Şi nu-ţi găseşti nici linişti, nici loc de hibernat?
Să îţi aştern o iarnă în vechiul meu palat,
Unde nu vine vara şi nu răsar nici stele.
N-ai obosit, prin mine, să tot alergi, ca timpul?
Tic-tacul mă trezeşte în aritmii ce dor
Şi somnul în secunde-l împart şi îl măsor;
Să mă ascund, n-am unde, că nu-mi ştiu anotimpul.
Mi-s braţele-nsorite în valurile mării,
Pe sâni doar ghioceii îşi odihnesc blândeţi,
Pe glezne-mi cântă toamna în triste dimineţi,
Cicoarea se răsfaţă pe genele mirării.
Şi cum să zbor cu tine în iernile polare,
Prin veşnicia albă, orfană de culori,
Când eu sunt doar pădure, grădina ta cu flori
Şi mă iubeşte-n taină nemuritorul soare?
Tot viscoleşti, iubite, furia te orbeşte,
Opreşte-te o clipă şi-n ochi să mă priveşti!
Şi în oglinda-albastră de vei vedea că eşti,
În mine anotimpul iubirilor va creşte...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu