Marcel Vișa:Mi-am uitat la tine telefonul și laptopul

Scrijelesc pe coaja de nucă
poemul în care mă refugiez. Dup-amiezile ploioase scot din matcă răul.
Apele spală de umbre piatra cubică a cetății, străzile obscure de la capătul lumii, 
locul în care lemingii defilează cât e ziulica de lungă și cad,
tot cad, ca niște fructe răscoapte, în țepușa ascuțită a coșmarurilor din care evadez rareori.

Pășesc pe catalige să nu mă împiedic de sudoarea închegată a morților abandonați câte doi (să nu le fie urât) în puncte cheie, răscruci ale drumurilor.

Paznicii din gheretele albe fluieră a pagubă cât e ziulica de lungă, fumează tutun de contrabandă, impasibili, fac cu mâna animalelor necunoscute, evadate din arca miniaturală a poemelor mele.

Pe ecranul alb-negru al camerelor de supraveghere, se derulează, noapte și zi,
legiuni de purici,
paraziți ai nimicului.

Între noi se întind pete colorate pe asfalt, curcubeu sentimental coroziv, abrazive senzații pe care ploile torențiale nu le pot îneca,
nu le pot spăla.

Șobolanii au invadat scările blocului în care locuiam.
Am ajuns la tine mâncat de timp.

Jazz în surdină, geamul întredeschis, ploaia acidă, porumbei stafidiți în pervaz.
Picură din tavan voci, se preling peste trupurile noastre incendiate
notele suave ale unor muzici șoptite.

Degetele zilei cutreieră pielea.
Fesele tale se cer sărutate.
Mușc din ele cu pofta unui șobolan îndrăgostit de cadavre.

Îmi fac cuib în toracele tău,
în dreptul inimii tale se zbate,
a rău,
ochiul stâng al iubirii.