Gina Zaharia:parcă o schijă s-a oprit în brațul meu și nu pot s-o scot.

Singurătatea ieșise înaintea noastră. Odată cu ea, tot timpul din lume. Puteam să-l întreb câte și mai câte,
dar m-am prefăcut că mă închei la șireturi ca și când aveam drum lung
prin pagina de astăzi.
.
La colț am zărit cerșetorul de ieri. Privea în gol.
În ochii lui, fluturii conturau desene abstracte. Din flori de măr și cais. Din răsărituri și apusuri.
Iar zborul între continente era simplu, simplu de tot. Însă cei mai mulți poposiseră la marginea deșertului...
.
- Ți-e foame? mi-a zis.
Ia de aici pâinea pe care mi-ai dăruit-o iarna trecută.
Mi-a înghețat în palmă un anotimp întreg. Când au venit păsările călătoare
le-am împărțit câteva firimituri,
și era dulce și am păstrat-o.
Ia-o, e sfințită cu răbdare, acum grâul a învățat să crească singur.
Am să-l ascult cum se face mai înalt decât noi. Îl vor treiera păsările cerului și vom primi de la acestea binecuvântarea.
.
Apoi am văzut zidul cel nou. Meșterii uitaseră scara înăuntru. Pentru razele soarelui era ca o clapă de pian pe scena pământului. Și se auzeau îngerii cântând în cor
și se făcea ecou divin pretutindeni. Și săreau peștii în bărci, iar lebedele împodobeau stuful cu liniște.
.
Când m-am întors, purtam în suflet cea mai luminoasă fotografie făcută vreodată.
Fotografia de duminică.