Abia aștepta să se aștearnă întunericul că lampa bunicii se aprindea parcă din senin. Peretele alb devenea un muzeu unde umbrele flăcării abia pâlpâind desenau amintirile de peste zi. Lângă ea, o icoană veche, în fața căreia bunica se rugase în toate etapele vieții sale: pentru fiii plecați pe front, pentru sănătatea noastră, pentru bunăstarea zilei de mâine.
Îngenuncherea în fața Maicii Domnului nu se face oricum, ci în liniște deplină, spunea bunica. Simți o rază de lumină că se desprinde din tine și urcă spre cer. Și nu mai știi dacă vântul îți bate pe umăr ori o adiere divină te cuprinde.
Apoi veneau fluturii după lumină, fluturii plecați să petreacă grijile până departe, fluturi mai mari sau mai mici, ostași fără de lance, dar cu libertatea în piept.
Veseli, făceau rânduri-rânduri până la izlazul cu albăstrele și ruguri de mure. Și nu doar o singură dată i-am văzut cum se așezau pe ștergarul bunicii, la cină.
Deodată a început să plouă. O ploaie deasă care spăla noroiul pământului. Iar picurii se adunau în pârâiașe, mângâind rădăcini de urzică vie și dezlegând mărăcinii de înțepături.
Din când în când, se ivea luna. Dădea norii la o parte și își arăta ochii limpezi. Îi zâmbeam și se bucura. Dar poate numai eu o zăream. Poate așa se vedea de la fereastra mea, ori mintea mea o aducea acolo. Ca să aprindă lampa bunicii. Ca să încurce firul timpului. Să lumineze calea spre adevăr.
Și acum e lampa aprinsă. Însă fluturii nu mai sunt. Ștergarul e ros de molii, ploile și-au zidit albii adânci.
Pe un petic de gând, luna ține în brațe casa bunicii. Iar bunica stă în genunchi și se roagă.
– Aprinde, Doamne, lampa aceea să lumineze casa celor care poartă răsăritul cu ei!
Din volumul "Cartea de sub braț", Editura "Leviathan", 2021.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu