Firoiu Cristina Maria: Nu cântă pianul degeaba

Când se întâlnesc două mâini necunoscute în atingeri,
Atunci poate să bată vremea cât o vrea în poartă,
Dar atunci când două mâini simt arsura ori înghețul deopotrivă,
E bine să îi spui chipului tău că a sosit momentul privirii fără de singurătate
Ori fără de orice altă singurătate.

Oamenii arși în rostul singuratic al Soarelui se vor împotrivi razelor,
Pentru că
În toată obișnuința lor...
Nu au înțeles
Că nu căldura este cea care trebuie surprinsă de trup,
Ci Lumina hărniciei de a ocoli despărțirile cât poți tu de mult ...
Dar, a devenit o modă
Nepotrivirea oamenilor,
Mai apoi o scuză,
Iar,
În cele din urmă...
Cea mai proastă filosofie a egoului. 

Când se întâlnesc doi ochi fără de vedere, dar cu revederea sentimentelor...
E bine să îi poftești la Cina ce de Taină din timpul lutului tău...
Și ai să simți că Omul este... totuși...
Lăsat să se întâmple la început și la final de rugăciune...
Poate și după aceea ...

Căci, singurătatea ca idee ...
Într-un moment de regăsire a sufletului
Poate fi doar o capcană de a te împăca
Oricând cu lașitatea. 

Așa că, nu mai întrebuințati dorului doar trupuri
Și nu mai despărțiți Soarele de Lună!
Aceasta este cea mai mare poveste de dragoste,
Fără de care, noi, risipitorii de cuvinte ori de tăceri
Nu am putea lua nici o bucată de privire a pământului
Să o transformăm în viață... 

De aceea stau de multe ori
Și privesc sufletul în față,
Pentru că atunci când se întâmplă apropierea de Om
Nu mai fug în cuvânt ori în trup.

Pentru mulți... rămân nisip,
Pentru viața din timpul vieții mele rămân sufletul pereche al unui alt miez de Iubire...