(texte trimise redacției)
Caut liniștea
(Desene de Florica Berinde-Albu)
O liniște de marmoră, albastrăDomnește în adânc de mare,
Pe străzi pustii de Atlantida
Cu statuete mute și bizare.
Cum liniștit stă marele Titanic
În străfunduri reci de-ocean.
Și amforele dintr-un ev mai antic
Stau la ospățul hibernal.
Caut liniștea păzită de cuci
Ce-și cântă veșnicia în păduri virgine,
Unde căprioara fuge pe lunci
Să bea apă clară din râuri cristaline.
Caut liniștea cocorului din zare
Ce-și zbate liniștit aripa pe vânt.
Caut liniștea cât ziua de mare,
În gânduri ascunse sub cuvânt.
Caut liniștea prinsă-n bezna bolții,
Unde-i veșnicia, probabil și-a morții.
Însă cred că liniștea e intimă,
Mult mai aproape, adică-n inimă!
Hai-hui
Umblu hai-hui
Printre muguri de șoapteAscultând foșnetul
Pâraielor de-argint.
Prin iarba crescută pe amintiri
Uscate,
Fug muzele cu tălpile goale,
Râzând cristalin.
Umblu hai-hui
Prin lumea din noapte
Ferindu-mă strașnic de
Focul din noi!
Carul Mic se-nvârte-n miazănoapte
Tras de Luceafăr
Prin ziua de-apoi.
Umblu hai-hui
Prin gânduri, departe,
Fugind să le prind strălucirea
Din nori.
Umblu hai-hui
Prin lumile moarte
De acum,
Meditând la asfințit
Tropotind trec bivoli mariPrin coroane verzi de cerb,
Vânturând în urmă zborul
Șoimilor solitari.
Pe înălțimile cretate
Se văd urme de cetate,
Unde străjuiesc și-acum
Nimbul solilor de pace.
Clipe prinse-n lanțuri grele
Strigă-nsângerate-n zare,
Din celule de nuiele
Înfipte în afund de mare.
Metamorfozată, Luna
Vine ca să întregească
Turle vechi cu semilună
Unor Imperii moarte.
Rupți parcă din lanțul trofic
Liliecii orbi mai zboară
Prin trupuri vechi de vioară
Ingropate-n strat amorfic.
Chiar și Orfeu și sfântul Soare
Nu mai știu cum să găsească
Colorata pace-n floare
Care rar vrea
să-nflorească.
Inimă de piatră
Mă plimb cu toamna
Pe malul unui râu
De cai negri și albaștrii,
Cu coamele albe
Fluturând peste bolovani.
In jur, o ceață sidefie
Îmi îngheață gândurile rătăcite
Printre răchite
Pregătite pentru împletit de cosarci.
Printre oasele mărunțite,
Ale munților de altădată,
Am zărit o inimă de piatră!
Au aruncat-o acolo iernile de
Altădată,
S-o calce-n copite valuri de cai.
Am luat-o-n palmă,
Ca pe un copil părăsit
Și-am plâns-o cu razele roșiatice
De la Răsărit.
Pe malul unui râu
De cai negri și albaștrii,
Cu coamele albe
Fluturând peste bolovani.
In jur, o ceață sidefie
Îmi îngheață gândurile rătăcite
Printre răchite
Pregătite pentru împletit de cosarci.
Printre oasele mărunțite,
Ale munților de altădată,
Am zărit o inimă de piatră!
Au aruncat-o acolo iernile de
Altădată,
S-o calce-n copite valuri de cai.
Am luat-o-n palmă,
Ca pe un copil părăsit
Și-am plâns-o cu razele roșiatice
De la Răsărit.
Greșeala viermilor
Colo-n vale, pe toloacă,
Pe un excrement de vacă,
Stau doi viermi inelați,
Mici, subțiri și supărați.
Unul mare, cu cravată,
Are drept statut de ,,tată",
Iar celalalt, mai pirpiriu,
Ii este, primului, fiu.
Amândoi privesc în zări
Unde sunt livezi cu meri.
Cel mic zice cu amar:
- Toată viața-n bălegar
Ne ducem traiul murdar!
Ce-ar fi tată să plecăm,
Intr-un măr să ne mutăm!
Măru-i bun și aromat
Și-avem miez pe-ndestulat!
Tatăl îi privi mirat:
- Ce mândrețe de băiat!
Se vede că te-am educat
Să gândești rapid și bine,
Să ne fie nouă bine!
Cum ajungem, n-am habar
Dar vom pleca din bălegar
Aici totul e murdar și rău,
Nu e ca în mărul tău!
Zis și făcut! Cei doi coboară
De pe balegă, c-o scară
Și pornind la drumul lung
În livadă, cam pe-amurg,
Ajung cu greu pe primul ram
La mărul roșu, ionatan,
Unde-au început de-ndată
În coaja moale să roadă.
Și-au făcut culcuș în miez.
- De-aici pot să și veghez,
Pe dușmani nu-i greez
Și nu-i simpatizez!
Dar nu termină de spus bine,
Că niște degete fine
Rupe mărul dintre frunze
Și între buze il îndeasă
În gura mare și apoasă,
Sub salba de dințișori,
Omorând pe viermișori!...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu