Jenica Dragan: poem cu epifanie

Ştiu cumva pe de rost echilibrul precar al plecării
un soi de dragoste văratică prinsă în descedente
cărări prin desprinderea de toamne amurgite cum
stol după stol cohorte de cocori cu largi aripi sure
pleacă să moară departe de rugul iernii din grădini
Cine-mi-mprumută ziua lui din ieri când fuse fericit
ocolit de visări răvăşite de râurile bete de colindat
are răsplată fructul edenic trilul păsării Paradisului
hlamide aurii pentru cuvintele văduvite de o umbră
culori deocheate de o lumină desmierdarea tăcerii
aracilor din vie despuiaţi de frunzele roşii de timp

Ştiu drumul sărutat de potcoavele cailor morţi de
la un capăt la celălalt al tărâmului de unde desculţi
păşim peste jarul iubirilor pierite înaintea coacerii
şi însoţite de cântul altei iubiri niciodată stinse ca
pe tabla înmulţirii cu doi pe când animalul din noi
resimte-n duhoarea memoriei şi bucuria-ntoarcerii
acasă în uterul cald şi primitor al ţărânei din veac
sfâşie beregata somnului care refuză revederea
epifaniei noastre din o devreme în prea devreme

Albastre păduri verzi aiurări cântul mi-a pus ham
sunt încă viu mort este viitorul nostru de alaltăieri !