Martin deschisese larg fereastra, în ciuda draperiei voluminoase, care se înţepenise între fereastră şi uşa dulapului. Era trecut de miezul nopţii. Zgomotul traficului se menţinea însă, ca pe timpul zilei. Din timp în timp, în mod discordant oarecum, cineva cânta la o muzicuţă, în faţa unui mic restaurant de vizavi.
Se cazase la un hotel central. Mai era şi năduşala aceasta, care nu îl lăsa să doarmă şi care pătrunsese tentacular, în subteranele aerului, mai ales, prin cel din cameră. Simţea că trăia astfel, izolat de restul lumii, închis în vidul năduşelii. Venise în capitală pentru o conferinţă despre modul de producere a noilor aparate de senzori de deschidere automată a uşilor garajelor. Firma la care lucra, era producătoare de astfel de chestii. Călătorise cu autocarul unei firme cunoscute, însă maşina era una veche, de abia mai accelera şi, atunci când o făcea, scotea un zgomot teribil, încât aveai senzaţia că toată acea hardughie pe roţi, avea să explodeze. Opriseră astfel, aproape în fiecare benzinărie pe autostradă şi din cauza scurgerilor de ulei, cam repetate. În sfârşit, cu patruzeci de minute întârziere, pe la patru şi ceva, a ajuns în capital, a luat un metrou până în centru, s-a cazat, au urmat mici formalităţi de rigoare, a ajuns aproape leşinat în cameră, un duş prelungit, apoi se schimbase în haine lejere, de vară. Pe la un şase şi ceva, ieşise din hotel, după cină. Şi o luase spre centrul vechi. A rămas la prima cafenea. Şi-a petrecut timpul singur, băuse două cafele şi un cola, obiceiul lui de seară. Credea că astfel, amestecate cele două băuturi, îi vor ridica nivelul de zahăr în sânge. Îl vor face mai activ. Cei câţiva prieteni din capitală, pe care îi sunase ieri, fie, urmau să rămână la muncă până târziu, fie erau plecaţi. Seara, centrul vechi era foarte aglomerat. Imediat, începuse să îl deranjeze amestecul de sunete, care crea o agitaţie stânjenitoare pentru nervii săi încă încordaţi după drum. Pe lângă asta, curgeau apele pe el. Îi era, în continuare, o sete groaznică. Apoi, fără să înţeleagă ce se întâmplă, îl cuprinsese o ameţeală puternică, care se abătuse asupra lui cu viteza unui fulger invizibil. De abia se mai putea ţine pe picioare. Începuse din senin. Nu ştia ce să facă, dacă să ceară o apă sau să plece. Dar parcă nu se putea nici ridica. Rămăsese înţepenit, îşi simţea picioarele ca doi bolovani. Curgeau apele şi în interiorul lui. Şi apoi se liniştise brusc. Privea calm mulţimea. Parcă, o contempla. Avusese şi o durere de cap, sub forma unui burghiu care îi pătrunsese în creier lent, tot mai lent, dar care trecuse o dată cu ameţeala. Şi acum îşi dădea seama că aude sunete, cu zecile, poate cu sutele, le simţea, oarecum, consistenţa, formele diferite, bizare. Gândurile acestea se materializaseră în capul lui, erau obiecte plutitoare pe apele memoriei, ale minţii. Gânduri care se mişcau, vii, de un viu straniu. Păreau, mai degrabă mici monştri ai minţii, senzaţie care îl făcuse să se cutremure, mici vietăţi care se mişcau în el, miriapodic. Uneori, aceste gânduri luau forma unor cercuri concentrice, rotitoare, care se intersectau vibrând. Şi capul lui devenise un stup plin de energie vibratilă. Era o vibraţie în vibraţie, la cele mai înalte cote ale ameţelii. Dar, totodată, acele corpuri de gânduri îi dădeau o linişte paralizantă. Se uita în gol, dar acel gol părea mai mult ca un spaţiu intim, cald, matern, un gol care făcea parte din el, proiectat la suprafaţă, un gol al minţii lui, de care nu ştiuse până acum. Şi dintr-o dată, tresărise, ca trezit dintr-un coşmar. Gândurile nu mai mişcau, cufundate în beznă. Încremeniseră. Se făcuse întuneric, atât afară, cât şi în el. Însă, un întuneric de adânc de peşteră, un întuneric din interiorul întunericului. Şi atunci înţelesese că acele sunete erau vocile interioare ale celor care treceau pe lângă el, acum. Vocile celor care se amestecau în mulţimea ce se scurgea prin pasajul strâmt al pietonalei, c printre mese, scaune, afişe, cărucioare, bastoane, furgonete, vânzători ambulanţi, culori, papagali. Mulţimea forma un singur corp de reptilă care se târa prin spaţiul înghesuit al acelui loc. Voci de copii, voci de oameni maturi, vocile obiectelor, ale insectelor care nu se vedeau, dar se izbeau mereu de aerul respirat, voci îndepărtate, unele apropiate. Un carnaval de voci. Însă fiecare voce spunea ceva diferit de cealaltă, avea un corp numai al ei, care se izbea de corpul altei voci. Lumea din jur, o lume de voci- reptile, care se intersectau, treceau una prin cealaltă, se devorau. Voci insecte, care alergau oarbe în marele muşuroi al respiraţiilor din jurul său. Martin putea să audă atâtea voci interioare, care însă nu îi spuneau nimic concret. Fragmente, cioburi de sunete. Un vacarm al vacarmului.
Deşi, el auzea şi vocile oamenilor din jur, cele obişnuite, cele vocale. Acestea îi transmiteau frânturi de mesaje clare, banale. Dar celelalte voci erau teribile. Voci insecte care se mişcau lângă el, treceau prin el, insecte oarbe care îl hăituiau invizibil. Se simţea ameninţat. Senzaţia că eşti într-o clădire părăginită, întunecată şi printre picioarele tale simţi cum îţi trec tot felul de insecte. Sau eşti culcat la pământ şi peste tine trec insecte ciudate, care încă nu îţi fac nimic, pentru că nu te simt încă.
Chemase chelnăriţa, plătise, se ridicase şi porni în direcţia hotelului. Pe drum, aceeaşi situaţie. Vocile se izbeau de el, de parcă era un tren rapid de geamurile căruia se izbesc insectele. Mergea repede, la un moment dat începuse să fugă, cu toate că hotelul era tot mai aproape. Ajuns în cameră, răsuflase uşurat. Parcă scăpase din infern. Era aproape miezul nopţii. Deschisese larg fereastra. Zgomotul traficului, cel al muzicuţei, cel al vocilor fizice. Erau încă acolo. Nu le mai auzea decât pe acestea. Şi totuşi nu înţelegea nimic. De ce i se întâmplase tocmai lui, ceea ce i s-a întâmplat. Avea senzaţia tulburătoare că îl dor nişte răni necunoscute, aflate într-o parte a corpului, la fel de necunoscută.. A închis fereastra. Se simţea calm. Să audă el voci, ce chestie! Se aşezase în pat şi aproape că adormi. În liniştea ce se lăsase ca o pată de cerneală în paharul cu apă, îşi putea auzi vag, propriile voci. De undeva, din bezna lui interioară, mai ajungeau până la el cioburile acelea de sunete, pe care le auzise înainte. O viermuială de sunete, agitată, care ameninţa să iasă din nou la suprafaţă.
Se cazase la un hotel central. Mai era şi năduşala aceasta, care nu îl lăsa să doarmă şi care pătrunsese tentacular, în subteranele aerului, mai ales, prin cel din cameră. Simţea că trăia astfel, izolat de restul lumii, închis în vidul năduşelii. Venise în capitală pentru o conferinţă despre modul de producere a noilor aparate de senzori de deschidere automată a uşilor garajelor. Firma la care lucra, era producătoare de astfel de chestii. Călătorise cu autocarul unei firme cunoscute, însă maşina era una veche, de abia mai accelera şi, atunci când o făcea, scotea un zgomot teribil, încât aveai senzaţia că toată acea hardughie pe roţi, avea să explodeze. Opriseră astfel, aproape în fiecare benzinărie pe autostradă şi din cauza scurgerilor de ulei, cam repetate. În sfârşit, cu patruzeci de minute întârziere, pe la patru şi ceva, a ajuns în capital, a luat un metrou până în centru, s-a cazat, au urmat mici formalităţi de rigoare, a ajuns aproape leşinat în cameră, un duş prelungit, apoi se schimbase în haine lejere, de vară. Pe la un şase şi ceva, ieşise din hotel, după cină. Şi o luase spre centrul vechi. A rămas la prima cafenea. Şi-a petrecut timpul singur, băuse două cafele şi un cola, obiceiul lui de seară. Credea că astfel, amestecate cele două băuturi, îi vor ridica nivelul de zahăr în sânge. Îl vor face mai activ. Cei câţiva prieteni din capitală, pe care îi sunase ieri, fie, urmau să rămână la muncă până târziu, fie erau plecaţi. Seara, centrul vechi era foarte aglomerat. Imediat, începuse să îl deranjeze amestecul de sunete, care crea o agitaţie stânjenitoare pentru nervii săi încă încordaţi după drum. Pe lângă asta, curgeau apele pe el. Îi era, în continuare, o sete groaznică. Apoi, fără să înţeleagă ce se întâmplă, îl cuprinsese o ameţeală puternică, care se abătuse asupra lui cu viteza unui fulger invizibil. De abia se mai putea ţine pe picioare. Începuse din senin. Nu ştia ce să facă, dacă să ceară o apă sau să plece. Dar parcă nu se putea nici ridica. Rămăsese înţepenit, îşi simţea picioarele ca doi bolovani. Curgeau apele şi în interiorul lui. Şi apoi se liniştise brusc. Privea calm mulţimea. Parcă, o contempla. Avusese şi o durere de cap, sub forma unui burghiu care îi pătrunsese în creier lent, tot mai lent, dar care trecuse o dată cu ameţeala. Şi acum îşi dădea seama că aude sunete, cu zecile, poate cu sutele, le simţea, oarecum, consistenţa, formele diferite, bizare. Gândurile acestea se materializaseră în capul lui, erau obiecte plutitoare pe apele memoriei, ale minţii. Gânduri care se mişcau, vii, de un viu straniu. Păreau, mai degrabă mici monştri ai minţii, senzaţie care îl făcuse să se cutremure, mici vietăţi care se mişcau în el, miriapodic. Uneori, aceste gânduri luau forma unor cercuri concentrice, rotitoare, care se intersectau vibrând. Şi capul lui devenise un stup plin de energie vibratilă. Era o vibraţie în vibraţie, la cele mai înalte cote ale ameţelii. Dar, totodată, acele corpuri de gânduri îi dădeau o linişte paralizantă. Se uita în gol, dar acel gol părea mai mult ca un spaţiu intim, cald, matern, un gol care făcea parte din el, proiectat la suprafaţă, un gol al minţii lui, de care nu ştiuse până acum. Şi dintr-o dată, tresărise, ca trezit dintr-un coşmar. Gândurile nu mai mişcau, cufundate în beznă. Încremeniseră. Se făcuse întuneric, atât afară, cât şi în el. Însă, un întuneric de adânc de peşteră, un întuneric din interiorul întunericului. Şi atunci înţelesese că acele sunete erau vocile interioare ale celor care treceau pe lângă el, acum. Vocile celor care se amestecau în mulţimea ce se scurgea prin pasajul strâmt al pietonalei, c printre mese, scaune, afişe, cărucioare, bastoane, furgonete, vânzători ambulanţi, culori, papagali. Mulţimea forma un singur corp de reptilă care se târa prin spaţiul înghesuit al acelui loc. Voci de copii, voci de oameni maturi, vocile obiectelor, ale insectelor care nu se vedeau, dar se izbeau mereu de aerul respirat, voci îndepărtate, unele apropiate. Un carnaval de voci. Însă fiecare voce spunea ceva diferit de cealaltă, avea un corp numai al ei, care se izbea de corpul altei voci. Lumea din jur, o lume de voci- reptile, care se intersectau, treceau una prin cealaltă, se devorau. Voci insecte, care alergau oarbe în marele muşuroi al respiraţiilor din jurul său. Martin putea să audă atâtea voci interioare, care însă nu îi spuneau nimic concret. Fragmente, cioburi de sunete. Un vacarm al vacarmului.
Deşi, el auzea şi vocile oamenilor din jur, cele obişnuite, cele vocale. Acestea îi transmiteau frânturi de mesaje clare, banale. Dar celelalte voci erau teribile. Voci insecte care se mişcau lângă el, treceau prin el, insecte oarbe care îl hăituiau invizibil. Se simţea ameninţat. Senzaţia că eşti într-o clădire părăginită, întunecată şi printre picioarele tale simţi cum îţi trec tot felul de insecte. Sau eşti culcat la pământ şi peste tine trec insecte ciudate, care încă nu îţi fac nimic, pentru că nu te simt încă.
Chemase chelnăriţa, plătise, se ridicase şi porni în direcţia hotelului. Pe drum, aceeaşi situaţie. Vocile se izbeau de el, de parcă era un tren rapid de geamurile căruia se izbesc insectele. Mergea repede, la un moment dat începuse să fugă, cu toate că hotelul era tot mai aproape. Ajuns în cameră, răsuflase uşurat. Parcă scăpase din infern. Era aproape miezul nopţii. Deschisese larg fereastra. Zgomotul traficului, cel al muzicuţei, cel al vocilor fizice. Erau încă acolo. Nu le mai auzea decât pe acestea. Şi totuşi nu înţelegea nimic. De ce i se întâmplase tocmai lui, ceea ce i s-a întâmplat. Avea senzaţia tulburătoare că îl dor nişte răni necunoscute, aflate într-o parte a corpului, la fel de necunoscută.. A închis fereastra. Se simţea calm. Să audă el voci, ce chestie! Se aşezase în pat şi aproape că adormi. În liniştea ce se lăsase ca o pată de cerneală în paharul cu apă, îşi putea auzi vag, propriile voci. De undeva, din bezna lui interioară, mai ajungeau până la el cioburile acelea de sunete, pe care le auzise înainte. O viermuială de sunete, agitată, care ameninţa să iasă din nou la suprafaţă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu