Urlă vântu-a pustiu printre frunzele moarte,
Parc-ar vrea să le certe c-au căzut de pe ram,
Le adună-n vârtejuri și le-aruncă departe,
Sub privirea-mi uimită, neclintită din geam.
Se întunecă cerul, rupt de aripi nomade,
Pare-o pânză pictată de un pictor nebun,
Ce-a fugit din ospiciu și-a venit să-mi arate
Marea-n care vâslește cu un băț de alun.
Pe sub poala pădurii înmuiată-n rugină,
Bate-un murg sub copite o cărare brumată,
S-a pierdut de stăpân și aleargă-n lumină
Ca o umbră rănită, la un duh înhămată.
Colo-n câmpul lăsat la cheremul furtunii,
Se adună ciulini ca-ntr-o oarbă jertfire,
Să hrănească în zori gura amplă-a genunii,
Care urlă sub deal, ca ieșită din fire...
O tristețe-mi inundă gând și suflet deodată,
Amintindu-mi că-n mine e același prăpăd,
Deghizat fără rost într-o toamnă fardată,
Să nu-i simt dezolarea ori paloarea să-i văd.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu