George Sangortya 8- Poeme Diacritice

Cum era pământul

Și aici a fost apocalipsa
Iar ochii mei
care au început să plângă
Eram eu ....
Cel ce bătea cu pumnul în geam
ca să mă audă cineva
Dar în zadar
pentru ,că pe tavanul din camera de zi
Umblau si caii verzi și nechezau
în mintea mea..
Ca să-mi dau seama
Cum era pământul
Atunci când a fost lovit de pandemie

*

Și-am inchis ochii, sperând
să nu fie adevarat
Dar în jurul meu
,se auzea plânsete de oameni
,care își pierduse mântuirea
Iar pe umerii mei
Se depusese, cenușa iernii nucleare
Iar din stație, se auzea
vocea alarmantă, care spunea
Așa era bucureștiul ,cum era
pământul
Iar atunci ,trecuse mult timp
ca sa-mi dau seama

*

Și am ieșit din ascunzătoarea mea
captiv de frica remușcării
Călcam pe resturile umane
,în spatele meu erau doar ruine
Dar aveam la mine
,numai o sticlă de apă la 1 litru
Tancuri cu însemnele țării mele
zăceau cuminți, abandonate
Doar ciorile erau, singurele păsări,
care scăpaseră
Și mă uitam cu ochii în lacrimi
Profund ,adânc spre cer
imi făceam cruce și spuneam
Doamne, ia-mi viața ca să pier
La cum ,era pământul

*

Si-n fața mea era dezastrul
Oamenii, clădiri pe care le stiam
Acum ,nu mai erau
decât în amintirea mea
care se prefăcuse în ceață
Dar una care să te înspăimânte
,atât de mult
încât să crezi că a fost doar un coșmar
Și nici clopotele bisericilor ,nu se mai auzeau
Și sa lăsat o tăcere
dar una, dintr-acea apăsătoare
Asemeni ,că acelei de mormânt
Dar nimic ,nu a mai fost ca înainte
Așa ,cum era pământul

Versepolis-printre versuri / București 2020