La mulți ani, România mea!

Câteodată dulce, altădată amară,
uneori e iarnă, alteori e vară,
câteodată slabă, altădată grasă,
uneori mi-e dragă, alteori nu-mi pasă,
câteodată curvă, altădată sfântă,
uneori urâtă, alteori încântă,
câteodată doarme, altădată-i trează,
uneori e laşă, alteori vitează,
câteodată apă, altădată foc,
uneori aleargă, alteori stă-n loc,
cateodată-i oarbă, altădată vede,
uneori timidă, alteori se-ncrede,
câteodată bună, altădată rea...
Ţara mea-i orice, dar e ţara mea!

(Viorel Boldiș)

Daniel Corbu: ESTETOGENEZA.

Într-o adresare către efeseni, apostolul Pavel prevedea dispariţia profeţiilor (născute din cunoaştere speculativă) şi pleda pentru CUNOAŞTEREA FAŢĂ CATRE FAŢĂ (facie ad faciem). Dar cum? Dialogul e, la urma urmelor, un fenomen pe cât de fascinant, pe atât de pragmatic, pentru că poate separa masca de rolul real. Şi pentru că poate revela ceea ce eu aş numi estetogeneza.

Prin urmare, cunoaşterea este hiperverbală. Suntem supuşi logosului. Suntem logofagi din tată (ceresc, neceresc)-n fiu şi nepot. Pornind de aici, se vede de la o sută de leghe că dialogul e învăţământul omiletic. Iisus n-a scris decât o singură dată şi atunci pe nisip. Dar a vorbit mereu. Despre acea scriere pe nisip cu bastonul se spune că e o scriere cu divinitatea. SCRIEREA CU SINE, descoperită de moderni e scrierea doar cu misterul articular al fiinţei tale, într-un proces de autocunoaştere.
Ne învrednicim să constatăm, nu fără apăsat fior, că acum grafomania (în sensul bun al cuvântului, nu în cel pejorativ de azi!) mi se pare o cruce în sânge, un dat existenţial al omului în lume. Există: scrierea pe pietre (mă rog, şi pe pereţi), scrierea pe nisip, scrierea pe hârtie (cu cerneală, creioane, cu sânge), scrierea pe suport electronic. Pe orice suport se pot scrie lucruri esenţiale şi se pot scrie prostii. Reîntorcându-ne în timp, constatăm că Buda, Socrate şi Iisus au refuzat scrisul. Oare din ce raţiuni? Pe de altă parte, citim evangheliile şi suntem sideraţi de profunzimea dialogurilor şi a zicerilor celui care refuza scrisul.

Eveniment editorial

Editura ,,ŞCOALA ARDELEANĂ" (Director, VASILE GEORGE DÂNCU), anunţă ca Eveniment editorial, lansarea cărţii de poeme 𝑺𝒑𝒓𝒆 𝑭𝒆𝒓𝒊𝒄𝒊𝒕𝒖𝒍 𝑵𝒊𝒄𝒂̆𝒊𝒆𝒓𝒊. 𝑨𝒏𝒕𝒐𝒍𝒐𝒈𝒊𝒆 𝒍𝒊𝒓𝒊𝒄𝒂̆ (ediție definitivă, 586 pagini, academic) de 𝐃𝐚𝐧𝐢𝐞𝐥 𝐂𝐨𝐫𝐛𝐮, care va avea loc sâmbătă, 10 decembrie, ora 18.00, la Târgul de Carte Gaudeamus București (Romexpo, Pavilionul B2, standul Editurii Școala Ardeleană).
Cartea are o Prefață de Ioan Holban și o Postfață de Acad. Mihai Cimpoi.
Prezintă: ŞTEFAN MITROI , PAUL GORBAN, VASILE GEORGE DÂNCU

La mulți ani, Nicolae Silade!

 

Pe 4 decembrie e ziua unui Om deosebit,

Nicolae Silade !

Fie ca zâmbetele celor dragi să vă însenineze ziua iar dragostea lor să vă călăuzească în drumul vieții.

La mulți ani,

din partea mea personală dar și din partea redacției revistei Extemporal liric!

Ana Urma: recenzie: Ferestre spre marginea lumii, de Teodor Dume

 Nihil sine Deo

Teodor Dume ni se descoperă cu eleganță și rafinament în poezie. O poezie existențialistă din care aflăm că în viața pe lângă dezlănțuitele iubiri există prezențe nevăzute înscrise în ordinea ei atât de firească, una dintre cele mai răscolitoare fiind moartea. Fin cunoscător al vieții, prin cunoaștere, experiențe și autodepășire, poetul dă prioritate în poezie trăirilor umaniste. Sufletul asemeni umbrei este făuritorul unor imagini care ne duc cu gândul la florile tristeții de tip baudelairean. Și poate că, asemănarea nu este întâmplătoare dacă ne gândim că volumul anterior celui de față,Quand les ombres traversent la rue, semnat Teodor Dume, apare la început de an 2019, în Franța.Am putea crede că între poet și Univers există un fluid nevăzut purtând energiile creatoare, un fluid presărat cu evenimente și trăiri variabile pe etape, reprezentat ca un segment al existenței, mărginit de două constante primordiale: nașterea și moartea. Evenimentele dintre cele două constante: copilăria, adolescența, maturitatea cu încărcăturile și trăirile specifice, par să fi ordonat și contribuit la creșterea spirituală și știința poetului de a transpune în poezie forța ideii, a emoției, menite să seducă prin vers cititorul.Aflându-se pe un traseu ascendent, cu fiecare carte tipărită (nouăsprezece),poetul pătrunde în abisul metafizicii arzând etape și ajungând la o smerenie care dă înțelegere și greutate cuvântului, iar eul împlinit doar întors spre înăuntru se eliberează prin ferestre deschise într-un anume loc, un loc unde nimeni nu intră/ nimeni nu iese/Ferestre spre marginea lumii. Alte ori același lăuntru devine abis într-o singură zi, ziua în care nu poate privi în ochi pe nimeni,ziua în care propriul ochi îl analizează critic: atunci cobor în mine precum ploaia/ peste verdele ierbii/ îmi privesc sângele/ și nu spun nimic/ deși/n-am apucat să văd/ ce mai lipsește din mine/ Lăuntrul înlăuntrului.Ca o dominantă a viziunii poetului este prezența imaterială a sufletului. O viziune bogat ornamentată de experiențele și trăirile unui spirit profund. Sufletul său are răni, cicatrice, devine monedă de schimb pentru inima cuiva drag: în schimb îți voi da sufletul/Supravețuire în doi.Deși: niciun gând nu-mi poate schilodi sufletul/Decolmatarea prin rugă, vom descoperi:sub cicatricea rămasă pe suflet/ Fotografia în formă de inimă și altfel de răni: singurătatea, indiferența, neliniștea, lacrima, aminitirile. Toate în strânsă legătură formează un cerc imaginar cu semnificații larg valabile, un cerc neînchis încă de acel binecunoscut: nu pleca, tată!/În memoriam, copilăria. Poezia este cartea de vizită a poetului atras de ideea însingurării, a cufundării în propria melancolie sau poate că a unei dureri însoțită de supoziții, închipuiri și goluri ale ființei care precipită versul prin reacții și stări cum sunt: tristețe, reculegere, uitare sau slăbiciuni aproape senzoriale. Ideea de proiecție a trăirilor contopite trupului creează o realitate ușor astrală, o părelnicie tactilă, asumată prin rostire și scris: câteva umbre navighează/ în zigzag prin sângele meu// din toamna care-și scutură tristețile/ peste umerii mei/ Nu-i bai;ducându-mi tăcerea în spate/ ca pe un rucsac/Îndeajuns cât să-mi pot grava numele;de atunci sub cicatricea rămasă pe suflet/ simt furnicături/ Fotografia în formă de inimă; nici nu știu cine sunt/ negreala sufletului îmi iese prin pori/ Rătăciri..
Poetul Teodor Dume, pare să fi descoperit armonia lirică a tăcerii atât de râvnită într-un prezent modern, zgomotos și supratehnologizat.O tăcere atentă, în care doar scârțâitul peniței sau zgomotul tastelor se aude printre gândurile sfârșite în cuvinte: umerii îmi sunt acoperiți cu tăcere; ambianța calmă, destinsă: tăcere…/undeva la capăt de zi se moare/Un fel de înstrăinare; mâine e o altă zi/ pe care o umplu cu tăcere/ Îndeajuns cât să-mi pot grava numele. Ideea de mișcare și reculegere sunt călătoria sau căderea în adâncul ființei, urmate de zborul tainic, folosind simboluri ale înălțării: aripi, sus, cer, explicate în vers: zborul cu o singură aripă/ nu-i decât zbaterea clipei/ peste tot ce va urma// chiorâș cineva mă privește de sus/Zbaterea clipei.Tăcere, liniște, singurătate, sunt necesități absolute ale reveriei pentru crearea universului propriu în care-și proiectează cu îndrăzneală ființa, lăsându-ne totuși ferestre deschise prin care să-i descoperim sensibilitatea iar acele zbateri neștiute vor elibera în ascensiune (zbor) eul creator cu o bucurie lucid reținută, ca o rugăciune izbăvitoare pentru suflet.Poezia este pretext de reflecție și comunicare, reconstituie din fragmente disparate un univers liric, un univers plăsmuit din umbre și lumina însoțitoare. Interiorizat sau exilat în singurătate poetul decelează cu tristețe și discernământ propria memorie, recuperând și transpunând în vers, amintirile. Dorul, iubirea, singurătatea devorantă, sunt ipostaze frecvent revelate printr-o exprimare meditativă, gravitatea transpunerii în vers trezindu-ne întrebarea: oare ce eveniment, ce trăire specială îl determină pe poet să aducă în sfera firescului, cu seninătate și dezinvoltură, subiecte ca: moartea, durerea, tristețea. Aflâdu-se într-o permanentă comuniune cu un dincolo, observăm armonia, împăcarea dar și efortul până la dificultate pe care le întâmpină în construirea relației cu Dumnezeu. Traseul este unul sinuos, dar se poate ghici că demersul ideatic continuă și își atinge țelul; m-am aliat cu singurătatea și/ din când în când cu Dumnezeu/În memoriam, copilăria;par un comdamnat interogat de moarte/ Dumnezeu se face că nu vede nimic/ Dor de mama;l-am strigat pe Dumnezeu/ nu mi-a răspuns/ Dumnezeu nu mi-a răspuns.
Raportându-se la divinitate din perspectiva unui cunoscător intimist trecut de faza căutărilor:privilegiul de-a ajunge la capăt/ mi-l dă panorma din sufletul lipit/ de obrazul lui Dumnezeu/ ca un sărut/ Nu-i bai;versul devine povață: în viața asta/ așa se bate la ușa lui Dumnezeu/ Rugăciunea dintre respirații. Prin această raportare permanentă la divinitate înțelegem că Teodor Dume-poetul se află în etapa întâlnirii cu Dumnezeu, un Dumnezeu atent la fiecare cuvânt al său. Pe parcursul lecturii vom întâlni o superbie a morții din care nu lipsește credința și speranța aleatorie, că mai presus zbaterilor umane există și un hazard al unui alt fel de împlinire, o împlinire a bucuriei prin cuvântul scris. Simplificând pot spune că am reușit să identific trecerea comună dar cu folos a timpului drept temă a poeziei dumiene. Fie că ne vorbește de revărsările unui azi înspre ieri trecând prin anotimpul primenirii ființei niciodată pierdut copilăria, cu reveniri în prezentul gânditorului matur, sensibil,cuminte (citat din prefața de Atila Racz) și culminând cu moartea (viitor), poezia lui Teodor Dume este înnobilată de binecunoscut dicton latin: Nihil sine Deo.
(Ana Urma, Vaslui)

Nr: 19-20(82) octombrie 2022

Revistă de Cultură, Artă și Literatură. Apare bilunar la Oradea/ România  ISSN 2667-5620    Director: Teodor Dume    

Director/fondator:Teodor Dume

Redactor-șef: Teodor Dume (Romania)  

      Redactor: Petruța Niță (România)                                       

 Redactor: Mioara Băluță (Romania)

          Redactor: Aurelius Belei (România)    

       Cum să depășești limita, când limita ești tu însuți         (Gheorghe Grigurcu)

====================================

* Mulțumim tuturor colaboratorilor!

* Revista se poate accesa prin Google

* Selecția textelor, în vederea publicării, se face din Extemporal liric - grup

* Cei care postează cu mențiunea *drepturi de autor rezervate, nu vor fi publicați

Sprijin financiar, benevol: DONAȚII,  Cod IBAN RO76BTRLRONCRT0621981301 Banca Transilvania, Filiala Oradea. Titular: Teodor Dume

Nota redacției  ===========================================================================

Rugăm insistent pe toți cei care doriți să vi se publice creațiile literare în revista Extemporal liric să respectați câteva reguli:
* Pentru selecție, în vederea publicării în revistă, postați textele numai în Extemporsl liric - grup
* Lângă titlu rog să specificați (pentru selecție revistă)
* Nu specificați sub text Drepturi de autor rezervate pentru că acele texte nu vor fi selectate în vederea publicării
* Nu distribuiți textele de pe alte grupuri pentru a nu crea confuzie privind numele autorului
* Folosiți diacriticele și respectați normele gramaticale
Vă mulțumim pentru înțelegere

Teodor Dume, redactor șef

Nr.17-18(80) septembrie 2022

  Revistă de Cultură, Artă și Literatură. Apare bilunar la Oradea/ România  ISSN 2667-5620    Director: Teodor Dume    

Director/fondator:Teodor Dume

Redactor-șef: Teodor Dume (Romania)  

      Redactor: Petruța Niță (România)                                       

 Redactor: Mioara Băluță (Romania)

          Redactor: Aurelius Belei (România)    

       Cum să depășești limita, când limita ești tu însuți         (Gheorghe Grigurcu)

====================================

* Mulțumim tuturor colaboratorilor!

* Revista se poate accesa prin Google

* Selecția textelor, în vederea publicării, se face din Extemporal liric - grup

* Cei care postează cu mențiunea *drepturi de autor rezervate, nu vor fi publicați

Sprijin financiar, benevol: DONAȚII,  Cod IBAN RO76BTRLRONCRT0621981301 Banca Transilvania, Filiala Oradea. Titular: Teodor Dume

Nota redacției  ===========================================================================

Rugăm insistent pe toți cei care doriți să vi se publice creațiile literare în revista Extemporal liric să respectați câteva reguli:
* Pentru selecție, în vederea publicării în revistă, postați textele numai în Extemporsl liric - grup
* Lângă titlu rog să specificați (pentru selecție revistă)
* Nu specificați sub text Drepturi de autor rezervate pentru că acele texte nu vor fi selectate în vederea publicării
* Nu distribuiți textele de pe alte grupuri pentru a nu crea confuzie privind numele autorului
* Folosiți diacriticele și respectați normele gramaticale
Vă mulțumim pentru înțelegere

Teodor Dume, redactor șef

Gela Enea: Ubicuitatea divinității

(cronică la volumul Moartea din vis, de Teodor Dume)
Moartea din vis nu este cel mai recent volum pe care l-am primit de la Teodor Dume și nici singurul unde, încă din titlu, autorul își propune și ne propune o zonă onirică a morții.
Cartea a apărut înainte de pandemie, în anul 2020, fiind publicată la Editura pim, copertă și tehnoredactare, Mioara Băluță.
Citit acum, titlul pare o premoniție a ceea ce omenirea a trăit, nu în vis, ci aievea, din păcate.
Lecturând mai multe volume de versuri ale lui Teodor Dume, nu e dificil de remarcat obsesia pentru această temă a morții, cu întreg evantaiul de motive lirice, precum întunericul, frigul, amintirea mamei sau a tatălui, lacrimile, crucea, mormintele, retorica unei divinități de la care se așteaptă salvarea, etc.
Ba chiar, într-una dintre poeziile volumului citat moartea are și un prenume, Ana, aluzie, pesemne, la femeia-jertfă din cunoscuta baladă populară cu circulație în întreg spațiul balcanic.
Pentru Teodor Dume, cel puțin în incipitul volumului, moartea reprezintă un fleac, deși termenul ascunde o doză de ironie amară, iar ceremonialul funebru capătă tensiune prin invocarea fiicei a cărei misiune nu este ușoară: ”îmi voi ruga fiica/să tragă întunericul de pe mine/și când o să deschid ochii/în fereastră va sta Dumnezeu.”( Moartea din vis, un fleac)
Sub forma monologului adresat, luându-și drept interlocutor imaginar de oriunde și de oricând, poemul Nu e bine să mori sugerează momentul oportun al stingerii (oare există un asemnenea moment?!) și anume, seara: ”dacă tot e să mori/e bine să o faci mai spre seară/când umbrele se retrag mai spre carapacea nopții/ nu e bine să mori când lumea/stă de vorbă despre una-alta și/nici nu e bine să-mprumuți/din viața altora”. Totuși, fără să te-mprumuți, la nevoie, și de la alții, mi-e greu să cred în supraviețuire.
Poemul Soldatul cu o singură glorie începe, inspirat, cu această confesiune: ”singura mea glorie/este tăcerea/și-i atât de puțină încât/nu mă aud când trec printre lucruri”.
Similitudinea dintre umbră și moarte sau considerarea umbrei ca mesager al morții sunt pretextele poeziei nimicul din umbră de unde citez: ”când dorința devine/un cuib părăsit/de vrăbii/și/ambele brațe îți sunt amputate/de frică în interiorul tău crește o umbră/singura cu ochii de piatră/ce crește/tot crește”.
Și va fi dragoste este poemul în care Teodor Dume, cumva pe urmele lui Arghezi în De-a v-ați ascuns, imaginează o scenă de familie, cu Dumnezeu în ipostaza unui tată pe genunchii căruia fiul s-a așezat firesc pentru a afla răspunsuri fundamentale: ”voi ști unde se tot duc oamenii/în pământul de sub pământ/sau în cerul de sub cer”, iar trăirea de după nu este sinonimă cu melancolia, cel puțin așa crede poetul: ”nu voi fi trist/din lumea mea se va naște/o altă lume cu un singur rege/supus sufletului...și va fi dragoste/și va fi dragoste”.
Fiul păstrează cu pioșenie amintirea mamei căreia îi dedică textul Mamei plecată prea devreme și trece de la acte eroice, de exemplu ”agită cerul”, la stări exteriorizate prin plâns și tot el, copilul, desenează un măr iar, în dialogul cu Dumnezeu, îi spune: ”jumătatea cea mare ți-o dau ție/cealaltă o păstrez pentru mama”. Se pare că, în acest tablou liric, jumătățile unui întreg nu sunt egale, ceea ce contrazice logica.
Semnul morții, în manieră clasică, este sunetul clopotului: ”clopotul a bătut în dungă/s-a dus și mătușa.” (Mamei, plecată în lumea fără timp).
Că funcționează după o aritmetică personală, ne convinge Teodor Dume și prin operația de împărtire a ființei sale la trei: ”azi voi învăța cât să dau vieții/cât morții și cât să/las lui Dumnezeu”. (Față-n față cu mine)
Observ un alt tip de interacțiune a poetului cu divinitatea, în poemul Țipătul umbrei: ”acum stăm amândoi între două drumuri/și ne privim.”
Dacă Teodor Dume alege versificația modernă, alternând măsuri scurte cu măsuri mai lungi și optând pentru versul liber, în privința titlurilor este indecis în a le scrie cu majusculă sau cu minusculă, iar abordarea relației cu Dumnezeu, a cărui imagine domină volumul și creează, la un moment dat, impresia de deja-vu, se realizează în manieră tradițională și într-o atitudine de evlavie ori, dimpotrivă, conflictuală, dacă e să credem ce spune în versurile: ”deseori mă cert cu Dumnezeu/pentru toate răutățile lumii/nu pentru că ar fi vinovat”.
Patetică prin râuri de lacrimi ce curg și care se constituie în rama fotografiei tatei, prin soarele ce are ”sânge în priviri” poezia Tată, e 4 aprile conține secvențe înduioșătoare și credibile, precum: ”fără tine nu mai suntem noi/toate lucrurile sunt mici/întâmplător sau nu/Dumnezeu privește și tace”.
Teodor Dume se confesează: ”mă retrag în mine/pentru a mi se ierta ceea ce am fost/o taină”, dar nu de iertare ar avea nevoie poetul, chiar dacă se autodefinește ca fiind un mister, ci de cititorii care iubesc poezia sa și care pot devoala misterul în care , spune poetul, s-a camuflat pentru un timp.
Îi dorim succes în această complicată relație cu cititori inteligenți și răbdători, capabili să parcurgă Moartea din vis și să rămână într-o continuă stare de veghe.

(Gela Enea,

cronică la volumul Moartea din vis, de Teodor Dume

Publicat în revista Oltart/ 2022)

Petronela Apopei: Oglinda de suflet

(recenzie: Față în față cu mine, de Teodor Dume. Editura Pim/Iași)

„Într-o viață de om singura datorie pe care o lași pe pământ este adevărul” susține Teodor
Dume, autorul volumului de poezie „Față în față cu mine”, apărut în 2018, la Editura „Pim” din
Iași, un volum reflexiv, cu o încărcătură din artileria grea a cuvântului.
Un scriitor prolific, artizan al cuvântului, Teodor Dume creează un poem de factură
postmodernă, cu puternice valențe filosofice, bazate pe o vastă experiență de viață și scriitură,
surprinzând de fiecare dată cu mesajul transmis, cu emoția produsă, rod al unei munci sisifice în
slujba Frumosului.
Împătimit de viață și trăire, poetul Teodor Dume pornește în călătoria lirică prin
redescoperirea sinelui („azi stau față în față cu mine / pentru a-mi putea da seama / cât sunt
adevăr / cât minciună și / cât sunt eu / ceea ce înseamnă / că fac parte din lumea / lucrurilor ce
încă respiră // azi voi învăța cât / să dau vieții / cât morții și cât să / las lui Dumnezeu” – Față în
față cu mine) acel prim pas în descoperire și cunoaștere a „tainelor” (L. Blaga) ce ni se dezvăluie
ochilor minții.
După acea „înfățișare” a poetului cu sinele, conștientizarea eului creator este pregnant, o
apariție rară, spectaculoasă în arealul poeziei românești contemporane: „în lăuntrul meu e o
pădure de mesteceni / o mare de alb pe care / nimeni nu o revendică / dimineața / aud răsăritul /
spunând rugăciunea zilei / la amiază / soarele lăcrimează tăcut / e multă durere în ruga luminii /
undeva între umbrele de mesteceni / sunt eu / un suflet / cu bilet doar dus / înspre seară / umbrele
se subțiază subit și / mestecenii se culcă în beznă / atât de trist / îmi aduc aminte de cei care / nu
mai sunt... / / prăbușirea în moarte / e singurul sens al existenței // și mâine va fi o altă zi”
(Pădurea de alb).
Deloc ales întâmplător, mesteacănul simbolizează axa lumii, stâlpul cosmic, arborele
sacru, dar și înțelepciunea, o calitate excepțională de care beneficiază autorul acestui volum (cât
și al multor aforisme), aflat într-o perioadă frumoasă a vieții (pe care el o întrevede
premergătoare înserării).
Suflet tânăr, ancorat în realitatea scriiturii, poartă în sine tristețea geniului neînțeles,
trăitor într-o lume absurdă și incapabilă de iubirea frumosului („umblă ura ca în ceasul sfârșitului
/ și crește ca un aluat / nu-i bai / zic / faceți-o pietre și / aruncați cu ele în mine / nu vă sfiiți / e
bine să răbufniți ca / durerea din rana ascunsă sub piele / în cele din urmă vin consecințele / cu
scâncetul abia perceptibil / o să constatați că / eu nu exist pentru voi / și nici voi nu existați / în
ochii deschiși ai lumii // și ce altă durere mai mare / să nu poți să-i privești în ochi pe cei vii...” –
Undeva, prin voi, prieteni...), purtând ca pe-o povară dorința de recunoaștere a valorii umane, dar
și pe cea de scriitor: „țipă până la cer / să ți se recunoască / existența / rostește un cuvânt / doar
unul / unul singur / și scoate din el / toată vlaga / dar strigă / între tine și el / e Dumnezeu / mai
inofensiv / ca o lacrimă” (Îndemn).
Puterea creatoare, forța motrice a celui ce creează și dăruiește imaginea frumosului
filtrată prin ochii sufletului său, este una de dimensiuni cosmice, și pe care o vede drept „nimic
nu se pierde / nimic nu se câștigă / totul se transformă”, un adevăr: „Eu, puterea din pământ, aer
și foc” („trist... / mormintele / cresc flori pentru nunți / zborul / curăță înaltul de cartușe / focul /
trage soarele de urechi până plânge / eu dau fuga într-o clipă / pentru o altă naștere // pământ /
aer / și foc // ...puterea din toate / sunt eu”).
Într-o viață de trăiri și ființare, rugăciunea este piatră de temelie („azi n-am să vorbesc /
despre mine / palmele îmi transpiră / genunchii îmi sunt / îndoiți / la jumătate de gând // cred că
m-a atins o tristețe / văd cerul curbat peste mine / ca o umbră îngăduitoare / îmi desfac palmele /
și mă aplec / în rugăciune” – Nedumerire) pentru aspirația și înălțarea spre albastru („dar înainte
de toate / mă voi sprijini de cer / și-l voi ruga / să-mi împrumute / puțin albastru / pe care îl voi
cicatriza / în palmă / ca pe un val / unde vor ancora corăbiile // sufletul meu o să fluture pe
catarg” – Când o fi să plec).
În afară de actul creației, sufletul poetului este invadat și de cotidian, de bucuriile și
durerile tipic omenești, în centrul cărora imaginea părinților săi este predominantă („din când în
când părinți ai mei / spălați ulciorul / umpleți-l cu apă de fântână / lăsați lumina curgă precum
dorul / cu iubiri și descântat de apă lină / ... / tristețea din grădini seva schimba / în sărbătoare /
și-n casa noastră cu dragi părinți / străluminată pâinea rumenă rotundă / vă așteaptă prieteni să
veniți” – Lăsați lumina să curgă) evocarea acestora fiind făcută cu drag („Am presărat soarele /
pe rana-ți deschisă, tată, / într-o rugă de seară / și-n limpezimea ochiului tău / mi-am oglindit fața
/ pentru a defini istoria / dinspre suflet / mirosul din țeava de pușcă / urca într-un fel de rostire /
blestemată / și strig, strig / alungându-mi teama // ... se face liniște / și sub semnul înțelepciunii /
șoptesc: iubire / pace și soare” – Rugă de seară) dar și cu o nespusă durere, aceea firească a
pierderii lor („în lumea lui cu îngeri și ierni / e multă liniște / nu-i pasă de griji / fumează iarbă
neagră / și joacă barbut / uneori table / pe o pânză de păianjen / crescută din oasele bunicului... /
plouă nu plouă / nu-i pasă / trage din iarbă / liniștit / ridică pleoapa să ia puțin aer / se uită spre
pământ / să audă / atingerea pașilor mei” – Încă o iarnă fără tata).
Poet solar, al luminii, cu rădăcini bine înfipte în iubire, Teodor Dume readuce pe pânza
scriiturii sale amintiri din copilărie („m-am cățărat pe umerii umbrei / să pot privi depărtarea /
până dincolo de orizont / soarele tăcea / în palmele mele ridate de întrebări / ... / așteptând
soarele să refuze plecarea / cerul mă umplea de credință / știa că nu vreau să pun / nicio întrebare
despre numele meu / până nu-mi amintesc / cine sunt... / sigur că nimeni nu-și aduce aminte / știu
doar că uneori / mă ascund în copilul de ieri // prin fața de acum umblă anii / ... / privesc cerul /
sorbit de lumină / tac și aștept / până se dizolvă umbra / să pot pleca pe urmele / copilului din
mine // văd în spatele liniștii o lumină / Dumnezeu se ceartă cu un înger...” – Copilul de ieri) dar
pictează și imaginea iubirii – văzută ca suferință („spun iubire spun senzație / suferi nebunește” –
Când spun iubire spun suferință) dar și ca al cincilea anotimp („simt zbateri confuze / de care
vreau să scap / se conturează probabil un / al cincilea anotimp / și nu vreau / nu vreau culoarea
din el” – Probabil un al cincilea anotimp).
Din lumea sa interioară nu putea lipsi însă Adrian Păunescu pentru care scrie o „dedicație
expresă lui Adrian Păunescu, la solicitarea domniei sale, pe foaia din manuscris, după ce i s-a
interzis Cenaclul Flacăa. La Felix, după o îmbrățișare prietenească, mi-a zis: Tinere, sunt o iluzie
pe pământ. Copacul acesta sunt EU. Îți mulțumesc pentru asta”: „cu simțurile descătușate / spre
cer / suie copacul din mine / cineva dă să-l scrijelească / se-ntunecă-n jur / agățat de o lumină /
vreau să rostesc: viață / cuvintele ard / și flacăra mută / se stinge în semn de iertare / din căușul
palmelor mele / răstorn cenușa / peste mormintele altor / păduri” (Copacul din mine).
Aflat „Față în față cu mine”, poetul se autoexilează într-o dedublare („depărtarea nu e
decât o linie / care ne desparte de noi // sub cer lumina / sculptează în umbre / singurul lucru care
contează / când vrei să mergi înainte // în tabloul cu două fețe / sunt eu / descifrez tainele liniei
din palmă” – Depărtarea) pentru propria descoperire, introspecția ducând către acel „Nosce te
ipsum!”
Poet ce se desfășoară în arealul simbolistic al postmodernismului poetic, Teodor Dume
este inebranlabil în scriitura sa, iar simbolurile sunt diverse, tinzând către înălțarea în lumina
creației: clopotul (cel care anunță atât bucuria, cât și sfârșitul, dar care are rolul de a anunța
primejdia, dar și de a sparge norii în caz de furtună – „sub clopotul inimii”), ochiul (spiritul și
iluminarea, cunoașterea, inteligența, înțelegerea, conștientizarea – „ochiul hrănit dimineața / își
spune cuvântul”), zmeul (înălțare, bucurie, joc – „umblă sub cer / ca un zbor surd”), umbra (ceea
ce se opune luminii, dar și imaginea lucrurilor efemere, ireale și schimbătoare), fluturele albastru
(frumusețea, efemeritatea, înălțarea), lacrima (simbol al durerii și al mijlocirii) oglinda
(înțelepciune, gnosis, autocunoaștere, imaginație, gândire, amintiri subconștiente, contemplație
spirituală).
Autorul însuși spunea că „ochiul, un ciob din oglinda sufletului”, iar volumul de față este
un exercițiu de a privi în oglindă, de a fi reflectată imaginea proprie prin sita sufletului celui care
citește...
Privește în oglinda-ți, cititorule! Stai „față în față” cu tine! Vei descoperi Lumina!

Florin Tănăsescu: Povestea lui Gion, stâlp de beton

Întrebat ce vrea să se facă atunci când va fi mare, Gion a strigat: „Stâlp electric, doamna învăţătoare”.
Mirare în clasă. „Cu oameni ca el, viitor în beznă ţara noastră are”, l-a lăudat doamna. Gion a urmat şi cursuri de specilizare la „Institutul de beton aramat – secţia stâlp nemişcat”.
Dar, la fel ca la popi, pentru a deveni stâlp de nădejde al patriei, musai să fii însurat. De asta s-a ocupat Daniel.
Nu Preafericitul, ci Popescu de la Energie! Neclintitul din minister i-a făcut lipeala cu o tipă mişto – Gina Stâlpoaica.
Luna de miere şi-au petrecut-o pe la Porţile de Fier II, unde-au mâncat şi-o ciorbă de burtă făcută la Cazane.
Dragostea lor se manifesta prin firele de înaltă tensiune. El îi trimitea bezele sub formă de factură, ea se-nroşea de i-o lua razna contorul.
Într-o zi, naşul Popescu s-a dus cu plocon la ei. Gion a primit cadou un felinar, ea – o lumânare.
Stâlpul de beton, numitul Gion, a început să cânte: „Aseară trecui călare/Pe la poarta dumitale/Te văzui la lumânare…”.
I-a retezat-o Stâlpoaica: „Lasă vrăjeala, că am văzut călăreţi fără cap, guvernanţi fără minte, da’ stâlp pe mârţoagă nu!”
Nefericitul a zis că-i fidel. Că stă neclintit, ca toţi stâlpii din ţara asta.
Geaba! Asta urla ca sirena lui Vasile Roaită.
Scandalul a fost aplanat tot de preafericitul ministru Daniel Popescu: „Copii! Rămâneţi pe locurile voastre! Sunteţi alături de alţii, stâlpii mei de nădejde”.
Apoi, a lut-o de-o parte pe Gina: „Vezi că Gion te iubeşte. Io am amantă, da, mucles!
Curioasă ca orice stâlpoaică, a-ntrebat cum o cheamă.
„Factura la electricitate, dar rămâne-ntre noi. Că e secret de stat”.
Aşa s-a împăcat Gion, stâlp de benton, cu Gina Stâlpoaica.
Şi tot aşa, ţara cu soarta.

(Sursa:Ziarul PRAHOVA

 -

septembrie 7, 2022)

Nicolae Silade: Despre citit, citire. Cititori din toate țările, uniți-vă!

Să zicem că apare o carte foarte, foarte bună și primul ei cititor nu poate sta locului dacă nu îi spune iubitei, soției, prietenului sau primului întâlnit în cale despre inedita apariție, despre acest adevărat miracol. La fel, iubita, soția, prietenul sau primul întâlnit în cale nu va putea sta locului, după lectură, dacă nu dă știrea mai departe.
Nu e nevoie de niciun fel de marketing literar, nu e nevoie de niciun agent literar, nu e nevoie de nimic altceva la apariția unei cărți foarte, foarte bune. Așa cum nu e nevoie de nimic altceva la răsăritul soarelui, la munte sau la mare, decât să asiști la acest miracol. Și să te bucuri de el, împreună cu familia, cu prietenii, cu cei care gândesc și simt la fel ca tine.
Așa e și cu cartea. Păi ce, erau agenți literari pe vremea lui Homer? Era marketing literar pe vremea lui Shakespeare? Cum au ajuns operele lor până la noi și cum rezistă ele încă? Oare nu prin valoarea pe care o au?
Dar noi, scriitorii de azi, care nu suntem în stare nici măcar să-i citim de la un capăt la altul, darmite să-i mai înțelegem, îi considerăm depășiți, îi aruncăm în debara și facem experimente literare în ideea că aducem ceva nou în literatură.
Dar, în literatură, ca și în viață, nimic nu e nou sub soare. Sau, cum spunea Alex Ștefănescu cândva, în cultură nu există progres. Câtă vreme omul e tot așa cum l-a făcut Dumnezeu, după chipul și asemănarea Sa, nici nu poate fi altfel, el nu poate gândi altfel și nu poate simți altfel.
Vorbim de o criză a lecturii? E o problemă falsă. Mai degrabă poate fi vorba de o criză a scrierii. Nu mai știm ce să scriem și cum să scriem, după ce am încercat avangardisme de tot felul, modernisme și post-modernisme, crezând că doar forma contează.
Da, contează, așa cum ulciorul lui Omar Khayam poate fi admirat și gol, dar plin cu vin e mai util și mai prețuit. Nu știu dacă m-am făcut înțeles, dar cititorii pe care îi acuză „scriitorimea” nu au nicio vină.
Cine ar vrea să primească în loc de un pește viu unul de plastic sau de sticlă? Așa e și cu cartea. Dacă e bună și utilă, își va găsi singură cititorii. Până atunci, cititori din toate țările, uniți-vă!
Nicolae SILADE
Mai multe aici:

https://nicolaesilade.blogspot.com/

#nicolaesilade #visulinlucru #carteapoetilor #eternelia #miniepistole #iubireanubatelausa #silade #poemeinproza #sonete #iubire100% #adouavenire #actualitatealiterara #caleavictoriei #mergereinainte #pixeli #iubiredelaalaz #everest #despre #nicolaesiladeblogspotcom

Nr.15-16(78)august 2022

 Revistă de Cultură, Artă și Literatură. Apare bilunar la Oradea/ România  ISSN 2667-5620    Director: Teodor Dume    

Director/fondator:Teodor Dume

Redactor-șef: Teodor Dume (Romania)  

      Redactor: Petruța Niță (România)                                       

 Redactor: Mioara Băluță (Romania)

          Redactor: Aurelius Belei (România)    

       Cum să depășești limita, când limita ești tu însuți         (Gheorghe Grigurcu)

====================================

* Mulțumim tuturor colaboratorilor!

* Revista se poate accesa prin Google

* Selecția textelor, în vederea publicării, se face din Extemporal liric - grup

* Cei care postează cu mențiunea *drepturi de autor rezervate, nu vor fi publicați

Sprijin financiar, benevol: DONAȚII,  Cod IBAN RO76BTRLRONCRT0621981301 Banca Transilvania, Filiala Oradea. Titular: Teodor Dume