Flori Cristea: Caii mei, năluci fugare

Caii pasc, iar lângă ei, mânji, albastre holograme,

Rup cu dinții lor de lapte de pe trupul toamnei frunze,

Un tablou ce se repetă, când noiembrie în coame

Împletește ploi și brumă-amestecând culori confuze.

Caii mei, năluci fugare, obsesiv vă caut azi,

Între-atâtea anotimpuri, șei și hamuri stau zălog,

Mărturie că odată am trecut peste zăplaz,

Că și eu am fost, cândva, mânz, sălbatic inorog.

Port pe trupu-mi, cicatrice, toamna ca pe-o rană veche,

Îmi nechează încă-n gânduri hergheliile de cai

Și mai știu că pe atunci alergam nebuni, pereche,

Azi mă-ntreb de ce, iubite, dintre-atâtea anotimpuri,

Toamna-i singurul pe care, nu-nțeleg de ce nu-l ai.