Camelia Boț: Prăpastia din mine

Simt cum se deschide-n mine
O prăpastie întunecată, profundă
Ș-ar vrea-ntre ghiare să mă prindă
Să mă ducă, acolo, de unde vine. 

Și-n negura ei, unde-i doar scrum
O iubire își plânge tăcută durerea
Privind în gol, își dojenea vrerea
Privind tristă spre ultimul ei drum. 

Dorul ei, tâmpla-n palme-și odihnea
Și cu trupu-i obosit și glasu-i stins
Avea mersu-i lent și părul nins
A moarte prin ochi, chiar duhnea.

Frica mă pune să-mi arunc privirea
Peste apa morții tulbure și rece
Privind spre sufletul ce nu trece
Prin sita vremii căutând uitarea.