Mioara Manoila:Și nu mai știu...

E toamnă şi la Dunăre, pescarii,
Aruncă-n lotci, tăcerile din peşti
Şi nu mai ştiu din care-adânc de carii,
Mi-au prins în undiți, cartea cu poveşti.

În scoicile-ngropate în nisip,
Se tânguie un sunet de chitară
Şi parcă timpul a încremenit,
În cerul revărsat în călimară.

E toamnă şi-nspre margine de sat,
Căruțele îşi leagănă țiganii
Şi nu mai ştiu pe unde şi-au lăsat
Poemu'-n care înfloreau castanii.

Țiganca, vrăjitoarea blândă,
Ce-a adunat în salbă toatã zarea,
Nici nu mai ştie că-ți erau oglindă,
Ochii ei negri, mai adânci ca marea.

Sătucul doarme şi în colț de stradã,
Parcă m-aştepți cu stelele în brațe
Luna se-aşează pe banca de la poartă,
Sub pinul ce-o invită printre ace.

Din vântul agățat în ceață,
Îmi cade în fereastră un suspin
Aştept mereu aceeaşi dimineață
Şi un septembrie, în care am să vin...