În umbre reci se lasă înserarea
Iar văile cu lacrimi s-au umplut,
Azi frunzele își cântă disperarea,
Ca nu sunt verzi așa ca la-nceput.
Eu aș dori să le transform destinul
Să potolesc oceanul de dureri,
Din cupa lor să le golesc pelinul
Să torn în ea balsam de mângăieri.
Dorințele-s ca frunzele ce zboară,
Gonite fără voia lor din ram,
Ce-au ruginit, dar ele-nvie iară,
În suflet pe un alb pervaz la geam.
Căci fiecare frunză-i o poveste,
Ce scrisă e în lume cu suspin,
O lungă așteptare viața este,
Doar cupă de dulceață și pelin.
Am îmbrăcat tăcerea în cuvinte
Și am venit în vale la izvor
Să-mi înnoiesc sfintele jurăminte
Să mă-nalț ca pasărea în zbor.
Am construit un pod din suferință,
Ca liniștit să trec peste necaz
Și-am să alerg pe el doar cu credință
Voi fi-n amurgul vieții în extaz!
Arad 14.10.2020
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu