34 de ani de la debutul în poezie(1985) al lui Teodor Dume/34 de ani de la debutul în poezie(1985) al lui Teodor Dume
Condiţia debutantului este irevocabil
enigmatică. Pornind de
la un punct zero al personalităţii, aceasta "propune" o personalitate
ipotetică, de la cea mai strălucitor-seducătoare accepţie până la cea mai
dezarmantă înfăţişare, ca o silă de literatură obiectivă încorporată. Dar
situaţia e reversibilă, deoarece (cu foarte puţine excepţii care confirmă
regula) debutul e un semn al mobilităţii. Începutul literar constituie o
germinaţie pe care sentimentul lumii (proprii) o integrează imprevizibil în
momentele ulterioare (fericite). Geometria unei stări lirice se precizează
treptat. Adîncindu-se, poetul alege o singură cale. Risipa e prevenită, atît
sub raportul structural cît şi cel al selecţiei. Bineînţeles, poate avea loc şi
fenomenul invers, cînd scînteierile făgăduinţei se mistuie, cînd vocaţia firavă
se suprimă pe sine. De atîtea ori, vai, conturul ezitant al unei creaţii se
dovedeşte iluzoriu, ceea ce pare a se forma se destramă, ceea ce pare a se
înfiripa se destramă. Fiind împotriva unei atitudini oraculare faţă de tinerii
scriitori (pe care o socotim neserioasă), credem că există un mod rezonabil de
a-i aprecia, fixîndu-le demersul iniţial, tratîndu-i drept ce sunt de fapt.
Fără a anticipa viitorul problematic şi fără a ne informa de trecutul
inexistent, sîntem liberi a vedea în prima lor producţie un gest
"absolut". Regimul creaţiei, dintr-un punct de vedere lipsit de
prejudecăţi, ni se prezintă omogen şi cel mai neînsemnat dintre autori, în
planul organizatoric al valorilor, poate fi, pe durata a cîtorva versuri,
egalul poeziei mari.
Teodor Dume, are un interes cu un atribut pentru poezie aparte. Sub stîngăciile versului său tenace, procesul culturalizării se iluminează prin cel al căutării lirice, înnobilîndu-l nespus. Inocenţa se transpune în ardoare poetică, fără vreun îndemn exterior, fără vreo tangenţă profesională ori lucrativă. El face parte din rîndul acelor tineri care, în mediul cenaclurilor literare, visează cu ochi larg deschişi mirajul Artei, sub stigmatul unei neconvenţionale purităţi şi al unei exemplare modestii.
În atmosfera de perspective incerte, înfloreşte tipul poetului pur, tulburător complement psihologic al controversatei noţiuni estetice de poezie pură.
Teodor Dume îl ilustrează prin tensiunea poetică iscată de propria sa cauză, ca un imbold patetic al naturii însăşi.
Ceea ce surprinde în cele mai bune dintre stihurile sale e un stranbiu rafinament, provenit parcă dintr-o viaţă interioară consumată, care se revelează în flăcările decorative ale entuziasmului juvenil:
Veniţi prieteni!
Să nu vă-nspăimînte
zările noastre aprinse
în luptele păcii.
Căutaţi-ne în mijlocul
luminii
locuitori pe lira aceasta.
O superbă încredere în sine (a poeziei, nu a poetului) se pronunţă într-o melodie holderliană (deşi e foarte puţin probabil că poetul aci prezentat să-l fi citit pe marele german):
Vîslesc în memorie
nesigur pe teamă,
împrumutîndu-mi nemurirea
ce-mprăştie
răcoarea serii
prin ani.
Da, ele, vîrstele,
plîng inocente.
O disciplină de bun augur, tradusă în discreţie, substanţializează subtile imagini:
Mi-am oprit lacrimile
pentru a le număra.
Mîna începuse să-mi tremure
şi deodată se rostogoli
în nemărginire,
conturată de-o lumină.
Apoi auzii
iluzia sărutului.
Ori această explozie cosmică, grafiată într-o atît de dezinvoltă lapidaritate:
Plecată, noaptea cade peste văi:
uimire
/Pe semne cerul a aruncat-o afară/.
Indiscutabil suflet de poet, Teodor Dume deţine în formula fiinţei sale însetate de limbaj metaforic propriul său viitor. Întrucît în planul artei cuvîntul "amator" e lipsit de sens, îi dorim o realizare ce, împlinind dezideratele conştiinţei de sine, să-i justifice elanul primei culegeri.
Gheorghe Grigurcu
Gheorghe Grigurcu:
Teodor Dume, un debutant
Condiţia debutantului este irevocabil
enigmatică. Pornind de
la un punct zero al personalităţii, aceasta "propune" o personalitate
ipotetică, de la cea mai strălucitor-seducătoare accepţie până la cea mai
dezarmantă înfăţişare, ca o silă de literatură obiectivă încorporată. Dar
situaţia e reversibilă, deoarece (cu foarte puţine excepţii care confirmă
regula) debutul e un semn al mobilităţii. Începutul literar constituie o
germinaţie pe care sentimentul lumii (proprii) o integrează imprevizibil în
momentele ulterioare (fericite). Geometria unei stări lirice se precizează
treptat. Adîncindu-se, poetul alege o singură cale. Risipa e prevenită, atît
sub raportul structural cît şi cel al selecţiei. Bineînţeles, poate avea loc şi
fenomenul invers, cînd scînteierile făgăduinţei se mistuie, cînd vocaţia firavă
se suprimă pe sine. De atîtea ori, vai, conturul ezitant al unei creaţii se
dovedeşte iluzoriu, ceea ce pare a se forma se destramă, ceea ce pare a se
înfiripa se destramă. Fiind împotriva unei atitudini oraculare faţă de tinerii
scriitori (pe care o socotim neserioasă), credem că există un mod rezonabil de
a-i aprecia, fixîndu-le demersul iniţial, tratîndu-i drept ce sunt de fapt.
Fără a anticipa viitorul problematic şi fără a ne informa de trecutul
inexistent, sîntem liberi a vedea în prima lor producţie un gest
"absolut". Regimul creaţiei, dintr-un punct de vedere lipsit de
prejudecăţi, ni se prezintă omogen şi cel mai neînsemnat dintre autori, în
planul organizatoric al valorilor, poate fi, pe durata a cîtorva versuri,
egalul poeziei mari.Teodor Dume, are un interes cu un atribut pentru poezie aparte. Sub stîngăciile versului său tenace, procesul culturalizării se iluminează prin cel al căutării lirice, înnobilîndu-l nespus. Inocenţa se transpune în ardoare poetică, fără vreun îndemn exterior, fără vreo tangenţă profesională ori lucrativă. El face parte din rîndul acelor tineri care, în mediul cenaclurilor literare, visează cu ochi larg deschişi mirajul Artei, sub stigmatul unei neconvenţionale purităţi şi al unei exemplare modestii.
În atmosfera de perspective incerte, înfloreşte tipul poetului pur, tulburător complement psihologic al controversatei noţiuni estetice de poezie pură.
Teodor Dume îl ilustrează prin tensiunea poetică iscată de propria sa cauză, ca un imbold patetic al naturii însăşi.
Ceea ce surprinde în cele mai bune dintre stihurile sale e un stranbiu rafinament, provenit parcă dintr-o viaţă interioară consumată, care se revelează în flăcările decorative ale entuziasmului juvenil:
Veniţi prieteni!
Să nu vă-nspăimînte
zările noastre aprinse
în luptele păcii.
Căutaţi-ne în mijlocul
luminii
locuitori pe lira aceasta.
O superbă încredere în sine (a poeziei, nu a poetului) se pronunţă într-o melodie holderliană (deşi e foarte puţin probabil că poetul aci prezentat să-l fi citit pe marele german):
Vîslesc în memorie
nesigur pe teamă,
împrumutîndu-mi nemurirea
ce-mprăştie
răcoarea serii
prin ani.
Da, ele, vîrstele,
plîng inocente.
O disciplină de bun augur, tradusă în discreţie, substanţializează subtile imagini:
Mi-am oprit lacrimile
pentru a le număra.
Mîna începuse să-mi tremure
şi deodată se rostogoli
în nemărginire,
conturată de-o lumină.
Apoi auzii
iluzia sărutului.
Ori această explozie cosmică, grafiată într-o atît de dezinvoltă lapidaritate:
Plecată, noaptea cade peste văi:
uimire
/Pe semne cerul a aruncat-o afară/.
Indiscutabil suflet de poet, Teodor Dume deţine în formula fiinţei sale însetate de limbaj metaforic propriul său viitor. Întrucît în planul artei cuvîntul "amator" e lipsit de sens, îi dorim o realizare ce, împlinind dezideratele conştiinţei de sine, să-i justifice elanul primei culegeri.
Gheorghe Grigurcu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu