GEORGE TERZIU
POEM PENTRU FRUNZĂ
(Se dedica lui Nichita)
Omul plutea printre copaci
Tresărea fiecare frunză...
Frunzele se lăsau mângăiate
Pentru că omul era blând
frumos, educat şi subţire...
Omul scria poeme frunzelor
Unele se îndrăgosteau subit
Tremurând sub bătaia adierii de primăvară...
Prieteni,
Aţi văzut vreodată o frunză îndrăgostită ?
Ea se schimba la faţă, se îngălbeneşte
Tremură
Şi cade.
Prieteni,
Aţi văzut vreodată o frunză îndrăgostită ?
Ea seamana cu lungile nopţi de iarnă
În aşteptarea poetului trist…
***
ViS CU NICHITA
Azi noapte am încălcat consemnul
și am ieșit să beau la un bar vintage
o cafea expresie
și un coniac Lacrima lui Nichita
Șchiopătam puțin
sărutul poeziei
îmi atinsese talpa piciorului
La măsuță centrală
trona poetul așa cum mi-l închipuisem
trăgând dintr-o țigară fără filtru
metafore bio
și sorbind dintr-un pahar
vorbă pură
M-a privit cu un zâmbet vag
ca și când m-ar fi cunoscut de undeva
adoram aceeași patrie
a limbii române
eu purtam un abecedar mic
el o Biblie uriașă
mi-a șoptit
să tăcem puțin
ascultă cum crește
cuvântul în vers
Pluteam în poezie
ca pe un ocean de sensuri neîntrerupte
necuvintele mă trăgeau
spre marele Nespus
Când am deschis ochii
nu l-am mai văzut
cred că îi crescuseră aripi până la cer
și ajunsese lângă Cuvânt.
*
ELENA VARZARI
RANA
când umbli
la o rană veche
te doare si chiar dacă
te doare
tu o apeși
mai tare
până te doare
si n inima
si n suflet
si n ochi iți
apare o mare
de lacrimi
nu ca rana
te doare
doar pentru că
ai rana
să te doară
***
SĂ-MI FII POEMUL CEL DINTÂI...
Iubite,-mi plâng poeme-n crâng, pe frunze de ferigă,
Un vers uitat, nevinovat, te caută şi strigă.
La rădăcina unui plop îşi odihneşte fuga,
Te caută c-un ochi miop, abandonându-şi ruga.
Pe frunze moi, de caprifoi, el fruntea şi-o apleacă,
Un gând de-al tău, ca un ecou, aşteaptă ca să treacă.
De-auzi viori, pe-un câmp de flori, să ştii că poezia
Aleargă printre migratori, cântându-şi rapsodia...
Întoarce-te din drum, e timp, pentr-un concert de seară,
Doar pentru noi un anotimp, din mine-o să răsară.
Întinde braţul şi mă ia ca pe-o promisiune,
Să te aşez în palma mea şi-n palmă, tu-mi apune!
Să ne-ntâlnim pe inelar, poeme fără nume,
La nunta versului stelar, de dincolo de lume.
Voi scoate inima din piept, să-ţi bată-a veşnicie
Eu, fără ea, pot să aştept, dar fără poezie,
Sunt primăvară în arest, cu rodul în atele.
Iubite, cu un simplu gest, tu urcă-mă la stele
Şi fii poemul cel dintâi şi noaptea cea din urmă,
Între silabe să-mi rămâi şi agonia-mi curmă!
Va fi mai linişte, apoi, pe-o margine de lună
Îmi vei fi muză, chiar, de ploi ne-or ţine împreună...
31.03.2020
***
***
Nichita
NICOLAE VĂLĂREANU SÂRBU
..................................................................
În cuvintele sale s-a copt regina viilor,
pe sub arcuri de triumf trec cohorte de îngeri,
toamna nu se mai satură de arome
în iubiri de femei înalte
cu glezne subțiri,
leoaice de pradă.
Poemele îi cântă în trâmbițele veacului
nemurirea în harul divin
și din cer lumina i se așează pe umeri.
Dar Nichita rămâne rodul visării
unde sufletul se încuvântă apoteotic,
este sămânța din fructul universului
din care răsar luceferii.
NICOLAE VĂLĂREANU SÂRBU
..................................................................
În cuvintele sale s-a copt regina viilor,
pe sub arcuri de triumf trec cohorte de îngeri,
toamna nu se mai satură de arome
în iubiri de femei înalte
cu glezne subțiri,
leoaice de pradă.
Poemele îi cântă în trâmbițele veacului
nemurirea în harul divin
și din cer lumina i se așează pe umeri.
Dar Nichita rămâne rodul visării
unde sufletul se încuvântă apoteotic,
este sămânța din fructul universului
din care răsar luceferii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu