După ce-am scris cu creionul de diamant
Pe o tăbliţă de aur,
Jucându-mă cu o frunză verde de brusture
Ce miroase a zeamă de nucă,
În faldul mâhnirii mele,
Mă uit la stele
Ca la un cireș copt.
Cu inima zdrobită
Mă simt cuprins în nume
De-o zarvă nesfârșită
Și-n zbuciumul amar,
Chem neștirea
Ce străbate prăbușirea
Și se-nalţă ca un far
Spre-a cerului genune.
În puzderia de stele,
Înfrigurate,
Plutesc gândurile mele
Însingurate,
Ca o cântare a bacantei irosite
Și curg
Ca un uitat amurg.
Căci pe feericul cer,
În zenitul ancestral,
Totul este un mister
Ce vâslește către mal
Și cred că nu mi-am răcit gura degeaba.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu