Nicolae Labiș a murit în dimineața zilei de 22 decembrie.
A fost asasinat .
„Îndurerat de pierderea celui mai bun prieten, Portik Imré a urmărit tot ce s-a scris despre poet de-a lungul anilor, cu intenția de a elucida misterul morții lui Nicolae Labiș.
Autorul nu a putut să-și publice cartea în timpul vieții. După moartea lui, o copie a manuscrisului – purtând ștampila învechită a unei cunoscute edituri din capitală – a fost dăruită, spre publicare, familiei poetului Nicolae Labiș, de sora autorului, prof. Elisabeta Gheorghișan”.
Cel mai impresionant și semnificativ pasaj al evocării lui Portik Imré îl constituie acela referitor la zilele care au urmat după împlinirea de către Nicolae Labiș a vârstei de 21 de ani, la 2 decembrie 1956:
„De când îl cunoșteam,doar în acele zile de decembrie l-am văzut atât de preocupat de soarta lui. Până atunci părea liber și independent, ca un albatros în zbor [...] Acum era frământat de tot felul de gânduri, fiindcă tinichele legate de coadă, în mod deschis sau tainic, îi îngreunau tot mai mult zborul. [...]”
În acele zile, poetul i-a făcut prietenului său o confesiune zguduitoare:
„− Indiferent ce voi rezolva la editură, peste trei zile vor fi la tine [la Covasna]. Asta va fi sâmbătă sau, cel târziu, duminică. Trebuie să dispar pentru un timp din fața și din ochii lor. Și, ca să nu dea de urma mea, nu o să spun nimănui când și unde plec. Dar nu vorbi nici tu despre asta nimănui, nici măcar lui Luca, Raicu sau Covaci. Vreau să dispar din București fără urmă.”
Trebuie să dispar pentru un timp din fața și din ochii lor... Cu instinctul lui de ființă liberă, Nicolae Labiș simțea că este vânat. N-a dispărut din București și, drept urmare, a dispărut de pe fața pământului.
Mihail Stoian, citat de Portik Imré, își amintește o mărturisire făcută de poet pe patul de moarte: „La spital mi-a povestit cum s-a consumat acccidentul... îmi aduc aminte că vorbea despre o scurtă vizită la «Capșa», apoi, însoțit de doi bărbați și o femeie, balerină, coborâseră în pasaj, la «Victoria» [...] a vrut să ia tramvaiul, nu spre casă, ci spre casa femeii, a încercat să se urce prin față la clasa a doua, dar cineva l-ar fi îmbrâncit și, în ultima secundă, s-a prins de grătarul intermediar, dintre vagoane: «țineam ochii mari deschiși– i-a spus Nicolae Labiș lui Mihail Stoian − și vedeam cum din capul meu izbit de caldarâm ies scântei»”.
A fost asasinat .
„Îndurerat de pierderea celui mai bun prieten, Portik Imré a urmărit tot ce s-a scris despre poet de-a lungul anilor, cu intenția de a elucida misterul morții lui Nicolae Labiș.
Autorul nu a putut să-și publice cartea în timpul vieții. După moartea lui, o copie a manuscrisului – purtând ștampila învechită a unei cunoscute edituri din capitală – a fost dăruită, spre publicare, familiei poetului Nicolae Labiș, de sora autorului, prof. Elisabeta Gheorghișan”.
Cel mai impresionant și semnificativ pasaj al evocării lui Portik Imré îl constituie acela referitor la zilele care au urmat după împlinirea de către Nicolae Labiș a vârstei de 21 de ani, la 2 decembrie 1956:
„De când îl cunoșteam,doar în acele zile de decembrie l-am văzut atât de preocupat de soarta lui. Până atunci părea liber și independent, ca un albatros în zbor [...] Acum era frământat de tot felul de gânduri, fiindcă tinichele legate de coadă, în mod deschis sau tainic, îi îngreunau tot mai mult zborul. [...]”
În acele zile, poetul i-a făcut prietenului său o confesiune zguduitoare:
„− Indiferent ce voi rezolva la editură, peste trei zile vor fi la tine [la Covasna]. Asta va fi sâmbătă sau, cel târziu, duminică. Trebuie să dispar pentru un timp din fața și din ochii lor. Și, ca să nu dea de urma mea, nu o să spun nimănui când și unde plec. Dar nu vorbi nici tu despre asta nimănui, nici măcar lui Luca, Raicu sau Covaci. Vreau să dispar din București fără urmă.”
Trebuie să dispar pentru un timp din fața și din ochii lor... Cu instinctul lui de ființă liberă, Nicolae Labiș simțea că este vânat. N-a dispărut din București și, drept urmare, a dispărut de pe fața pământului.
Mihail Stoian, citat de Portik Imré, își amintește o mărturisire făcută de poet pe patul de moarte: „La spital mi-a povestit cum s-a consumat acccidentul... îmi aduc aminte că vorbea despre o scurtă vizită la «Capșa», apoi, însoțit de doi bărbați și o femeie, balerină, coborâseră în pasaj, la «Victoria» [...] a vrut să ia tramvaiul, nu spre casă, ci spre casa femeii, a încercat să se urce prin față la clasa a doua, dar cineva l-ar fi îmbrâncit și, în ultima secundă, s-a prins de grătarul intermediar, dintre vagoane: «țineam ochii mari deschiși– i-a spus Nicolae Labiș lui Mihail Stoian − și vedeam cum din capul meu izbit de caldarâm ies scântei»”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu