământul are ore între coaste
când respiră lumile se developează în hieratice astre
iar miile de panoplii se umplu cu ore în cărbune
expuse prin întunericul brut pe unde bufnițe tac
din solidaritate cu lumina captivă cu becul mut

în epicentrul pământului sufletul meu deztrupează
timpulîl așează pe rotisor împreună cu arborii ciopliți în cuvânt
ca lungile albii de râu unde neînceputul crește
mai alb decât șerpii casei șerpii de vânt

voi mai inhala porii ceasurilor umbrele lor striate
cu timpanul lipit de malaxorul secundelor vii
voi mai roti stelele de mare galaxiile lumii
hergheliile de la Letea zurlii?

Hemoragie

Tu și ultima carte roșie...
Crezi în utopii, în viața de paradă;
eu fotografiez apusuri cu mâna desfăcută
ca acei rebeli de lângă cascadă
care, iar și iar, anesteziază frica.

Hai să rotim armele albe,
până se vor topi imperii de ani!
Nu vom mai îmbătrâni la fel de minunat
dacă vei elibera lilieci din piept
și, la braț cu orașul pe catalige,
vei dansa ștrengărește,
ca în vremea holerei.

Cât de hello kitty
am să te îmbrățișez,
fără emoții porționate minimalist!
Aici crești lângă casa puterii;
oamenii, ca și sperietorile, au stoluri de ciori
rotitoare
de aceea își numără galaxiile.

Poate cartea ta e un meteorit
cu papion galben
sau un cuvânt cu hemoragie...
Eu, firesc, despart muntele de trecere
și nădejdea de semn,
atât de tânără lumină
pâlpâie în aburii gurii tale
care scad apoi cresc,
sub golgota despărțirilor.

Cristina Ștefan: Poezii

 vara, un dor

 
azi am luat poziţia de drepţi
la comanda ierbii înrourate
stânga-mprejur!
dreapta-mprejur!
la mijloc eu!
trenuri...
nişte oameni vin, pleacă
alţi câţiva poposesc
se uită la mine cum stau în poziţia de drepţi
într-un solo de exterminare,
miss you
şuier de locomotivă cu aburi
 
 
în iulie
 
o vară ca o sfârşeală
de viitor
o cunosc
este un cult păgân aplicat
ochiului de stea
şi înţeleg metafora eternităţii
 
simplă fată de la stână
muncită de cuvinte prea mari

(Poezii din vol Culegătoreii de flori)

Ottilia Ardeleanu: doar despre cele care parvin

sunt veche iubirea mea
prin mine au trecut comunismul
primul pas pe lună
cernobâlul
am închis în mine toate luminile
chiar și când am plecat definitiv
să explorez orașul
în deplină industrie
am lăsat hectarele matematic sau nu
ele au contribuit la
sănătate
ultima frontieră a vieții
am îngropat tot arborele genealogic
cu ritualuri cu tot
sunt a orașului
a poluării
a invidiei și egoismului
a votului cu de-a sila
muncesc pentru punguța cu doi bani
am o sută de șefi și sunt singură
și totul trebuie făcut acum
urgent
iubire ascultă-mă
nu am aer
apartamentul meu atâta poate
nu mi-e ostil dar nu-mi poate oferi mai mult decât
plămânii mei se vânzolesc
se răzbună pe tuse și junghi
jur că am avut grijă
să nu trag în piept ifosele celorlalți
totuși simt o greutate pe inimă
crucea roșie și toate crucile pe care le port
sunt onorariile efortului meu de a lupta cu dreptatea
dar ea este detașată
oficial
mi-e greu să colcăi în minciuna vremurilor
iubire sunt veche
și viața pare că ruginește undeva la suflet
șterge tot ce e metalic în noi
șterge lemnul furat
șterge toată poezia care a mâncat pădurea
aruncă dragostea dezinfectant

(din volumul: m-am izolat în cel mai frumos loc din lume inima ta, ed. Ex Ponto, 2022)

Violetta Petre: Nu tot ce nu se vede, nu există

Când pruncii se răsfață în placentă

Și se hrănesc cu sângele matern,
O altă viață nu e evidentă,
Ei cred, că vor trăi așa etern...

Și sunt nedumeriți și se întreabă
De, dincolo va fi ceva concret
Și să se nască nu au nicio grabă.
E viață după naștere? Secret!

S-a mai întors de-acolo cineva,
Să spună dacă e adevărat,
Că vei avea o mamă undeva,
Unde e mama? Cum de n-am aflat?

N-o văd, nici n-o aud, nu ea mă ține
Aici unde mi-e bine... chiar nu știu,
Ce-nseamnă tată și nu mi-e rușine,
Că vreau să ies de-aici cât mai târziu...

Să merg eu singur, să mănânc cu gura
Și mama să mă-nvețe să vorbesc?
Să simt iubirea, să m-atingă ura?
Așa ceva nu cred și mă gândesc,

Dacă nu văd și nu aud nimica,
Un alt tărâm există doar în vis.
Semnale n-am primit... mă paște frica
De-a părăsi acest decor închis,

Când nimeni n-a venit să mă convingă
Că după naștere voi mai trăi altfel
Și nici c-o moarte vine să mă-nvingă
Și după moarte voi trăi la fel...

Așa cum după naștere e viață,
Deși n-o auzim și n-o vedem,
Să credem și în Domnul ce ne-nvață,
Cât îl păstrăm în noi, nu dispărem.

Petruța Niță: tu. oameni și păsări. eu

pieptul tău este de-ajuns pentru inima mea. pentru libertatea ta, aripile mele sunt vaste. din gura mea șerpuiesc cuvinte într-o limbă uitată. peste trupul tău, frumos și gol, scriu litere cu sărutări de foc. tu îmi torni în trup otrava dorinței. apoi, mă pedepsești cu plecarea.
.
pictezi crepusculul cu absența. veșnic pe fugă, ca un val în furtună. tu ești marea în care s-au înecat toate iubirile. câteodată te întristezi ca o călătorie spre nicăieri. alteori, ești primitor ca drumul spre casă. când te preschimbi în munte ești plin de ecouri. și niciunul nu-mi poartă vocea.
.
în mine plâng toate nopțile fără aripi. iluzia fiecărei zile e în tine. în inima mea s-au zidit cuiburi. de multe ori am văzut cum din pieptul tău ieșeau păsări (păsări speriate care, apoi, se adăposteau în sufletul meu). cântăm liturghiile uitării cu genunchii și palmele. ruga nu e niciodată a păcatului deja iertat.

Geo Galetaru: De aici și până acolo

==============================
o picătură de apă
intră într-un creuzet al speranței
de aici și până acolo
se întind minciunile ultimei nopți
ne vom obișnui cu premonițiile fără cusur
cu impulsul pietrei îmblânzite în zori
în această nemișcare
în care înoată peștii dezastrului
și lanțurile oarbe cad
în afara privirii noastre

==============================

Ileana Vladusel: Fotografia

Eternitatea timpului care trece... Cum altfel am putea numi fotografia? Îi împrumută clipei veșnicia , o transformă într-o poveste, cu tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte. Realitatea clipei respective se mută în bucata de carton, înnobilând-o. Poate, odată cu eternitatea, îi vom dărui și singurătatea. O rupem din buchetul clipelor care trec ca să-i dăruim nemurire și îi frumusețe. Dar câți se vor bucura la vederea ei? Câți vor atinge cu mâini tremurânde și inimile pline de emoție, bucățica aceea micuță de etern?
Pentru o altă scurtă clipă, clipa cea eternă, va zâmbi prezentului, înfrumusețându-l și amintind despre uimitoarea forță a fotografiei și despre bătaia de inimă a fotografului, acest Michelangelo al hârtiei, care și-a pus amprenta peste timp.
Fotografia... ochiul nostru privind prin fereastra timpului, oameni și lucruri, percepând senzații, impulsuri, sentimente.
Fotografia... autoportret cu clipe pictate în culoarea emoției și a frumosului. Pur și simplu, trăind, trezită la viață de privirea celui curios. În umbra timpului și sub arșița amintirilor, fotografia...
Și câtă putere are o fotografie, evocând viața cu parfumul ei neegalat, cu dulceața mângâierii peste sufletul privitorului, cum se răsfrâng peste chip luminile apuse...!
Ce lecție de dăruire poartă impregnată în ea, micuța bucățică de carton! Și câtă mulțumire pentru privire, cea care îi dă eternitatea
Peste existența noastră își întinde uitarea vălul ei până într-o zi când, o singură fotografie îl deșiră pe tot.
Iar fotograful, cu umilință, își lasă tributul de suflet peste timp, dăruindu-se, dăruind....

Cornel Florin Cubleșan: Monolog

====================
Văd oase dezgropate
șiruri șiruri
semne.

MONOLOG al pământului.
Văd steagul
căști de oțel
șiruri șiruri

răspunsuri
la marea întrebare

====================

Vișan Dragoș: Pisica mea Pene de zece luni

Mai sunt doar patru zile
și Penelope
cea alintată Pene
va împlini zece luni

nchipuiți-vă o tigrată domestică
o prezență silvestră,
-n dungi orășănești
de sălbatică,
totul pe-un fond de... Garfield —
cu dungile roșcate și albe,
pete acoperite de foc
dedesubtul desenului mai închis
trei pernuțe negre și alta
bălțață cu roz și alb

Pene parcă-i de fel Sonic
sau Knuckles pe hol
se urcă fulgerător pe toate dulapurile
până-n tavane —
dacă ar avea frânghii
de tipul Climb Again
panou de cățărat iute
ar deveni
omniprezentă
pe toți pereții apartamentului

Știe să aștepte copiii
pe "surioara" Sara și pe pajul Petruț
până vin de la Școala după școală

Pentru ritualul ațipirii
ia tandru cârpa de la naștere
la masat
cu tors amplu

Către somn
și-aduce aminte intens
de surorile sale tricolore
și frații Garfield
de la care-a plecat

Geo Galetaru: Oglinda aburită

Doamne cum s-a dus tinerețea cum s-au dus toate în zbor
Stau și privesc cerul pe care întârzie lacrima unei păsări necunoscute
Am fost cândva prin lanurile aurii cu floarea bucuriei în păr
Am crezut că putem dărâma ziduri cu metaforele noastre invincibile
Purtam cămăși în carouri și pantaloni evazați
Pletele atingeau pământul îl înconjurau ca un ecuator fierbinte
Unde s-au dus toate unde e zâmbetul tău din seara zilei de mai
Când arborii se aliniau dinaintea noastră să ne dea onorul
Întreb și eu ca tot omul doar ca să mă aflu în treabă
Poate cineva îmi va da răspunsul
Poate cineva îmi va pune în față oglinda aburită

Beatrice Alfred: Insurpotabila alegere

silabe obosesc nisipos

culoarea franjurată de-o melopee,
dimineața abandonează alb
rictusul unui pian dezacordat,
pe maidanul dintre nopți surâsul
ticăie-n maci memoria unei litere,
printre gratii de text orașul respiră
semafoare la intersecția cu viața,
necunoscutul ridat al gestului
pe ziduri și oglinzi de salcâm*
unghiuri sticloase păsări
se frâng de insuportabila alegere,
în cercul de zaț
eșecul privirii
minutul tatuat cu o resemnare
pe raftul dintre paranteze
emoție de fluture pariul cu vara,
același descânt sau altă rimă
printre câinii albi ai zarului
caravana unui sentiment strecoară inima
printre definiții absconse
despre stele și buzele tale de duminică
printre postulate amorfe
despre insomnie și retina insuportabilei alegeri
*
în fiecare dimineață în vitrina cu vise
cineva fluieră începutul lumii

Gheorghe Apetroae: Să nu ne despărțim

În Strunga amintirii serilor de-atunci,

pe- alei lemone, cu balsam de roze,
sub stelele pe boltă ninse, în carmin,
iubeai parfumul și culoarea,
cântai ”Păpușa Lilli” și mai erai copilă…!
Pe buze argilii, de zâmbete-nflorite,
în lungul șir al clipelor de vis,
în nopțile cu Luna de Sienna, lungi,
el te îmbrățișa și săruta fierbinte
și îți plăcea nespus…!

*
În gara Târgului Frumos, ajunși,
îndrăgostiți, de despărțire, triști,
erați primiți cu-n sfânt refren
cântat la saxofon și un acordeon
de doi dintre colegi și, în adins,
tot repetau: „Să nu ne despărțim…!”
și vă cântau cu ei și toți colegii,
în cor, cu tot peronul în tumult
și-ntr-un răsunet cânta Gara:
„Să nu ne despărțim…, să nu ne despărțim…!!”,
și fiecare tren cânta din roțile de fier,
prin gara târgului, prin ea, trecut…!
*
Dar te-ai urcat într-un regret
în trenul tău în corindon și trist
și cu-n surâs la geamul de vagon,
deschis spre zarea allanie,
îi fluturai, în mers, un văl de borangic…!
El a rămas cu visul re-ntâlnirii
în care mai crede și azi…?
- Nu…! Iubirea - i neiubire,
e gara tristă- a despărțirii,
că nu i-ai fost alesul, să știe a-l ferici!
*
De câtă-nsuflețire-ați dat iubirii
în gara despărțirii, viața v-a rămas
un lung regret, în zile viscolite,
răceala s-o primiți, nu ați crezut…!
Și ați plecat pe rând, și ea și tu,
cu un alt tren, de dor și duioșii,
purtați și azi prin rosturile vieții
de trenu-n care ați urcat atunci,
din Gara amintirii sfinte…!

(Tabăra studențească de la Stațiunea Strunga, 1966)

Vasile Culidiuc: senryu

==================
mereu gravidă
femeia revoltată
când vede barza

==================

Marin Rada: Întrebări

De o vreme

naufragiez pe marea
învolburată,
ca o pasăre
căzută din zbor,
între stânci,

,, Zadarnic vei încerca
sufletul pietrelor ascuțite,
zadarnic vei încerca
să le urci "!...

Un gând îmi arată
într-o altă direcție,
nordul,
haotic încerc
să mă sprijin de-un ram,
e, poate, singurul prieten
ce-l am,
furtuna înghite catargul
și nodul,

Stau, așezat între gânduri,
pe-o piatră,
nu judec pe nimeni,
doar pe mine mă-ntreb,
oare, marea aceasta
învolburată
este chiar himera
după care alerg ?...

Luminița Giurgiu: Poesia

ea este cea mai răbdătoare femeie
de obicei umblă cu inima-n gât
când deschide gura i-o vezi și câteodată
o scapă afară sau, pur si simplu,
tușește delicat și ți-o oferă
ea este cea mai răbdătoare femeie
îndură
operații de neimaginat
i se prelungesc picioarele cu bucățele de salivă uscată
mâinile i se inversează și i se îndoaie în sus şi la spate
mai mulți ochi îi invadează fruntea, iar ceafa
se subțiază ca un fir de tensiune înaltă pe care
aterizează nenumărate șiraguri de fluturi
uneori i se înlocuiesc chiar organele interne, de pildă
în loc de ficat un ceas rablagit fără cuc
rezistent la cataclisme şi la mirosul
de castan înflorit, stomacul o grefă
de moară cu tot cu râu și pădurea de spice
filamentul tenace de la un bec chior în loc de trahee, o,
câte altele și
toate
ca într-un final să se
înfăşoare într-un cearşaf cât palma
unui bărbat tandru.

Zarra Zarra: Broderind o melopee

Calmă, tristă, voalată de prea multele metehne,
mai sonoră ori umbrită în aducerile-aminte,
tânguind în palma nopții jarul zilei urgisite printre așchiile vremii cu rădăcini în trecut,
curge lesne clipa nudă,
în clepsidra încă vie,
așternându-se ca iarba în tăcerea-i de mătase,
să n-audă trosnind ura nechibzuitelor firi.

Ochii mei cuprind zenitul înrămat de nori cupizi,
ce umbresc tot ce sădisem cu speranță și credință,
în a lor culpă afonă afundându-se inert.

Fruntea-mi arsă și ridată de prea multele poveri
îndrăznește să cerșească seninul clipei de ieri,
parcă nevrând să se șteargă precum urmele sub ploaie,
doar așa cruțându-și rana încremenitei dureri.

Palmele-și numără truda risipită-n patru zări,
când puteau să cearnă smirnă peste buruieni amare,
fără să simtă durere ori păreri de rău tivite cu smolitele cuvinte aruncate de smintiți.

Broderind* o melopee peste hârbul plin de humă
al destinului ce curge prea umil sau prea grăbit,
de parcă îl mână bice spre eterna asfințire,
mai găsesc în colțul gurii, o fărâmă dintr-un zâmbet,
pentru-o clipă, poate două,
să aștern pe o retină zăbrelită de tăceri,
bob de rouă-darul vieții, cu sclipiri de jadeit.

Broderind*- licență-

(A broda- a construi)

Atila Racz: Tandreți

parcă n-ar fi de spus nimic

și iată
pădurea urcă spre munte
și iată
muntele respiră
cu cerul pe creștet
oceanul adoarme pe mal
într-o scoică

și ziua se prelinge
prin firul de ploaie
spre margini

vezi

cum mâna mea încearcă
încearcă să prindă cuvinte
încearcă și degetele
dar nimic nu poți să oprești
să închizi
nimic nu poti să desăvârșesti
dacă Dumnezeu
nu locuiește-n tine

iubire
nimeni n-a scris un poem
atât de adânc
atât de mlădios ca tine

de aceea mă las
prin ochii tăi să fug înspre iubire
de aceea
nu cu degetele-ți scriu
nu cu mâna ta
crescută din mine

de aceea mă las în ochii tăi
când plângi
să curg limpede cum izvorul.

Viorel Boldiș: Râul vieții

Ca un râu această viaţă se strecoară printre ani
Fără vreo deosebire, la bogaţi şi la sărmani.
Răsărită din ţărână, mai întâi un mic izvor,
Apa vieţii-apoi porneşte lungul drum istovitor.

Limpede-n copilărie, nepătrunsă de păcat,
Ea se dă oricui i-e sete, orişicărui însetat.
Fără teamă, fără gânduri, nu se-ntreabă ce va fi,
Sau ce a lăsat în urmă, sau ce mâine va găsi.

Vad croindu-şi printre piedici, piedici ce numim destin,
Râul vieţii avansează tot mai mare şi mai plin.
Tot mai tulburi îi sînt, parcă, apele, şi mai adânci,
De nisipurile care la origini erau stânci.

Din păcate, uneori, de atât amar de ploaie,
Râul vieţii se transformă în prăpăd şi puhoaie.
Îi mai necăjim pe unii, ca-n viaţă, doar se ştie,
Dar râul vieţii noastre poartă multă apă vie.

Unii râuri, alţii fluvii, ape dulci sau amărui,
Fiecare om în parte are însă viaţa lui.
Avem toţi un creator, toţi aceleaşi vii izvoare,
Avem diferite căi, dar înspre aceeaşi mare.

Geo Vasile: Testo bilingue

Lavi

În fiecare femeie este înveșnicită
fetița, dublul obscur ce doarme în ea.
Deși se exprimă în românește,
folosește adesea o limbă ție
străină, plină de glose neterminate,
de embrioni de fraze, de pauze ce
răsfrâng oarece blocaje, lacune în
judecată sau oculte epifanii….
Lavi
este ființa ce te inspiră chiar mai mult
decât adâncul mineral al unei oglinzi,
dublul obscur ce doarme în orice
femeie, fetița…

Lavi

In ogni donna c’è per l’eternità
la ragazzina, il doppio che dorme in lei…
Anche se parla il romeno, spesso fa uso
d’un idioma che ti riesce straniero,
ricolmo di glosse incompiute, d’embrioni
fraseologici, di pause che riflettono
altrettanti blocchi, lacune nel giudizio,
oppure epifanie arcane…
Lavi è l essere
che t’ispira più del profondo minerale
d’uno specchio, l’oscuro doppio che dorme
in ogni donna, la ragazzina

===============================

Geo Galetaru: Așa nu altfel

Am scris poezii
ca și când aș fi ieșit dintr-o cameră
și aș fi intrat în alta
era devreme
era târziu
oamenii se plimbau pe străzi
intrau în restaurante
își duceau copiii în parcuri
în inima caldă a inocenței
așa și nu altfel trece viața
ca un tren prin gările triste
abandonate la marginea lumii
adolescenți cu zâmbetul pe buze
împungând cerul cu privirile lor lacome
așa și nu altfel trece viața
și viața nu e poezie
nu e pachețelul cu metafore uitat în hol
după o petrecere a celor fericiți și singuri
o ușă se deschide în noapte
o umbră se strecoară pe bulevardele unui oraș anonim
lumini explozie de lumini
în plin întuneric
când mâinile cerșetorilor cad în vis
ca niște păsări obosite de așteptare
un gând nesfârșit prelungit în pâlnia telefonului nocturn
o zbatere de pleoape în fața necunoscutului
(în fața morții)
vom învăța să patinăm pe luciul întâmplărilor casnice
destine cu identități incerte
batiste incolore fluturând în vânt
ca niște semnale pe care nu le vede nimeni
un conglomerat de stele atipice
în insuportabila nebuloasă care invadează totul
pe mese adorm ultimii cruciați ai speranței
cu frunțile lipite de ultimele himere
totul este o ultimă încercare de evadare
din niciunde spre nimic
așa și nu altfel trece viața
cineva rămâne aici și face mereu cu mâna
cineva face mereu cu mâna
prăbușit în plânsul pietrelor
în răcoarea aspră a zilelor
așa și nu altfel trece viața

Ionuț Caragea: Floare de cactus

pagina albă
niciodată, dar niciodată
nu mi-a judecat înfățișarea
niciodată nu mi-a zis
că sunt mai gras
mai bătrân, mai țepos
mai nu știu cum

ea m-a privit cu dragoste
la fiecare întâlnire
ea a văzut și durerea
și bucuria, și cerul
și neputința, și pasiunea
și dorul oceanic din mine
ea a văzut bogăția din spatele sărăciei
și umbra care nu otrăvește curcubeul
ea a fost atrasă mereu
de fântâna tăcerilor mele
în care dacă arunci o privire
ți se împlinește orice dorință

eu sunt cactusul care înflorește
la fiecare sărut al paginii albe

Daniel Corbu: Șamanul

De-un timp toţi vor să le ghicesc viitorul
dar de fiecare dată uită
că în el se ascunde și moartea.
Despre mine ce vă pot spune
când deja ați aflat că sunt
martorul orb
preamărind labirinticul drum
al eșecului
SUNT ȘAMANUL ASCET CE-ȘI DUCE LA AMANET
TOATE NOPȚILE ALBE
ȘI CEL CARE-AȘEAZĂ TABLOURI SENINE PRIN
GRĂDINILE SPAIMEI.
Zilnic întruparea nimicului îmi scîncește la ușă
zilnic mângîi un trecut dolofan
supraponderal și apatic
și ca nimeni altul recunosc
degringolada și treptele răbdării
clipele amorțite-n regret
aerul tremurat din mijlocul rugăciunii.
TOȚI VOR SĂ LE GHICESC VIITORUL
DAR DE FIECARE DATĂ UITĂ
CĂ ÎN EL SE ASCUNDE ȘI MOARTEA.

Pe urmele poetului, Nicolae Silade ( XXIV)

 A doua declaraţie de dragoste a unui ales

O prezenţă pregnantă în spaţiul cultural românesc, ca director al revistei „Actualitatea literară”, dar şi ca poet, Nicolae Silade se află acum la cel de-al şaptelea volum de poezie, debutul său editorial producându-se în anul 1979 cu cartea „Visul în lucru”. Ultimul volum apărut (Ed. Brumar, 2016) reprezintă a doua parte din „iubirea nu bate la uşă” – după ce prima parte a fost editată în 2013 – şi cuprinde un număr de 156 de poeme. Cartea se deschide cu un mesaj către cititor intitulat „din zece în zece ani te cheamă marile iubiri”, iubiri care nu pot fi decât infinite în timp şi în spaţiu: „Iubind mereu. Mereu iubind. Stele din stele răsărind”. Doar prin prisma acestei filosofii de viaţă pot fi receptate versurile lui Nicolae Silade, care ni se relevă ca un trubadur îndrăgostit de femeie, şi nu de o anumită femeie!, şi care alege să fie el însuşi, sincer până la capăt, arzând până la capăt şi tocmai de aceea vulnerabil, dar renăscând de fiecare dată mai puternic în lumina viitoarei iubiri – o altă felie, de fapt, a iubirii eterne.

Poetul aspiră la desăvârşirea fiinţei sale prin iubire, în ciuda timpului care trece şi care din când în când îl răneşte; un rid, nişte fire albe ori o pierdere din energia virilă devin cauze ale plecării femeii iubite. Nu poate fi trecut cu vederea faptul că în lirica sa femeia este mereu tânără, are trup „de fată”, este „preafrumoasă” şi ştie să „preamângâie”, ceea ce are drept efect revigorarea bărbatului: „Şi-n sacrul schimb de pofte şi plăcere/ Mă simt mai tânăr, mai frumos, mai viu” (LXXXVI). În aceste condiţii, iubita devine atotputernică, un Dumnezeu personal al poetului: „Am devenit, din rege, cerşetor,/ Un biet călugăr fără mănăstire,/ Mă rog doar ţie, poate scap de dor” (XCVII). Dar nu există o altă cale, un alt mod de a trăi, de a fi bărbat, întrucât poetul pune semnul egal între femeie şi viaţă: „nu trebuia să mă îndrăgostesc de tine o spun ca şi cum/ aş spune nu trebuie să mă îndrăgostesc de viaţă (69).

Când nu apelează la melodicitate, cele mai multe poeme ale sale având o structură clasică şi fiind fluide, calde, plăcute auzului datorită prozodiei perfecte, poetul se exprimă aforistic, oferind soluţii, chei de supravieţuire cât timp iubirea stă departe de suflet: „... e mai bine să taci, să aştepţi// pentru că dragostea oricum răspunde oricui şi n-are importanţă când şi n-are importanţă unde” (61); „nicio bucurie nu vine dacă nu dăruieşti bucurii” (85); „puținele cuvinte care merită a fi spuse/ aceste cuvinte atât de puţine cuvinte te iubesc” (125).

Poetul Nicolae Silade închină imnuri femeii şi vibraţia erotică urcă spre paroxism, este dependent organic şi sufleteşte de Evă sau e ironic, caustic uneori, fin şi constant observator, ca un bărbat care nu-şi scapă nicio clipă femeia din ochi, arar autoironic, vulnerabil la „zâmbirea” ei, meditativ, nostalgic, ludic, teribil de lucid, ancorat cu toate puterile în prezentul care îi oferă în plus mijloacele tehnologice moderne de a rămâne legat de ea. E ca şi cum femeile s-ar aduna într-una singură şi aceasta ar fi de fiecare dată alta, păstrând esenţa, dar inconstantă cu el şi cu ea însăşi, de unde absenţa, dorul, suferinţa ori mulţumirea, adoraţia, plăcerea trupească ridicată la grad de scop şi modalitate de a trăi. Nici moartea n-ar putea să pună capăt arderii fără întrerupere în flăcările cele mai înalte ale simţirii deopotrivă sufleteşti şi trupeşti: „Nu e iubirea ţinta vieţii mele,/ Ci viaţa însăşi e iubirea mea.// Nu e iubirea totul într-o viaţă,/ Însă doar ea de moarte mă dezvaţă!” (XCI). Chiar şi el, un îndeaproape cunoscător al femeii, e uneori luat prin surprindere de meandrele ei, astfel încât, ca jumătate a perechii adamice, se întreabă dacă într-adevăr ea a plecat din coasta lui.

Alteori, perechea adamică funcţionează aşa cum a gândit-o şi a dorit-o Dumnezeu: „... ea vine goală cum a lăsat-o dumnezeu/ şi cu goliciunea ei îmi acoperă goliciunea asta e dragostea (...)// mă îmbrăţişează şi pomul cunoaşterii nu ne mai interesează/ ne sărutăm şi zicerea şarpelui n-o mai ascultăm” (67). Dependenţa de dragoste – „nimic nu există fără dragostea ta” (105) – poate să însemne şi a trăi iubirile, a trece din iubire în iubire: „Şi m-ai uitat aşa cum uiţi o plasă/ Cu lucruri inutile-ntr-un vagon,/ Şi m-a găsit o altă preafrumoasă, / În drumul către casă, ca baston.// Şi-am mers cu ea, cam un amar de vreme,/ Am sprijinit-o-n suflet şi în trup,/ Până şi ei i se făcuse lene/ De dragoste, şi trebuia s-o rup.// De-atunci îmi caut o altă preafrumoasă” (CXXX). În viziunea poetului, femeia e „totală”, perfectă („cine ţi-a dat trup a avut desigur în vedere originea lumii nu sfârşiturile”), misterioasă ca o Giocondă („nu mai vorbesc de surâsul tău enigmatic); el (re)capătă viaţă prin ea, precum odinioară Galateea din dragostea lui Pygmalion: „cine suflet ţi-a dat a vrut să mă însufleţească pe mine” (62).

Visul de iubire nu-l ocoleşte pe poet, care, pentru a fi mai elocvent, recurge la frumoase imagini artistice dinamizate de verbe folosite la modul condiţional-optativ. Iată un poem pe care îl redau întreg, pentru că nu reuşesc să las la o parte nici măcar un vers: „Eu m-aş iubi cu tine zi şi noapte,/ Până la moarte şi-aş muri iubind,/ Fără-ntreruperi, în eternitate,/ A ta preafrumuseţe răsărind!// Ţi-aş oferi plăceri nebănuite, / Pe cea mai ’naltă culme de plăceri,/ Cum n-au visat nici cele mai dorite/ Femei de azi, de mâine sau de ieri!// Şi te-aş numi regină-ntre regine,/ Şi te-aş aduce-n noul meu regat,/ Să fii mai mare chiar peste virgine,/ Aşa cum Dumnezeu mi te-a lăsat!// Dar, ca să fie totul cum doreşti/ N-ar trebui decât să mă iubeşti!” (LXXXIV).

Poetului nu-i scapă emanciparea femeii şi superficializarea trăirilor ei sufleteşti şi denunţă faptul că ea alege de multe ori luxul în pofida iubirii: „ne-am iubit pe bancnote cam asta s-a întâmplat/ azi-noapte la sat dar la palat cucoanele erau supărate şi pe bună/ dreptate dintre toate nu alesesem niciuna prea mă fascina soarele/ prea mă fascina luna din ochii ţărăncii miruna” (129).

Ţinându-se departe de modele literare, talentatul poet Nicolae Silade scrie o poezie frumoasă, care se adresează sufletului mai mult decât minţii. Iubitorii liricii de dragoste găsesc în poemele sale acea lumină izvorâtoare de înaltă emoţie, care alină, vindecă şi rămâne încă multă vreme înlăuntru să mângâie fiinţa. Nu m-aş mira să aud într-o zi că a apărut şi a treia parte din „iubirea nu bate la uşă”. Ar fi ca o a treia declaraţie de dragoste. Şi cui nu-i plac declaraţiile de dragoste, oricâte ar fi ele, atunci când vin din partea unui ales?

Diana Dobriţa BÎLEA

despre 

Nicolae Silade

Lugoj, Timiş, RomaniaEste fondatorul şi directorul ziarului Actualitatea, fondatorul şi directorul revistei Actualitatea literară. A publicat în: reviste literare din România, Austria, Franța, Germania, Spania, Serbia, Israel, Canada, SUA. Volume apărute: * Visul în lucru, Litera, Bucureşti, 1979; * Cartea poeţilor (volum colectiv), Lugojpress, 1994; * Mergere înainte, Lugojpress, 1997; * eternelia, Marineasa, Timişoara, 2006; * iubirea nu bate la uşă (I), BrumaR, Timişoara, 2013; * iubirea nu bate la uşă (II), BrumaR, Timişoara, 2016; * miniepistole, Grinta, Cluj-Napoca, 2017; * miniepistole, ediția a doua, Grinta, Cluj-Napoca, 2019; * calea victoriei, Cartea Românească Educațional, 2019; * La guérison d'illusions et autres guérisons, Editura Stellamaris, Franța, 2020; * [despre], Editura BrumaR, Timişoara, 2020; * everest, Editura BrumaR, Timişoara, 2020; Poezii traduse în: engleză, franceză, germană, spaniolă, maghiară și ebraică.

Vizualizați profilul meu complet

Petruța Niță: Pescărușul

================================
te-am visat
stea legănată în mare
cum te-ai topit sub strălucirea nopții
în zori te-ai preschimbat într-un pescăruș
ai colindat nisipul tăcerii mele
repetând în solilocvii fraze
de neînțeles răbdării
din portul meu corăbiile pleacă și vin
în scoici se-aud acorduri de valuri
care știu cu adevărat
ce înseamnă libertatea
nu există pescăruș
care să nu-și privească trecerea în zbor
stăpân peste șoapta mării
numai el șterge apusul de soare
cu aripile nopții
flirtează cu luna inventând ecouri
apoi face loc zorilor
așa se naște speranța

================================

.

Ionel Bota: Poetul tînăr sau manifest pentru "ieșirea din prezent"

Lecturi: O lume între noi, Alexandru Lascu

Se află multă semnificație, în sens pozitiv, într-un gest destul de rar astăzi, în lumea noastră literară : să mizezi cu încredere și desigur dezinteresat, pe destinul unui autor tânăr care are nevoie ca de aer de o astfel de încurajare din partea unui autor matur și hârșit cât se poate în marota unui „evenimențial” pretins cultural (bref! Și artistic…), care, la noi, seamănă cu o junglă a tuturor devălmășiilor. Ionuț Caragea, poet remarcabil dar poate tocmai din incidența acestei calități cam neglijat în ultimii ani în clasamente, comentarii, dicționare, bilanțuri etc etc, ni-l propune pe mai tânărul Alexandru Lascu, orădean din noile promoții de atentatori la gloria literară. Volumul E o lume între noi (cu o prefață de Ionuț Caragea, Iași, Editura FIDES, 2019, 76 p.), anunță în adevăr un talent care nu dă deloc impresia de întâmplare a prezenței sale în cetatea poeziei și nu e întâmplător nici în ce ne privește să ne propunem, acum, zăbava unui comentariu.
Alexandru Lascu are simțurile destul de acutizate în poezia sa, cu emoțiile adiacente operațiunii de reevaluare a realului, ca să spunem așa, încercând chiar de la debutul său entuziast, o desacralizare în formulă proprie. Or, tocmai acest efort de personalizare a propriei respirații lirice („ninge cu grefe/din aripi de înger./indescriptibil./indescifrabil./imponderabil./așa mă simt/când ninge/cu pielea ta.”), indică, în cazul lui, un denunț autentic al crispărilor sufletești, o autopedepsire conformă programului promoției douămiiste care-și propune prin eboșa inefabilă a poemului un proiect de salvare a ființei dublului registru: lumea, acest cotidian deopotrivă involt și agrest și revitalizările eului liric într-un manifest de ieșire din prezent. Cu deosebire timpul, temporalul, temporalitatea indeterminărilor ține loc de temă standard într-un spectacol în care ludismul sceneriilor marchează încifrarea impactului cu realul, funcția contexului e liricizată profund iar o revoltă a configurărilor eului pe ecranul unui cinematograf al tandreții pierdute lasă în așteptare perpetuă răspunsul „intemperiilor” vremurilor de cumpăniri extrase dintr-un aleatoriu topit cu domoale simbolici în conștiința de sine. Zarva lumii nu e dimensionare a elegiacului, însă, e decorul simili-apocaliptic, riscul întreruperii călătoriei spre ademenirea marilor constelații. Dragostea, notează prefațatorul, este aici „energia predominantă”. Totuși, nimic șovăielnic, nimic în deambulatoriul formulărilor, eul, convalescent încă, vrea să-și bifeze idealurile, se întoarce grațios (suprem îndrăgostit, altminteri) spre oglinda întâmplărilor ciudate, uneori cu o ironie bonomă, detașată, semn al defulărilor tinereții în vrie, apoi revine brusc să privească un cotidian scâlciat de îndoieli paradigmatice, de confuzii parantetice, de aglutinant „desfrâu” al împrejurărilor fade. Fiindcă – nu-i așa? – până și iubirile poetului trebuie să țină seamă de disciplina impusă de marele Text: „Nu te obosi, vifor etern și efemer,/să-mi zâmbești în fiecare zi,/o am pe ea, izvorul/fericirii fără final,/ca să-mi aducă pe tenul scorojit/de tristeți apuse,/zâmbetul.../Fă, vifore, să pară/clipele – ani fără sfârșit,/al căror Surâs să fie/eterna călătorie.../Ochii să-i fie infinitul,/buzele loc de odihnă.../Mai lasă-mă doar/să îi văd chipul/pe oglinda inimii mele...//Nu te obosi, mă voi preda!/Inima mea incandescentă/arde, șfichiuie/încinsă ca un bici./Jur c-o să mi-o smulg/și-o s-o ascund/dincolo de văzul tău,/în văile lui Hades.../Mai dă-mi forță/cât s-o cuprind cu ochii,/să devin una/cu zâmbetul ei/și să o pictez/pe pânza cordului meu...” (Zâmbet, p. 66).
Colcăie în nervurile poemelor lui Alexandru Lascu o notă de originalitate și de luciditate decisă. El nu-și caută identitatea în labirint, a ieșit de mult, a depășit zonele vulnerabilității și are conștiința execițiului liric rafinat. Demersul e compozițional, firește, dar elementele mixajelor sale de real aglutinând în semi-pastișă ori într-o magie a regăsirii de sine („Lumea e scrisă/cu cerneala timpului./Numele meu apare/scris cu cerneală de pix./Dar eu nu vreau/să-nvăț a muri vreodată,/ci să trăiesc veșnic,/pururi tânăr,/știind că cerneala de pix/se va șterge/ori nevăzută va arde./Refuz astfel să plec/fără a impregna/cerneala mea/în măreața corolă/de scrieri a timpului.”) sunt instrumente de introspecție adâncă, de explorări varii, ca și cum pericope de erudiție au evadat din structuri convenționale și își caută vadul discursului într-o poveste care nu mai trebuie să semene cu nici una din poveștile lumii ori poveștile despre lume. Destule poeme edifică în jurul unui imaginar bogat, stilistic-liric-estetic, împotriva stereotipiilor de șantan din creațiile comilitonilor de vârstă și de preocupări literare. Realul e „compilat” rezonabil-grațios, nu avem încadrare în tipare dar avem o poezie gândită, construcții echilibrate, parafrazări ale ființei care sunt și ele mostrele unei strategii. Dincolo de sinesteziile întregului, ecoul e unul paroxistic, strigăt al unui eu decis să dscifreze tainele haosului primordial, să noteze, să jubileze ori să se lase pradă disperării, să deretorizeze ori să se lase cotropit în lăuntrul său de obsesia sensului, a duratei, recurențele fiind ilustrarea tendinței firești de perfecționism: „Nu iubesc lucruri,/Nu mă iubesc nici pe mine./În schimb iubesc îngerii/Gata să-și întindă aripile,/Încearcă și tu/Și clădește-ți din cuvinte/Perechea de aripi.//Las-o așa cum iese,/Pentru că viziunea nu e ceva care/Să fie închis într-o cană./Modelează aripile în cursul sufletului tău/Și scufundă-te în aer.//O să afli că salvarea/E printre strigătele îngerilor./Altitudinea nu depinde/De desăvârșirea aripilor,/Ci de ce partitură/Cântă inima ta.” (Raiul e pe aripile tale, p. 56).
Impresionant este la acest tânăr autor și modul în care își fixează de pe-acum tematici auctoriale și are curajul afișării unui orgoliu de mag al cuvântului. În acest plan cognitiv al edificărilor sale, Alexandru Lascu are la purtător, în aceeași bandulieră a ambițiilor, sentimentul cunoașterii privilegiate. Metafizica transcendentului este fundamentare a limitelor, aici („Timpul ne sculptează/în așa fel încât/umbrele statuii/devin portretul ei.//Timpul ne aruncă-n ochi/toate petalele florilor -/martore ale suflului,/și le-ncrustează-n minte.//Ce mi-aș dori/ca timpul nostru/ să nu se frângă/asemeni spicelor de grâu,/iar noi să fim/întregul spațiu...”), libertatea e numai și numai a frumuseții (și aroganța e „frumoasă” când o fărâmă de sacralitate știi că ți se cuvine), toate răscumpărările spiritului sunt materialul devoalant pentru stadiul osmotic al versurilor. La modul apofatic, poemul lui Alexandru Lascu deține o potențialitate armonizatoare și asta e bine, diafanitatea pe alocuri a discursului decide stanța elegiacă, spuneam și mai sus, dar adâncirea în contemplație nu poate fi o acuză. Investiția de talent trebuie salutată iar presimțirea noastră, din startul comentariului, că ne aflăm în cazul unui debut mai mult decât promițător, o reluăm aici, în final.

Silvia Bodea Sălăjan:***

======================
din cuvânt deschid ferestre
aripi albe către soare
ca din zborul lor să ningă
peste lume
sărbătoare
ca durerea risipită
în oceane şi-n mări moarte
s-o îngrop într-un trecut
ca pe-o necitită carte

======================

Vișan Dragoș: Trotineta bunei speranțe

Nu știm unde ne vor purta pașii
am uitat să chemăm omătul prin munți
liniștea înseamnă compromiterea
cât de cât
prin joacă
atitudine
faptă
a stării de siguranță

Tinerețea asediază

arterele
cu dale noi cubice
din centrul cetății medievale
încalcă regulile prea stricte
de îngrădiri prostești sociale

Nimeni nu mai cutează
să lase
lumea să crească
disperată acasă

cu ochii din geamuri
în soarele
ieșit dintre nori

Poate exista și lume împăcată

lume pe roți ori pe-o placă
haideți să ne vedem
de rosturi îndată

De mâine
să uităm de provocările
ce vin
și mai pleacă

Ionuț-Tiberiu Balan: Poezia este patria mea

aici cuvintele se servescîn sticle de vin
chiar de curînd am amețit din două sticle

de cuvinte
mergeam pe drumurile patriei
beat! dar o iubeam mai ales
dar mai ales cînd îmi odihneam trupul obosit
pe lîngă vreo bordură
și patria m-a iubit

la sînul ei mă strîngea cu putere
iar sînul! sînul ca un vers pe care l-aș recita
săruta
eu - poetul
ea - patria

ce demi-dulci îți sînt cuvintele
ce sferic îți este sînul
de nu le-aș sfărîma cu palmele și buzele
au!
glontele...

eu - soldatul
tu - poezia
pentru tine sîngerez, patrie
pentru tine mă pregătesc să mor
căci poezia este patria mea
iar eu
- soldat

Teodor Dume: Între două intenții

nu ştiu dacă zbaterea ochiului stâng
alteori celui drept e un semn
sau o durere
ţintuită pe propria-mi bătrâneţe sau
e aşa un fel de rană
dintr-un război cu mine însumi
sub toate dărămăturile astea
a rămas doar liniştea
ca o toamnă
golaşă
în mijlocul zilei
nu prea am timp să developez fiecare clipă
aerul rarefiat îmi scurtează orizontul
teama se lipeşte de mine
ca un aluat
cresc şi mă descojesc printre
lucrurile transformate în nisip

îmi sprijin capul pe întunericul
lăsat peste mine şi
mă gândesc cum ar fi dacă
toate trenurile ar opri la capătul lumii
iar Dumnezeu ivit dintre umbre
mi-ar face semn ca şi cum ar fi ultima plecare

nu ştiu dacă zbaterea ochiului stâng
alteori celui drept
e un semn
însă ştiu că
noaptea aceea va fi o noapte de vară

Marcel Vișa: Matca

======================
Noi nu murim
Sufletul se desprinde de trup
ca un roi de albine
în căutarea altui adăpost

======================

Dumitru Ichim: La marginile mării

De fiecare dată
marea
se-alegea
cu un cer și mai tânăr,
din ochii tăi,
când te prindeam în brațe.

Era pe vremea
când soarele
își plăsmuia flăcările
și arșița
învăpăindu-și chitarele.

''Ar fi totuși timpul,
i-a zis soarelui,
din timp de netimp
să le răsară
luceafărul
ca spic peste seară.''

Cu fiecare-nvăluire
dezvăluia
chipul altui ecou
din nerostirea noastră.

Ne-a trebuit
o-ntreagă zi spre înțeles
că pentru noi fusese grăirea
despre cântecul nou
al buzelor.

La picioarele tale -
cântecul meu,
val după val, dor lângă dor,
sub luceafăr de spic,
peste seară,
către rostirea noastră!
Marea,
la margini de noi se făcea
din ce în ce mai albastră
până la ultimul nor.

Veronica Pavel Lerner: Magnolia

din cupa-n purpuri plină
aduni în ghem de floare
buchete de lumină
le fluturi către soare

copac - aprinsă sferă
de flăcări duse-n vânt
minune efemeră
coboară-mă-n cuvânt

genunchii-mi plec 'nainte
pe rozul tău covor
al ţinerilor minte
astăzi tăcut zăvor

și-acum ca şi-altădată
te-am aşteptat să-mi vii
făclie adorată
cu forme vineţii

boboci lanterne-aprinse
de catifele sfinte
treziți din suflet stinse
rostirile-n cuvinte

și-mi dați ca-ntâia oară
prin flori de-un mov subțire
cel dor de primăvară
cu gust de nemurire…

Doina Moritz: Eu n-am știut...

Când tu mi-ai prins în plete-o margaretă
A-nmugurit în mine drag de viață.
Eu n-am știut că floarea ce regretă
E-a tuturor și se-ofilește-n ceață!

Când tu ai rupt mălinului vlăstarul
Și mi l-ai pus în glastră pe-nserate,
Eu n-am știut c-o tremura hotarul
Sub greutatea lacrimei sărate!

Când tu mi-ai picurat din viorele
Parfum pe genele întrebătoare,
Eu n-am știut că ploile sunt grele
Și-ntunecă... și răsăritul doare!

Când tu-ai călcat pe albe lăcrămioare,
Cununa împletită mi-a ars visul...
Eu n-am știut că-n rânduri de scrisoare
Se întâlnesc iubiri trădând înscrisul!

Când tu-ai uitat în buzunar cu ştire
Nu-mă-uita, o floare precum zorii,
Eu n-am ştiut s-ascund într-o privire
Și tunete, și fulgere și norii!

Când tu încet, privind în altă parte
Mi-ai presărat pelin peste petale,
S-a rupt în două tristul semn de carte
Și a rămas rima făr' de vocale...

Camelia Boț: Puritatea vieții

Cu pași lenți
parcurg labirintul vieții,
ascultând,
parcă vrăjită,
fiecare respir
absorbită
de melodiile
ce izvoresc din fiece Nimfă,
magia se-mpletește
pe sub genele-mi lungi,
proiectându-se
acolo unde,
nimeni nu-a cutezat,
să ridice voalul
pentru a culege
puritatea vieții.

Nelu Cazan: Întuneric

Ziua mea e noapte nu îmi e bine,

Clipele îmi sunt furtuni și ploi
Nu sunteţi aicea lângă mine
Nu mai e lumină pentru noi

Fulger de întuneric e în mine
Răsărit de soare nu mai am,
Trenuri sar haotic după şine
Pom sunt fără frunze , fără ram

Se împleticesc gânduri și vise,
Și haotic zboară fluturi verzi
Alergând peste câmpii proscrise
Negri sunt și pomii din livezi

Am pierdut culoarea și lumina,
Nici nu mai visez vre-un răsărit
Peste mine cade ghilotina
Unui timp în care ne-aţi iubit

Amintiri se cern prin faţa mea
Nu mai văd şi nu aud nimic
Doar atât,că a-ţi plecat pe-o stea
Ce-aş putea acuma să mai zic

Poate că vă mai gândiți la mine
Aşa cred şi chiar aşa şi simt
Nu văd soare și asta nu e bine
Am ajuns la margine de timp

V-am adus lalele din grădină
Florile pe care le iubeați
Sus la voi în cer este lumină
Lângă noi n-ați vrut că să mai stați

Ziua mea e noapte și întuneric
Sunt un paltin răvășit de vânt,
Am strâns mări de lacrimi și putere,
Nu mai am să spun nici un cuvânt

Nr: 7-8(70) Aprilie 2022

Revistă de Cultură, Artă și Literatură      NR.7-8(70) 2022          Apare bilunar la Oradea/ RomÂnia  ISSN 2667-5620  

Director/fondator:Teodor Dume

Redactor-șef: Teodor Dume (Romania)  

      Redactor: Petruța Niță (România)                                       

 Redactor: Mioara Băluță (Romania)

          Redactor: Aurelius Belei (România)    

       Cum să depășești limita, când limita ești tu însuți         (Gheorghe Grigurcu)

====================================

* Mulțumim tuturor colaboratorilor!

* Revista se poate accesa prin Google

* Selecția textelor, în vederea publicării, se face din Extemporal liric - grup

* Cei care postează cu mențiunea *drepturi de autor rezervate, nu vor fi publicați

Sprijin financiar, benevol: DONAȚII,  Cod IBAN RO76BTRLRONCRT0621981301 Banca Transilvania, Filiala Oradea. Titular: Teodor Dume

În acest număr: Gheorghe Grigurcu, Geo Vasile, Daniel Corbu, Ionuț Caragea, Nicolae Silade, Geo Galetaru, Daniel Luca, Daniel Marian, Teodor Dume, Mioara Băluță, Cristina Ștefan, Ottilia Ardeleanu, Dumitru Ichim, Violetta Petre, Petruța Niță, Savu Popa, Florin Tănăsescu, Elza Hansen, Aurelius Belei, Emil Iulian Sude, Elena Lucia Spatariu, Nicolae Nistor, Cornel Florin Cubleșan, Vasile Dan Marchiș, Cadar Katalin, Horlaci Dumitru, Popa Ștefan, Stelian Platon, Petre Stoica, Vasile Ionac, Nely vieru, Gheorghe Apetroae, Vasile Culidiuc, Paulin Boldiș, Itoafă Adrian George, Carmen Oltean, Flavia Latcu, Carmen Șendroiu, Elena Valciuschi, giorgian Ionuț Zamfira, Gherase Laurențiu Cristian, Ștefan Doroftei Doimăneanu, Marius Tirla, etc                                                                                     Ps: Ordinea este ALEATORIE!

Sincere mulțumiri pentru colaborare!

Teodor Dume, redactor-șef