NR: 19-20(34)2020, ISSN:2668 - 5620

 Revistă de Cultură, Artă și Literatură

Apare la Oradea (bilunar/online)

Biblioteca Națională a României, 

ISSN:2668-5620                                                  DIRECTOR/FONDATOR: Teodor Dume

Accesați prin Google link/ul. https://https://revistaextemporalliric.blogspot.com/
:::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::
- REDACTOR-ȘEF, Teodor Dume, scriitor, Oradea/Romania
- REDACTOR, MIOARA BĂLUȚĂ, scriitor, Bacău/Romania
- VERONICA LERNER, scriitor/Canada
ÎN ACEST NUMĂR:

Poezie, Eseu, Cronici, Proză, Evenimente, etc...

SEMNEAZĂ un număr de peste 100 de autori:

* Gheorghe GRIGURCU, *Petre ȚUȚEA, *Gellu DORIAN, *Nicolae SILADE, *Daniel CORBU, *Ionuț CARAGEA, *Florin MUGUR,  * Ionuț CARAGEA, ÎN MEMORIAM: Constantin FROSIN, *Djamal MAHMOUD, *Ottilia ARDELEANU, * Teodor DUME, *Teo CABEL, *George TERZIU, *Dumitru ICHIM, *Viorel BOLDIȘ,(Italia), *Mioara BĂLUȚĂ, *Veronica PAVEL LERNER, *Ella POENARU, *Alexia BĂDESCU, *Atila RACZ,(Irlanda), *Daniel LUCA, *Amalia ACHARD (Franța), *Cadar KATALIN, *Camelia BOȚ, *Nelu CAZAN, *Alexia EMA, *Florentin SORESCU, *Ian DAVOS, *Marcel VIȘA, *Savu POPA, *Paul COCULEANU, *Dan CASUNEANU, *Costel ZȘGAN, *Alin GHIORGHIEȘ, *Melania BRICIU ATANASIU, *Dragoș VIȘAN, *Nicu GAVRILOVICI, *Viorel BIRTU PIRAIANU, *Adrian PĂPĂRUZ, *Gheorghe APETROAE, *Daniela BÂRZU, *Eduard BUCIUM, *Nely VIERU, *Dani ANTON, Carmen PASAT, *Constanta POPESCU, *Vlad ANGHELESCU, *Firoiu CRISTINA MARIA, *Alin Claudiu BACIU, *Alexandru SEBASTIAN, *Vasile IONAC, *Marian MALCIU, *Eugenia BUCUR, *Maria VASILESCU, *Ileana VLĂDUSEL, *Radu-Andrei POPA, *Rotariu Vasile DOREL, *Dan TIPURIȚĂ, *George Adrian POPESCU, *Marian Valentin URSU, *Ionuț Tiberiu-BALAN, *Radu Gligor, *Nicolae RADU, *Mihaela LENUȚAȘ, *Marin MOSCU, *Vasile Culidiuc, *Ion COJOCARU, *Traian ABRUDA, *Daniela Mancaș BALAIITA, *Frențescu OANA, *Mihai BURICEA, *Cristina DAVID, *Gabriel STĂNCIULESCU, *Nicolae TOMA, *Ioan DRAGA, *Viorica CRECAN, *Ștefan Doroftei DOIMĂNEANU, *Daniel DUMITRU, *RTC...

***Grupul ZBOR SPRE ÎNĂLȚIMI (administrator: Camelia BOȚ)

* Rodica Ochiș

*Ianuș Catalin

*Mugurel Pușcaș

*Cornelia Mazilu

***Grupul ZBOR SPRE ÎNĂLȚIMI: 

- Concurs duminical

- Topul lunii

- Poezia lunii

*** ORDINEA ESTE ALEATORIE!

Vă mulțumesc, dragii mei,  pentru colaborare!

Textele pentru numerele din noiembrie (21-22) rog să le postați în grupurile: *Academia de Poezie, Artă și Literatură - Teodor Dume și Extemporal liric - grup.

Cele mai reprezentative vor fi publicate în revistă.

Rugăm să faceți o selecție de texte care să vă onoreze. Folosiți diacriticele și o formă corectă pentru plasare în pagină.

Teodor Dume, redactor-șef

***********************************************************************************

Veronica Pavel Lerner, carte: Disonanțe de bon - ton

Disonanțe de bon - ton este cea de-a 8/a carte a scriitoarei Veronica Pavel Lerner, din Canada. Șase dintre ele au apărut la Edituri din Romania în anii 2000,2001, 2006 ,2015, și 2018, iar două în Canada în anii 2001 și 2002.
A publicat în peste 10 antologii de poezie și proză scurtă.
Cartea de față,Disonanțe de bon - ton, a apărut în acest an, 2019, la Editura Coresi Publishing House. Are 218 pagini între care găsim 44 de texte de proză scurtă împărțite în 5 subtitluri ("Ai carte, ai parte","Cumpărați, Cumpărați, Cumpărați,"Caută acul în carul cu fân","D-ale canadianului" și "Călători din toate țările, uniți-vă" Cartea este ilustrată de Adelaida Mateescu cu desene apărute în ultimii ani în revista literară online "LaPunkt".
Prezenta lucrare apare în format digital și tipărit.
Coperta:Leo Orman
Ilustrațiile de pe copertă:Adelaida Mateescu

Veronica Pavel Lerner s-a născut la București. A emigrat în Canada în 1982, la Montreal, iar în 1997 se mută la Toronto, unde își desfășoară în prezent activitatea de om de știință, editor, poet și eseist.
Iată motivația cărții expusă de autoare:
"Întămplările povestite sunt autentice, nimic nu e inventat.Tot ce am făcut a fost să observ partea comică din locurile unde mă aflam, fie că era vorba de vizite la doctori, de alergături prin mall-uri, sau de călătorii de agrement. Sper ca cititorul, trecut cu siguranță prin situații asemănătoare cu ale mele, să se regăsească în multe din pățaniile descrise."
(Veronica Pavel Lerner)

Nicu Gavrilovici: Univers strâmt

Și voi muri odată, nu știu când
Și voi renaște pe un colț de stea
La fel, de tine, dornic și flămând
Sperând să fii în veșnicii a mea.

Și voi cânta un cântec absolut
Cu nove alergând prin galaxii,
Sperând în lumea mea din nou să vii
Să redeștepți iubiri în al meu lut.

Vom fi ce nimeni cândva n-a mai fost
Sub cerul descărnat în nori transfugi,
Ne vom petrece zilele în rugi
Iar noaptea pieptu-mi fi-va-ți adăpost

Și-ai să-nțelegi că toate au un cost
Și-n univers nu-i loc unde să fugi.

Amalia Achard: Ține-mă minte...

Înfaşă-mă în amintiri
şi strâns mă ţine-n gândurile tale
când ale vieţii uneltiri
vor presăra-ntre noi un timp şi-o cale.

De-ţi va fi dor de primăveri
în ochii tăi voi răsări mai verde
şi-un soare plin de mângâieri
aprinde-voi ca să mi te dezmierde;

de vei voi s-asculţi un cânt
eu îngâna-voi murmure şi şoapte
şi dulce am să te descânt
de suferinţe şi dureri răscoapte;

îţi va fi dor de-un "amândoi",
vei sângera de-amare sentimente,
iubirii ce-am crescut în doi
eu voi zidi, din stele, monumente.

Ştiu că vei vrea cu dinadins
pe veci să mă păstrezi tot vie-n minte,
vei fi convins că m-ai convins
să-ţi stau în gând sfioasă şi cuminte,

dar dac-o fi să mă visezi
cu trup de iarnă, rece şi străină
că-ţi ning în suflet cu zăpezi
căzute dintr-o palidă lumină,

e semn, iubite, că mă pierzi,
mă scurg din amintiri printro fisură,
am stat cât am putut, dar, vezi
şi veşnicul are contramăsură.

Gheorghe Apetroae: LITERATURA: Nichita Stănescu - „ LA ÎNCEPUTUL SERILOR”

Poem comentat

În poemul ”La începutul serilor” se impune, de la început, prin titlu, sideralitatea, un principiu valoric de determinism cazuistic al gesticii umane, cu acea ființare simțită de poet în suprema liniște, în metafora versului : ”Dacă ridicai o mână, se făcea în arbori tăcere.” Căutarea lăuntricului cu imaginea alterității, prin simpla privire a partenerei, generează o rupere a fluxului temporalității, pe care o statuează nevremelnic poetul elegiilor ideatice, în versurile: ”Când mă priveai în ochi, împietrea o clipită/ din a timpului curgătoare putere.”.. Asistăm, în continuarea poemului lui Nichita Stănescu, la exercițiul de decantare a erosului existențial în temporal, tocmai pentru crearea cadrului de reflexie poetică asupra polivalenței astrale a iubirii și asupra universalității ontologice, a ființării în sublimări ale dragostei, în care își găsește un loc bine definit și regenerator, erosul: ”Simţeam că pot adormi, visând stele locuite./ Şi, numai dacă m-ar fi atins umbra ta foşnitoare,/ aş fi putut împinge nopţile-ncremenite/ ca pe-o elice-naintând, spre soare.” . Dar, cum totul este într-o ireversibilitate existențial- temporală, poetul se relaționează facil și la acel moment al perathosului în eros, la cel al disipării și finității iubirii, un moment inerențial, pe care îl sugerează cu o deosebită subtilitate tocmai la sfârșitul poemului său, în versurile: ”..Dar tot timpul suna ceva...ceva răsuna,/ un cântec de iarba cosită, de taciturne mări,/ în care inima de-atunci îşi revărsa/ meandrele pierdutelor candori.” Da. Este, acesta, ”La începutul serilor”, un poem care prin structura sa lirică și ideatică complexă confirmă, încă odată, faptul că Nichita Stănescu deținea în construcțiile sale poetice un control permanent asupra laturilor temporalității în geometriile infinite ale existențialului și a metafizicii Universalului. Deosebit!

Nicu Gavrilovici: Ce să-ți cumpăr mamă...

Ce să-ți cumpăr din piață mamă,
Ce să-ți dărui să rămâi pe veci?
Nu există o mai mare dramă
Decât faptul că domol te treci.

Nins cu alb și desfrunzit ți-e părul,
Mamă, ce te tot grăbești spre rai?
Pe noptieră ne-nceput e mărul...
Plâng că nu mai ești precum erai.

Înspre ce privesc mirați prin ceață
Ochii tăi senini de înger mut?
Mamă sfântă care mi-ai dat viață

Ca pe o icoană te sărut

Și te-ntreb cu sufletul durut
Ce să-ți cumpăr mamă din piață?

(susa desen: colajcitadinwordpess)

Daniel Dumitru: Ce ar fi să mă îmbrac în zbucium

Voi purta
Totuși
O cămașă albă
Să îmi înșel ielele triste..
Mă voi deghiza atunci în fericire
Albă
Cu mânecă lungă
Să îmi ajungă până în cele mai întunecate
Cotloane ale coliviei de oase
De unde un metronom sughite invers
Douăzeci nouăsprezece optsprezece
Și un etcetera teribil de prăfuit
Nu...
Mă voi preschimba în mamă
Doar ele știu să iubească universul așa
Că
Din dragostea asta
Voi fi boltă cerească

Ștefan Doroftei Doimăneanu: Somnul de veghe

Versuri, versuri, versuri, versuri, versuri, versuri, versuri, versuri, versuri, versuri, versuri, versuri, versuri

Cerul și-a deschis oblonul adormind prin constelații

A deschis ochii și zarea, lăsând luna nori să pască,

Marea plină de suspine saltă-n dansuri, cu ovații

De la urse ce pe valuri, tot încearcă să plutească.

Noaptea s-a-mbătat cu stele, stelele în nori se-nhumă,

Luna urlă printre valuri restartând liniștea mării,

Votca-ajunge în sinapse şi cuvintele-mi sugrumă

Lăsând viduri în vorbire ce ating culmea uitării.

Înţepat de briza rece torn surâs în zori de ziuă,

Maci crescuţi prin ochi de soare înfloresc pe valuri creţe,

Timpu-mi sufă în ceasornic, eu bat gândurile-n piuă,

Și aştept ca nostalgia, ochii-mi tulburi să-mi răsfeţe.

Mă retrag în amintire unde timpul meu se-ascunde

Şi adun din pleoapa minţii mici scântei de ironie,

Soarele-mi închide ochii, asmuţind zeii din unde

Să-mi descânte răsăritul, vis să-mi dea în insomnie.

Mă întreb de ce-mpreună pictăm flori pe răsărituri

Şi pe genele iubirii coasem încă tinerețe,

De ce eu şi de ce marea scoatem dor din infinituri

Şi îl oferim degrabă celor ce-și doresc tandrețe?

Câte vrăji se țes în unde, câte ritmuri bat în maluri,

Câți luceferi mai încântă strălucind prin constelații,

Prin privirea tristă-a lunii se mai plimbă irealuri

Sau iubirea e proscrisă să-nflorească-n rezervații?

-----------------------------------------------------------

Votca s-a-mpăcat cu zorii şi a dispărut din sticlă

Somnul trage-ncet la rame, clipind des, fără motive,

În lumini de întuneric, ziua, visul îmi reciclă

Doar iubirea mea din mâine zburdă-n visuri senzitive.

Viorica Crecan:Iubirea nu pleacă...

...............................................................................
Iubire nu pleca, te rog să m-ai rămâii,
Hai, te rog în brațe, că vreau să te strâng.
Să-ți simt inimioara zbucimată cum îți bate
Și-apoi tu poți să pleci,că eu, rămân să plâng.

Vremea de afară-i mohorâtă și plânge cu mine,
Picuri mari de ploaie cad, ei mă mângâe.
Vântul adie, șuerând ușor, că tu ai plecat,
Iar eu nu pot să cred, că dragostea s-a spulberat.

Nu pot să dau crezare, la vorbele tale,
Știu că iar vei reveni că n-o să ai scăpare.
Dorul în suflet ți-l voi duce, până atunci,
Liniște mea din suflet, ea va dispărea.

Poate va veni și ziua-n care, de nimic, nu-mi va păsa
Și atunci, poate că și eu uitării te voi da.
Iar tu vei plânge-n urma mea,
Gustând, tristețea și vei lăcrima.

...............................................................................

Ioan Dragan: Amurgul vieții...

În umbre reci se lasă înserarea

Iar văile cu lacrimi s-au umplut,

Azi frunzele își cântă disperarea,

Ca nu sunt verzi așa ca la-nceput.

Eu aș dori să le transform destinul

Să potolesc oceanul de dureri,

Din cupa lor să le golesc pelinul

Să torn în ea balsam de mângăieri.

Dorințele-s ca frunzele ce zboară,

Gonite fără voia lor din ram,

Ce-au ruginit, dar ele-nvie iară,

În suflet pe un alb pervaz la geam.

Căci fiecare frunză-i o poveste,

Ce scrisă e în lume cu suspin,

O lungă așteptare viața este,

Doar cupă de dulceață și pelin.

Am îmbrăcat tăcerea în cuvinte

Și am venit în vale la izvor

Să-mi înnoiesc sfintele jurăminte

Să mă-nalț ca pasărea în zbor.

Am construit un pod din suferință,

Ca liniștit să trec peste necaz

Și-am să alerg pe el doar cu credință

Voi fi-n amurgul vieții în extaz!

Arad 14.10.2020

ComentariNelu Cazan

• 
  

Vlad Anghelescu:***

 Dumnezeu și Femeia

Cum nu există

în viața ta

Dumnezeu,

nici Femeia,

dar te încrezi

în apoteoza lor,

care va stinge

durerea.

Gabriel Stănciulescu: Să-i dăm iubirii un răspuns

Iubirea noastră-i o poveste,
Îmi revine-n gând, ca un firesc,
Din interior primesc proteste
Dar nu-mi piere pofta să iubesc. 

Noi ne-am promis o viață plină,
Cu îmbrațișări și impliniri,
Aștept de mult, dar ce-o să vină
Vor fi probabil răbufniri. 

Fie ce-o fi, să-mi fii aproape,
Aș vrea să stii că fără tine,
A vrut destinul să mă-ngroape
Lâng-o speranță, ce nu vine. 

Te rog rămâi, frumoasă-i viața!
Și te voi iubi, cum doar eu știu!
Din noapte-n zori și dimineața,
Mângâiați de păru-ți argintiu. 

Te-oi ține-n brațe... permanent,
Prin toți porii minții mi-ai pătruns,
Eu nu voi uita, voi fi atent...
Să primești iubito un răspuns;
Te iubesc!

Nicolae Toma: Uneori...

 Motto: „Unii oameni produc fericire oriunde merg, iar alții când pleacă.” Oscar Wilde

Uneori trebuie să pleci
Nu pentru că nu mai există iubire
Deși e greu să pleci pur și simplu

Cât poate suferi un suflet stingher
Cât poate duce povara iubirii

Din zori și până la apus
Își târește neputința
Nu cade în genunchi
Nu urlă în gura mare
Așteaptă secunda finală

Nu știe ce va fi mâine
Iar ce-a fost ieri a uitat
Prezentul vine ca o coajă de pâine
Să nu moară flâmând dar nemângâiat

Adrian Păpăruz:***

mi-a crescut un vis

încet

încet a ajuns cât o casă

acum

nu mai locuiește în mine

ci eu m-am mutat în el

visul acesta în care stau

nu are ușă și nicio fereastră

iar pereții de piatră-s rotunzi

ca o mică planetă

de aici dinăuntrul

nu te mai pot auzi

nici striga

nici măcar nu mai știu

dacă ești pe aproape

dar îmi amintesc

ce frig mi-era de tine

și ce ardeai

și cât ardeai

mi-a crescut iubito un vis

din care nu mai pot ieși

pălmuiește-mă cu orice risc...

explodează-mă

dacă nu mă trezesc

Nicu Gavrilovici: două haite

(E toamnă iar și iarăși se întâmplă...
M-aș sinucide cu o frunză-n tâmplă...)

Stejarii-nfiorați își scutur' ghinda
Iar frunzele au dat în hepatită.
Vibrând, șoptește vântul în sanscrită
Și cerul își întunecă oglinda.

Înalții brazi, cântând din cetini slujbe,
Donează conuri în cutia milei
Treziți în zori de scârțâitul pilei
Și de vacarmul zecilor de drujbe.

Vânzându-și sufletul, la fel ca Faust,
Mai marii noștri-au târguit pădurea...
Ce scapă drujba va tăia securea,
În urmă va rămâne holocaust.

Se-nchină, devastând sub ei, stejarii
Iar fagii își zdrelesc, căzând, genunchiul,
Își plânge, crengile tăiate, trunchiul...
În conturi lacome-nfrunzesc dolarii.

Făcându-și cruce, urșii-n vizuine
Se-ngroapă, stând în post și rugăciune,
Doar lupii jură că or să răzbune
Masacrul ce se face în obcine.

Adulmecându-și urma-ntre arinii
Ce-ascultă resemnați suspinul ierbii,
Visând ospețe-n care cină,-s cerbii,
Sunt două haite: cea de lupi și ,,câinii".

Dragoș Vișan: Lumina păgână în noapte

.

În noapte culorile se vorbesc să se aprindă singure

fără ajutor din afară

nu dorm deloc au insomnie și mari dureri de dinți

de la ele parcă a vrut să stoarcă adevărul vieții

banditul și violatorul întuneric

ba chiar trece metodic la faptă

.

Se suie pe galbeni și îi călărește surd la glasul mărunt

al celor ce au și datorii peste tot dobânzi uriașe

apoi pe roșii de le face pasate gogonele murate

ketchup bulion sos ori carnete de partid comuniste

.

Pe verzi de se urcă bezna grea îi face direct cherestea

pe portocalii roditori din Mediterana îi visează

pictorii luminii impresioniști

numai când se usucă și pier

îi mătură în valuri întunericul

.

Pe albi îi înnegrește bine cu cremă de ghete

sau cu păcatele șovinismului

pe negri îi adoră și le blochează disperarea

.

Pe cei violeți și pe razele ultraviolete în beznă

doar bronzul soarelui mort îi domolește -

de la craiul cel vechi

reflectat mai mult

iar de la crai nou

ce-i drept

puțin.

.

Lumina sugrumată

în noapte gâlgâie

în dureri

și se ambiționează înspre zori

să treacă iarăși la fapte

rupând somnul

binefăcător

al partizanilor beznei

în mii de bucăți

deschizând geamul

spre largul înalt

Cristina David:***

întind spre tine un braț de copac
abandonat de frunze
pe marginea drumului
coalizez
cu ploaia
prelinsă amar
pe buzele toamnei
cuvintele se desfac
în păsări negre
cutreierând singure
pe cerul îngust
îngropat în mine
ca un miez stricat

Aurel Buricea: Atâta toamnă este pe pământ

Atâta toamnă este pe pământ
pustiu de frunze moarte prin grădini
dansează diabolic cu un vânt
stârnit nebun din cer printre ciulini

Din când în când venind din temporar
se-aud strident croncănituri de ciori
ca-ntr-un cortegiu lung şi funerar
jucat în crâng de nişte bieţi actori

Un câine latră-n noapte-a disperare
lângă o moară veche părăsită
iar clipele ce curg apăsătoare
sporesc mereu o tragică ispită

E totul cenuşiu în strâmte spaţii
apusul zilei sfâşie lumina
sub spectrul din împărăţia nopţii
se lasă peste suflete cortina

Printre norii groşi şi negrii luna
nu aduce-n inimi liniştirea
ci amplifică nespus furtuna
impăienjenind strident gândirea

Şi ca tot ce mişcă să rămâie
un pustiu adânc de toamnă sumbră
ţipă trist în noaptea cea târzie
o ciovică dintr-un colţ de umbră

Viorel Birtu Piraianu:***

Într-un colț
locuiesc cu singurătatea
în aceeași cameră
uneori ne întâlnim
când nu scriu
ea mă privește
uneori pleacă pe o ușă ce nu există
aici nu locuiește nimeni
decât un suflet uitat într-un colț inutil

Frențescu Oana: Strada merge...

dau la o parte ecranul negru din marginea orei
transparența gândului sihastru
devine galbenă sărutând copacii fără frunze

din ochii șarpelui ies metafore
tulburându-mi ziua deschisă devreme

femeile în negru coborâte-n genunchi
ridică mătănii în fața catedralei
ce se rotește între pământ și cer
soarele respiră
timpul fuge
măștile cad
strada merge anapoda purtând cenușiul mulțimii
în sensuri diferite spre nimicul vopsit în albastru

Daniela Bîrzu: Cheia la gât...

n-am purtat cheia la gât am purtat-o în inimă cu ea descuiam ușile celor care
nu mă iubeau atunci păsările erau mai frumoase casele erau mai frumoase
lumea era mai frumoasă

azi sunt pe un deal însorit și nimic nu e la fel de frumos

strâng în palme o cheie mică și la fel ca atunci încerc să deschid ușile celor care nu mă iubesc

o strâng până îmi intră în carne

Gellu Dorian...

Firesc
I-am spus unui june, care mi-a atras atenţia că îmbătrînesc,
că eu nu îmbătrînesc, ci doar înaintez în vîrstă,
veșnic tînăr,
înfășurat în manta-mi, ochii
privindu-l cu îndurare, pînă cînd va încerca și el
să priceapă că unii sunt bătrîni de cum s-au născut,
înveninaţi privind din steaua singurătăţii spre lume,
nici de acolo,
nici de aici nu poţi ști cine este cel care rămîne în tine
așa cum ţi-e gîndul,
dar nici gîndul nu e atît de ușor de strunit
cînd din placenta lui te naște în fiecare clipă pe tine,
lup într-o haită de lupi,
flămînd și ghiftuit totodată de resturile fără gust
aruncate de la o fereastră de după care
nimeni nu privește și el e cel puternic
pe care toţi vor să-l linșeze
sau să i se închine în speranţa că nemurirea
trece numai și numai pe acolo,
apanaj al celor ce se cred veșnic tineri,
dar el n-a înţeles nimic,
și-a tras după degete o mie de inele de aur
și a crezut că e Midas, privind la cei expiraţi
cum merg în continuare pe o sîrmă întinsă între răsărit și apus,
din gura lui săreau dinţi scorburoși,
nu cuvinte de miere,
stropi de salivă, nu petale de flori,
umerii i se făceau dealuri pline de pietre și cioate
printre care alunecau șerpi izgoniţi din rai,
i-am spus doar o singură dată că noi, cei expiraţi,
nu îmbătrînim, ci doar înaintăm în vîrstă,
șansă la care ei nu pot rîvni
pentru că s-au născut bătrîni,
iar în vîrstă pot înainta doar cei tineri.

Joc de noroc
Sunt doar șase numere din patruzeci și nouă
și eu doar unu de miliarde și miliarde de ori,
sunt în mijlocul norocului și el nu mă descoperă,
sunt un umil joker, ca al șaselea număr posibil,
și eu doar unu de miliarde și miliarde de ori,
sunt în afara norocului și el nu mă găsește în mijlocul lui,
unde mă caută,
sunt cinci numere din patruzeci
și ele nu știu că eu sunt unu de miliarde și miliarde de ori,
iar norocul are două capete descoperite
între care fac echilibru pe o sîrmă invizibilă
deasupra unui ocean
plin de rechini,
cel ce mă scoate afară din mine este cel din mine
ce mă trage de afară în mine,
altfel nu se aude nici Mozart,
nici greierii noaptea în perna pe care capul e un imens bol
din care extrag numere seci
din numere pline,
cînd va fi să fie,
moștenirea mea din America va străbate prin cabluri oceanul,
ori prin satelit,
în timp ce privesc luna din balconul casei de la Coșula,
de unde se vede cerul de dincolo de cer,
se văd florile din curtea ca un cer coborît pe pămînt,
Dumnezeu le miroase
și-mi umple borcanul cu miere,
cu faţa ascunsă după o plasă de nori pe care o dau la o parte,
și deodată toate numerele se ivesc în cele șase,
în cele cinci,
în joker plus cinci,
cablurile zbîrnîie,
sateliţii se înfierbîntă în jurul pămîntului
care se rostogolește în bolul plin de globuri pămîntești
pe care ceilalţi gellu dorian joacă la nesfîrșit
pînă cînd nesfîrșitul se va sfîrși,
și deodată Mozart,
și deodată toţi greierii mă trezesc la realitatea
prin care norocul e peste tot
și eu nicăieri.

Daniel Corbu, portret: Gellu Dorian

La ceas Aniversar:

DESPRE ABSURDUL COTIDIAN ŞI AVATARURILE INFERNULUI MIGRATOR

Trebuie să spunem de la început ceea ce nici câţiva critici adevăraţi şi nici fantoşele critice, care bat mingi de cârpă prin literatura de ieri şi de azi, nu se grăbesc să afirme: Gellu Dorian este un reper în poezia română de azi. De la debutul său cu volumul Poeme introductive (Ed. Junimea, 1986) şi până la Cafeneaua Kafka (2003) sau la Infernul mogrator, Elegiile de la Dorweiler şi Abatorul umbrelor (2018), acest poet cu o figură de haiduc din munţii Bucovinei, îmbărbit şi înăsprit în labirinturile propriei singurătăţi, a construit un univers liric cu totul şi cu totul original, la care ne invită ca într-o corabie cu douăzeci şi patru de pânze şi vânt prielnic la pupa. Afişând o conştiinţă tragică a vieţii, Gellu Dorian crede în poezie ca într-o salvare fiinţială. „Poezia va învinge tot ceea ce pe tine te-a învins”, spune poetul, convins fiind că „în poezie călătoresc cele mai frumoase femei” şi că, în realitate, „ce spune fulgerul nu e nimic / pe lângă ce spune cântecul tău de dragoste”.

Având credinţa că existenţa lumii şi chiar esenţa lumii stă în cuvânt, poetul încearcă să-şi construiască o lume cu totul a sa, un univers bazat pe limbaj. „Ochiul de hârtie” al poetului veghează. El ştie că „nimic nu poate exista în afara limbajului”. Sintetizând, am spune că există o realitate a lumii, în care e aruncată fiinţa şi o realitate poetică, magică, ideală, care poate deveni autarhică, realitatea salvatoare în care omul poate locui poetic. Pentru că în cea dintâi realitate, guvernată de legi sociale dure, fiinţa este sfâşiată, fragmentată, agresată. Realul ideal al locuirii poetice propune Gellu Dorian şi totul porneşte de la Cuvânt: „Încep a da nume lucrurilor, ele prin mine numindu-mă”. Cuvântul nu e ales la întâmplare. Iată şi translarea primei realităţi în cea propusă de poet: „A trebuit să aştept până când cuvântul să nu poată fi / numai o aritmetică învăţată / cu rigoarea nisipului: urme uşoare de apă, de peşti, valurile, mersul pe ape”. De-abia acum se poate porni în căutarea Marelui Sens, cu condiţia ieşirii din sine: „toate se roteau într-o nebuloasă oftatul meu rezumând / neputinţa cu care începeam a fi/ ieşit din sine nu mai eram întru totul decât puţinul pe care-l spuneam /sensul minor al cuvântului/ avântul secat/ elanul abulic,/ neputinţa, vai, neputinţă a neputinţei” (am citat din Întâia elegie către Rilke).

Acompaniat în căutările sale de Rilke, poetul german luat drept spadă şi scut, Gellu Dorian îşi începe discursul purificator: „Ca mâna într-o mănuşă, în realitate / mă suprave-ghez şi zic: în tot e un sens al fiinţei, în / fiinţă e un sfârşit a toate. / Cât un fir de nisip mă alătur celor ce privesc prin cuvinte.” (Bis sau revenire asupra unor aspecte poetice ale genezei poemului). Încep interogaţiile, încep convulsiile, experienţele confuze trăite într-o realitate agresivă. E numai o părere că livrescul alungă lui Gellu Dorian biografismul. Gellu Dorian este un apostol al confesiunii (confesiune care dă carnaţie poemului) şi elementele biografice alunecă pe nesimţite în poem, luând un uşor aer mitologic, creând şi aruncând în faţă un personaj cu existenţă poetică, încercând să fondeze o morală. Fără a fi un tratat liric de ontologie şi morală socială, întâlnim adesea în Elegiile după Rilke destule aforisme, versuri sentinţă sau chiar rostiri de răstire şi lovituri cu metafora-n coastă pentru calea de urmat spre trăirea poetică a celor ce s-au lăsat locuiţi de „infernul migrator”. Infernul migrator este, de altfel, şi titlul unui volum publicat în 1997 de Gellu Dorian. Nu vom încerca decriptarea acestui titlu frumos, simbolizator, cheie a unei metafizici descifrate de noi atunci când luam în discuţie Infernul discutabil. Artileria grea a acestei cărţi e un poem dramatic, desfăşurat după model antic, în care vorbesc pe rând personajele disperate ale unor timpuri la fel: Autorul („căutând prin nimicuri cu migala poemului, mă neglijez pe mine însumi”), O voce, Pepelea, Omul Răului, Don Quijote rănit, Contabilul (toate ca alter ego-uri ale Autorului) şi mereu Corul (antic!), care întăreşte şi îmbogăţeşte rostirile celorlalţi. În Infernul migrator, singurul poem care poate concura Elegiile scrise de Gellu Dorian cu Rilke şi fără Rilke, lumea nu prea are sens. Zice poetul, prin intermediul Corului final: „Nimic însă nu bănui, că în dosul nimicului / mulţi se zbat de fericire şi uită / câtă risipă de sens / şi câtă neîmplinire zidesc?” Chiar dacă vorbeşte despre sens, despre absurdul existenţei, despre limită, geneza poemului, sau despre dragostea cântată când „cerul se face mormânt al privighetorii”.

Gellu Dorian probează o ceremonie personală a poemului, o farmazonerie şi un fast autentic, care cuceresc la lectură. Uşoara prolixitate a textului liric, la autorul Elegiilor după Rilke (1993), dar şi a profundelor şi pe nedrept atât de puţin comentatelor cărţi Singur în faţa lui Dumnezeu (2002), Poetul - poem jurnal (2011) şi Cafeneaua Kafka (2003), Gramote (2020) vine, probabil, din dorinţa autorului de a oferi întreaga magie, de a spune totul. În ce ne priveşte, aşezăm pe acest poet grav, profund, metafizic, apostol al migalei şi al dezmăţului ideatic, în prima linie a generaţiei ‘80. Intertextualitatea, autoreferenţialitatea unui consecvent constructor de univers liric, ludicul, biografismul fragmentar îşi află locul în cărţile sale, ca şi livrescul, trăsătură definitorie a acestui poet de excepţie.

Și din partea Redacției Reviste Extemporal liric;

Teodor Dume: Ultima zi pe pământ...

azi nu mai am nevoie de apă și nici de mâncare
o să adorm flămând cu burta lipită de spate
și în visul ce va fi să fie
înspre dimineață
știu că voi fi în altă parte de lume
disperat precum cerul când atinge pământul
voi cerși la ușa lui Dumnezeu
nu apă și nici mâncare
ci puțină dragoste și îndurare
în cele din urmă îndurerat îi voi cere
să mă mai lase o zi două să
pot privi în trecut
să-mi mângâi copilul
și să iau cu mine o mână de pământ
din locul în care se odihnește mama
și când va veni noaptea voi rupe din mine
puțin câte puțin si îmi voi hrăni moartea
cuminte voi privi cerul și
din când în când
mă voi uita la ceas
la ceasul de pe perete care
îmi strica jocul când îl trezea pe tata
acele lui vor bate zgomotos și încet
ca o inimă obosită
timp în care
ochii mi se vor închide tot mai mult

la poarta la care voi ajunge
unde oamenii se dezbracă
de păcate și de lume
mă va primi Dumnezeu
apoi mă va duce undeva
la marginea
unei câmpii de unde
mă voi conecta
la lumea din care am venit

(din volumul: Dumnezeu, tăcut ca o lacrimă/ ed.Pim - 2020)

Ottilia Ardeleanu: change password

instalez de ceva ani sisteme de operare și softuri
am luat-o de jos mai întâi am fost numită
mama tastaturii și a imprimantei
biții curgeau prin venele mele și acum mai sparg câte un vas de sânge
experiența îmi asigură vergeturile și ochelarii
de aproape văd toate etapele de schimbare
structuri întregi pornind de la cabluri și prize
suișuri-coborâșuri pe niște scări din mozaic nesusceptibil de alunecare

formatez câteva dispozitive externe cu informații brute
tentante unei rețele de băgăcioși în aplicații și baze de date
am un program de alienare a ceea ce încă mai simți
butonul delete este disponibil la orice oră

uneori se strică hardul și proprietarul riscă să piardă tot
atunci încep lecția de comunicare între două computere și un cablu
e un fel de dragoste la prima vedere cedez totul unuia singur
împărtășesc toate cunoștințele unuia spre celălalt
în speranța că voi recupera măcar fișierele de conștiință și dedicație

nu abuzez de semnătura digitală deși e pur și simplu unică
și mă declară cumva tutelară de fapt e o comoditate în plus traiului
sau cum să-l mai numesc poate reflex condiționat

mă declar mulțumită zilei de printare a unor satisfacții
nici măcar bucuria nu o pot primi decât printr-un card de recunoaștere
mă bazez pe drepturile de acces dintr-un cititor de amprentă

mi se cere prea des să schimb parola
intruziunile suferă de paranoia
restricționez totul până la deplina uitare
și când pe discul corupt se află acea dragoste neîmpărtășită
mă zgârie urât că trebuie să șterg totul cu un singur click