1) Zi de primăvară
Un copac roşiatic. Uşor colorat. Dar nu colorat. E numai o idee mai roşiatic decât alţii. O furtună albastră. Nu ca albastrul obişnuit. Nici ca albastrul care s-a ascuns la tine sub haină. Şi nici măcar ca albastrul pietrei de colo. Nu. O furtună albastră obisnuită. Albastră şi atâta tot! O frunză neagră, roşie-verde, albastră-portocalie. O frunză cazută dintr-un pic de ploaie. Pic! Pic! Pic! Alte frunze. Acum albastrul s-a şters. E galben. De frică. De bucurie. Şi restul la fel… Ai venit TU. Le-ai învârtit pe toate. Şi furtuna, şi copacul, şi frunza. Şi s-au albit. De ce s-au albit? Eu nu vroiam să se albească. Tu vroiai? Cred că nici tu, nici eu nu vroiam să se albească. Vreau apă bună de băut! O apă care să fie pământ şi dulce ca norocul şi albastră ca cerul ziua. O apă bună de sfinţit. O apă sfinţită – coborâtă din mâna furtunii. Ce apă? Ce furtună? Cine eşti TU? Dar cine sunt EU?2) Poveste
Erau o dată şapte oale de argint. Oale de argint. Şi erau şapte. Nu nouă, nu cinci, ci numai şapte! Erau şapte pentru că, atâtea trebuiau să fie. Şi erau toate pe o piatră. Toate la un loc. Eu mă plimbam. Dar nu mă plimbam singur. Erau şi oalele de argint. Mie mi se păreau de pământ, dar ele erau de argint! Mă plimbam cuminte. Aşa sunt eu cuminte. Dar într-o zi, n-am mai vrut să fiu cuminte. N-am mai vrut, pentru că soarele, care mă pândea de mult, a aruncat cu o rază de lumină verde-galbenă în oalele de argint, care mi se păreau de pământ şi care erau, de fapt, de argint. Şi ele au râs. Aşa de tare au râs, încât m-am speriat. Tare m-am speriat. Şi ele râdeau tare, tare de tot. Şi eu mă speriasem tare, tare de tot. Şi din zgomotul acesta tare, tare de tot, s-a trezit Universul. Şi n-am mai fost singur. Ai venit TU. De ce-ai venit? Era mai bine singur. Aveam voie să fiu cuminte, ca şi oalele de argint, care râdeau la soare. Acum şi mie mi se par de argint. Ce bine era când mi se păreau de pământ. Când le credeam de pământ. Puteam să le sparg. Mai aveam pământ. Argint? Nu. Ca să le refac, trebuia să râdă iar soarele, şi iar să vii tu. Dar TU ai venit! TU nu eşti TU? Am înţeles acum. Soarele era luna şi argintul râdea în soare. TU ai venit din pământ. De acolo de unde veniseră şi visul şi povestea. Păcat…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu