Nu vezi că dimineața ne cere fără demoni?
Cum poti să vrei doar cerul din Tartar fără stele
Iar noi să fim pe tabla infernului pionii?
Cum poți să spui că totul iti pare coroziv
Și că iubirea uită acut să mai respire?
Și care tren să-ți fie peron definitiv
În lumea-ți definită de pix și de hârtie?
Nu voi a plânge norii ce tâmplele îți urlă
Și nici plămânii sadici ce izgonesc respirul,
Privește între coaste bătăile cu surlă
Ce trâmbițează-albastru eliberând veninul.
Mă dori printre cuvinte și cronic mă respiri,
Îmi cauți motivații și iarăși le renegi,
Mă arzi în focuri trace și-apoi mă scalzi în mir...
Suntem ai lumii servi și doar ai noștri regi!
Hai să trăim in roșu, să decorăm Olimpul,
Să ne invidieze toti zeii și să plece
Uimiti de prea iubirea ce venereaza timpul,
Lăsându-ne stăpâni în spatiul lor cel rece.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu