Fiică a criticului de artă Amelia Pavel (1915-2003) – personalitate cunoscută în România.Născută la București. Emigrează în Canada în 1982, la Montreal, iar în 1997 se mută la Toronto, unde își desfșoară în prezent activitatea de om de știință, editor, poet și eseist
Studii
Univ. București, Facultatea de Chimie. Cursuri de limba engleză la Univ. McGill (Montreal)
Activități știintifice
Lucrǎri științifice de specialitate publicate în România, Canada, USA; “Canadian Expert in Analytical instrumentation in Gas Chromatography", “Chair person” în comisiile guvernamentale canadiene de specialitate
Activitate publicistică, editorială și artistică în România, Canada, USA
- redactor la "Observatorul" din Toronto, ziar premiat de Guvernul Canadei în 2008 si 2014 pentru promovarea culturii Românești în Canada; membră a cenaclului de pe lângă această publicație
- colaborator la publicații din Canada, SUA, România: "Target 01", "Melos" (revista Uniunii Compozitorilor din România), “Vatra Veche”, “Signet”, “Singur”, "Nomen Artis", "13 plus", "LaPunkt" (România), “Observatorul”, “Agenda Canadiană”, “Noi Românii”, “Semnalul”, "Candela de Montreal" (Canada), “Radio Metafora” (SUA) ș.a.
- jurnalist acreditat pentru TIFF (Toronto International Film Festival)
- membru în MWG (Mississauga Writers Group), Canada
- secretar general al asociației W.A.R.M. (World Association of Romanian Mass-Media)
- membru colaborator în ASLRQ (Asiociația Scriitorilor de Limbǎ Românǎ din Quebec)
- membru în juriul publicului CIMM (Concours Intenational de Musique de Montréal) 2010, secția vioară
- editor și/sau administrator pe site-uri literare în limba română
- membru în ACSR (Asociatia Canadianǎ a Scriitorilor Români)
Activități literare
Cărți în România
- "Miniaturi de dincolo de Ocean", Ed. Arhaeus, Buc. 2000 (prozǎ scurtǎ)
- “Gânduri printre rânduri", Ed. Arhaeus, Buc, 2001 (prozǎ scurta, poezii)
- "Binecuvântatul prezent", Ed. Pallas Athena, Focșani, 2006 (poezii)
- "Oameni pe care i-am cunosut", Ed. vatra veche, Tg. Mureș 2015 (proza scurta)
Cărți în Canada
- “Talking the world over”, Cranberry Tree Press, Canada, 2001 (short stories)
- “Smiles in the Mirror”, Cranberry Tree Press, Canada, 2002 (short stories, poems)
Antologii și Enciclopedii:
- autor de sonete în “Antologia Sonetului Românesc” de Radu Cârneci, editura Muzeul Literaturii Române 2008 Autor de poezii în Antologia cenaclului Lirei 21 “A treia Carte”, Editura Art Book, 2012
- autor de poezii în “Antologiile Confluențe Lirice”, din 2013, 2013, 2014, Editura PIM
- autor de proză în “La confluență de gânduri- Antologie de proză”, Editura PIM 2013
- autor de proză în volumul “N. Steinhardt-cu timp și fără timp”, ediție îngrijită de N. Băciuț, Editura Nico 2012
- fișă personală în “Enciclpedia personalităților Feminine din România” de George-Marcu și Rodica Ilinca, Editura Meronia 2012.
- autor de poezie și proză în limba engleză in antologia "Word Fest" a grupului de scriitori MWG din Canada, 2014
- autor de poezie în antologia de poezii "Roșu Mocnit", de la Casa Gândului-Cleopatra, Editura Rovimed Pub;ishers, 2014
- autor de poezie în limba francezǎ și prozǎ în limba românǎ în antologia ASLRQ 2015.
când iarna durează şase luni
şi la tv se vorbeşte numai despre crime
războaie
sau despre misterioasa dispariție a unui avion
când harta lumii se schimbă
de la o zi la alta
iar politicienii dau din coate
şi emit sloganuri
când publicitatea te invită să consumi nemăsurat
iar pe canalul alăturat
doctorii prezintă
catastrofele medicale
când succesul filmelor
se măsoară în încasări
vedetele sunt produs industrial
iar băncile stăpânesc lumea
când comunicarea dintre oameni
se supune regulilor
dictate de electroni
când bârfele planetei
repetate obsesiv de mass-media
urlă într-un zgomot
de care nimeni nu e scutit
atunci
dacă vocea unui prieten
insula ta de pace în haosul înconjurător
dispare
neaşteptata şi prelungita lui tăcere
e un început de moarte
şi la tv se vorbeşte numai despre crime
războaie
sau despre misterioasa dispariție a unui avion
când harta lumii se schimbă
de la o zi la alta
iar politicienii dau din coate
şi emit sloganuri
când publicitatea te invită să consumi nemăsurat
iar pe canalul alăturat
doctorii prezintă
catastrofele medicale
când succesul filmelor
se măsoară în încasări
vedetele sunt produs industrial
iar băncile stăpânesc lumea
când comunicarea dintre oameni
se supune regulilor
dictate de electroni
când bârfele planetei
repetate obsesiv de mass-media
urlă într-un zgomot
de care nimeni nu e scutit
atunci
dacă vocea unui prieten
insula ta de pace în haosul înconjurător
dispare
neaşteptata şi prelungita lui tăcere
e un început de moarte
Elevul meu, Ceaușescu Nicolae, clasa X-a C
Mare cinste pe capul meu să predau chimia în perioada anilor lumină, când Elena Ceaușescu era cea mai strălucită chimistă a țării. Noi, absolvenții și doctoranzii Universității București, nu eram nimic pe lângă ADI (Academician Doctor Inginer), omul de știință de renume mondial, inventatoarea cauciucului sintetic, poli-izoprenul. În plus, am avut la liceu, în clasa a X-a C, un elev al cărui nume era Ceaușescu Nicolae, cel al Marelui Conducător. Faptul că nu-l vedea nimeni la școală, pentru că lipsea tot timpul, nu conta. Era din Scornicești, firmă garantată pe atunci!
Orele de chimie din laborator ne permiteau să ne mișcăm (bonus în timpul iernii când, din cauza lipsei de căldură, purtam în interior palton și mănuși). În ciuda recomandărilor secretarului de bază al liceului, eu nu eram în stare să politizez orele. Când, la inspecția de gradul I, conducătorul meu de lucrare, profesor la Politehnică, m-a rugat înainte de oră -între patru ochi- să nu uit s-o menționez pe Tovarășa când predau lecția nouă, am uitat! Bietul prof. a trebuit să-și justifice nota maximă pe care mi-a acordat-o numai prin meritele mele profesionale! A riscat, săracu'!
Societatea multilateral dezvoltată, sub lumina învățăturii marxist-leninste și a prețioaselor indicații date de Geniul din Carpați nu-și permitea existența vreunui rebut social. Sarcina noastră, a cadrelor didactice era "să facem totul pentru promovarea elevilor, pentru dezvoltarea potențialulului lor de a deveni cetățeni demni de patria noastră, în continuă înflorire economică, socială și politică".
Elevul Ceaușescu Nicolae, care nu venea la școală cu lunile, n-avea habar de nicio materie din cele pentru clasa a X-a. Norocul nostru, al meu ca profesoară, gata pentru promovarea omului nou, dar și al elevilor, viitorul de nădejde al patriei, era laboratorul. Inventasem câteva reguli. 1) -cei cu note mari aveau dreptul să execute experiențele de laborator. 2) -orice intervenție verbală spontană, bazată pe logică, era notată. 3) -contribuțiile cu material didactic necesar laboratorului erau răsplătite prin note. Elevii aveau deci multiple posibilități de a obține note de trecere. N-a trebuit niciodată să mă justific în fața nimănui, toți mă invidiau pentru felul în care fructificam potențialul laboratorului!
Într-o zi, când l-am zărit pe elevul Ceaușescu în curtea școlii, am profitat și l-am întrebat dacă n-ar vrea să-mi construiască un tabel periodic electric, cu elementele chimice colorate și luminate. I-am făcut o schiță, iar băiatului i-a plăcut ideea, mi-a promis imediat că mă va ajuta. După vreo două săptămâni, a apărut la laborator cărând, împreună cu un unchi, un imens tabel periodic electric. Minune! Comenzile se făceau de la un panou, totul era exact cum îi explicasem. Cum să nu-i fi dat notă de trecere la chimie?
Mai complicat a fost cu absențele nemotivate, pe care diriginta lui, profesoara de română, nu i le putea motiva fără certificat medical. Și, la peste 40 de absențe nemotivate (Ceaușescu avea cu sutele), nota la purtare trebuia scăzută sub 7, lucru posibil numai cu aprobarea consiliului pedagogic.
La sfârșitul primului trimestru (anul școlar avea pe atunci 3 trimestre), la consiliul pedagogic, când a venit rândul calsei a X-a C, diriginta a spus că are un singur elev problemă. Nu l-a numit. Deși toți știam despre cine era vorba, i-am cerut dirigintei să-l numească. Ea se tot codea. De înțeles: cum putea să spună că Ceaușescu Nicolae era un elev problemă? Așa că, evitând răspunsul, a murmurat: "Păi... colegii știu despre cine e vorba". Secretara care scria procesul verbal s-a înfuriat: "Fiți clară, tovarășa profesoară, spuneți numele vă rugăm!" Săraca dirigintă făcea fețe-fețe. Cât era ea de fandosită de obicei, acuma devenise gravă și îngrijorată. În cele din urmă a șoptit numele, care a fost trecut în procesul verbal și consiliul a votat în unanimitate (nici nu exista pe atunci altceva decât unanimitate!) acordarea notei 6 la purtare (cu 4 ar fi rămas repetent).
La sfârșitul anului, elevul Ceaușescu Nicolae a rămas corijent la două materii, pe care le-a promovat în toamnă, după care s-a mutat la alt liceu.
Nu mă întreb cum a promovat restul claselor. Doar aștept: poate că va apărea cândva, undeva, o poveste despre elevul Ceaușescu Nicolae din clasa XI-a, cine știe?
Orele de chimie din laborator ne permiteau să ne mișcăm (bonus în timpul iernii când, din cauza lipsei de căldură, purtam în interior palton și mănuși). În ciuda recomandărilor secretarului de bază al liceului, eu nu eram în stare să politizez orele. Când, la inspecția de gradul I, conducătorul meu de lucrare, profesor la Politehnică, m-a rugat înainte de oră -între patru ochi- să nu uit s-o menționez pe Tovarășa când predau lecția nouă, am uitat! Bietul prof. a trebuit să-și justifice nota maximă pe care mi-a acordat-o numai prin meritele mele profesionale! A riscat, săracu'!
Societatea multilateral dezvoltată, sub lumina învățăturii marxist-leninste și a prețioaselor indicații date de Geniul din Carpați nu-și permitea existența vreunui rebut social. Sarcina noastră, a cadrelor didactice era "să facem totul pentru promovarea elevilor, pentru dezvoltarea potențialulului lor de a deveni cetățeni demni de patria noastră, în continuă înflorire economică, socială și politică".
Elevul Ceaușescu Nicolae, care nu venea la școală cu lunile, n-avea habar de nicio materie din cele pentru clasa a X-a. Norocul nostru, al meu ca profesoară, gata pentru promovarea omului nou, dar și al elevilor, viitorul de nădejde al patriei, era laboratorul. Inventasem câteva reguli. 1) -cei cu note mari aveau dreptul să execute experiențele de laborator. 2) -orice intervenție verbală spontană, bazată pe logică, era notată. 3) -contribuțiile cu material didactic necesar laboratorului erau răsplătite prin note. Elevii aveau deci multiple posibilități de a obține note de trecere. N-a trebuit niciodată să mă justific în fața nimănui, toți mă invidiau pentru felul în care fructificam potențialul laboratorului!
Într-o zi, când l-am zărit pe elevul Ceaușescu în curtea școlii, am profitat și l-am întrebat dacă n-ar vrea să-mi construiască un tabel periodic electric, cu elementele chimice colorate și luminate. I-am făcut o schiță, iar băiatului i-a plăcut ideea, mi-a promis imediat că mă va ajuta. După vreo două săptămâni, a apărut la laborator cărând, împreună cu un unchi, un imens tabel periodic electric. Minune! Comenzile se făceau de la un panou, totul era exact cum îi explicasem. Cum să nu-i fi dat notă de trecere la chimie?
Mai complicat a fost cu absențele nemotivate, pe care diriginta lui, profesoara de română, nu i le putea motiva fără certificat medical. Și, la peste 40 de absențe nemotivate (Ceaușescu avea cu sutele), nota la purtare trebuia scăzută sub 7, lucru posibil numai cu aprobarea consiliului pedagogic.
La sfârșitul primului trimestru (anul școlar avea pe atunci 3 trimestre), la consiliul pedagogic, când a venit rândul calsei a X-a C, diriginta a spus că are un singur elev problemă. Nu l-a numit. Deși toți știam despre cine era vorba, i-am cerut dirigintei să-l numească. Ea se tot codea. De înțeles: cum putea să spună că Ceaușescu Nicolae era un elev problemă? Așa că, evitând răspunsul, a murmurat: "Păi... colegii știu despre cine e vorba". Secretara care scria procesul verbal s-a înfuriat: "Fiți clară, tovarășa profesoară, spuneți numele vă rugăm!" Săraca dirigintă făcea fețe-fețe. Cât era ea de fandosită de obicei, acuma devenise gravă și îngrijorată. În cele din urmă a șoptit numele, care a fost trecut în procesul verbal și consiliul a votat în unanimitate (nici nu exista pe atunci altceva decât unanimitate!) acordarea notei 6 la purtare (cu 4 ar fi rămas repetent).
La sfârșitul anului, elevul Ceaușescu Nicolae a rămas corijent la două materii, pe care le-a promovat în toamnă, după care s-a mutat la alt liceu.
Nu mă întreb cum a promovat restul claselor. Doar aștept: poate că va apărea cândva, undeva, o poveste despre elevul Ceaușescu Nicolae din clasa XI-a, cine știe?
Dealul lui Horia Bernea si Mont Sainte-Victoire al lui Paul Cezanne
Cei doi pictori s-au născut în țări diferite, la un secol unul de altul: Paul Cezanne (1839-1906) în Franța, Horia Bernea (1938-2000) în România. Au avut însă aceeași dragoste pentru un singur deal (nu același) și, mai ales, aceeași râvnă în a-l picta de nenumărate ori, fie la diferite ore ale zilei, când lumina cade altfel, fie în anotimpuri diferite, când vegetația și / sau zăpada dau alte culori peisajului, ori cu paleta fixată în unghuri diferite de privire. Dealul lui Horia Bernea este la Poiana Mărului, Județul Brașov, cel al lui Cezanne este în Aix-en-Provence, unde s-a născut pictorul.
M-am întrebat, privind marele număr de tablouri ale lui Cezanne reprezentând Mont Sainte-Victoire, de ce ambii artiști s-au oprit, fascinați, la pictarea aceluiași deal? Ar putea aceste tablouri fi considerate variațiuni pe aceeași temă? Dar n-a pictat și Claude Monet o serie de tablouri cu aceleasi căpițe, în diverse culori? Iar Brâncuși n-a scupltat mai multe "Madame Pogany"? Să fi fost numai nevoia de "șlefuire"? Poate că semnificația repetiției este nevoia reîntorcerii -în timp- la sine. Revizitarea prietenilor, a locurilor, ascultarea aceleiași muzici, revenirea la carțile citite constituie, cred, o renîntâlnire cu noi înșine. Matei Călinescu tratează subiectul, cu sensibilitatea-i caracteristică, în volumul "A citi, a reciti" (Ed. Polirom, 2003)
Referindu-se la Horia Bernea, N. Steinhardt, în articolul "Dealul Universal și românesc al lui Horia Bernea" din volumul "Incertitudini Literare" (Ed. Dacia Cluj Napoca, 1980, pg 200-205), dă o altă explicație, pe care eu am extins-o și în cazul lui Cezanne. Dacă ar fi vorba numai de variațiuni pe o temă, totul s-ar rezuma la un exercițiu tehnic. Dar, nici la Horia Bernea (nici la Cezanne) nu e vorba numai de diferențele de culori și unghiuri de lumină, ci la ambii, dealul reprezintă un "model" de univers. Iată câteva fragmente din articolul respectiv:
"Ceea ce ar fi putut să fie monoton (ori denotând o monotonie) se adeverește de o varietate infinită, și această numai fiindcă artistul, având în față același deal, unic și neschimbat obiect, se schimbă el, devine altul, se transformă el de fiecare dată în Creator și (în sens elin) Poet absolut....//...
Horia Bernea, stăruind asupra dealului, n-a vrut (deșertăciune a deșertăciunilor) să arate cât de măiestrit poate schimba, înmulți, preface, reconstitui un luctru. Conștient sau nu, voit ori nevoit, a exemplificat "pe viu" că infinitul ne stă la îndemână, sălăsuiește în fiecare parte, porțiune sau părticică a totalului. Pictura sub penelul său demonstrează ceea ce muzica ne spune de mai multă vreme și - pe calea sunetelor- e mai ușor de captat: nu numai "unitățile" care alcătuiesc un "tot" sunt infinite sau tind spre infinit și nu numai posibilitățile de a le combina nu au limită, dar și "atmosfera" on care iau ființă și durează se poate schimba ad infinitum - din străfunduri și pe deplin. ...//...
Bucuria de a-l picta (dealul, n.m ) și bucuria de a-l privi sunt și ele nemărginite. Se învrednicesc amândouă de o altă stranie (și minunată) însușire a infinitelor: nu se mențin la un anumit nivel, nu rămân la un anumit (fie el și foarte ridicat) grad de intensitate. Bucuria creatorului și bucuria privitorului sunt în constantă creștere, participa și ele la inepuizabilitatea nesfârșitului"
Da, această bucurie de a privi și re-privi, de câte ori am avut ocazia, tablourile "Mont Sainte-Victoire" a avut-o probabil și Cezanne însuși. Când am fost la Aix en Provence, am văzut celebrul deal în realitate. Era un simplu deal, dar, privindu-l, am revăzut imaginile pictate de Cezanne, adânc gravate în memoria mea afectivă.
În încheiere, făcând o comparație cu mai multe opere de artă -nu și cu tablourile lui Cezanne- N. Steinhardt ne învață: "Căci ce sunt scaunul acela atât de galben al lui Van Gogh ori Dealul cu o mie și una de de fete al lui Horia Bernea ori o natură moartă de Chardin ori merele lui Luchian de nu o proiectare a eului, a inimii carec e "ochiul cerului"? Să luăm aminte: împărăția infinitului începe înlăuntrul nostru."
Pe măsura ce timpul trece, căutam infinitul cuibărit în noi înșine, cei care am fost, suntem și, poate, vom fi și mâine.
M-am întrebat, privind marele număr de tablouri ale lui Cezanne reprezentând Mont Sainte-Victoire, de ce ambii artiști s-au oprit, fascinați, la pictarea aceluiași deal? Ar putea aceste tablouri fi considerate variațiuni pe aceeași temă? Dar n-a pictat și Claude Monet o serie de tablouri cu aceleasi căpițe, în diverse culori? Iar Brâncuși n-a scupltat mai multe "Madame Pogany"? Să fi fost numai nevoia de "șlefuire"? Poate că semnificația repetiției este nevoia reîntorcerii -în timp- la sine. Revizitarea prietenilor, a locurilor, ascultarea aceleiași muzici, revenirea la carțile citite constituie, cred, o renîntâlnire cu noi înșine. Matei Călinescu tratează subiectul, cu sensibilitatea-i caracteristică, în volumul "A citi, a reciti" (Ed. Polirom, 2003)
Referindu-se la Horia Bernea, N. Steinhardt, în articolul "Dealul Universal și românesc al lui Horia Bernea" din volumul "Incertitudini Literare" (Ed. Dacia Cluj Napoca, 1980, pg 200-205), dă o altă explicație, pe care eu am extins-o și în cazul lui Cezanne. Dacă ar fi vorba numai de variațiuni pe o temă, totul s-ar rezuma la un exercițiu tehnic. Dar, nici la Horia Bernea (nici la Cezanne) nu e vorba numai de diferențele de culori și unghiuri de lumină, ci la ambii, dealul reprezintă un "model" de univers. Iată câteva fragmente din articolul respectiv:
"Ceea ce ar fi putut să fie monoton (ori denotând o monotonie) se adeverește de o varietate infinită, și această numai fiindcă artistul, având în față același deal, unic și neschimbat obiect, se schimbă el, devine altul, se transformă el de fiecare dată în Creator și (în sens elin) Poet absolut....//...
Horia Bernea, stăruind asupra dealului, n-a vrut (deșertăciune a deșertăciunilor) să arate cât de măiestrit poate schimba, înmulți, preface, reconstitui un luctru. Conștient sau nu, voit ori nevoit, a exemplificat "pe viu" că infinitul ne stă la îndemână, sălăsuiește în fiecare parte, porțiune sau părticică a totalului. Pictura sub penelul său demonstrează ceea ce muzica ne spune de mai multă vreme și - pe calea sunetelor- e mai ușor de captat: nu numai "unitățile" care alcătuiesc un "tot" sunt infinite sau tind spre infinit și nu numai posibilitățile de a le combina nu au limită, dar și "atmosfera" on care iau ființă și durează se poate schimba ad infinitum - din străfunduri și pe deplin. ...//...
Bucuria de a-l picta (dealul, n.m ) și bucuria de a-l privi sunt și ele nemărginite. Se învrednicesc amândouă de o altă stranie (și minunată) însușire a infinitelor: nu se mențin la un anumit nivel, nu rămân la un anumit (fie el și foarte ridicat) grad de intensitate. Bucuria creatorului și bucuria privitorului sunt în constantă creștere, participa și ele la inepuizabilitatea nesfârșitului"
Da, această bucurie de a privi și re-privi, de câte ori am avut ocazia, tablourile "Mont Sainte-Victoire" a avut-o probabil și Cezanne însuși. Când am fost la Aix en Provence, am văzut celebrul deal în realitate. Era un simplu deal, dar, privindu-l, am revăzut imaginile pictate de Cezanne, adânc gravate în memoria mea afectivă.
În încheiere, făcând o comparație cu mai multe opere de artă -nu și cu tablourile lui Cezanne- N. Steinhardt ne învață: "Căci ce sunt scaunul acela atât de galben al lui Van Gogh ori Dealul cu o mie și una de de fete al lui Horia Bernea ori o natură moartă de Chardin ori merele lui Luchian de nu o proiectare a eului, a inimii carec e "ochiul cerului"? Să luăm aminte: împărăția infinitului începe înlăuntrul nostru."
Pe măsura ce timpul trece, căutam infinitul cuibărit în noi înșine, cei care am fost, suntem și, poate, vom fi și mâine.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu