Dăian Daniel: Ultimul Dumnezeu Cumsecade

Partea bună se face întotdeauna vinovată de comportamentul hermeneutic al proastei nefericiri. Desigur că aici, în locul unde pretind și dictez, unde gândesc și regândesc derapajul prin tentative, sunt doar câteva lucruri care mai au norocul de a însemna ceva. În rest, distanță și trup orientat spre polul singular al unui Dumnezeu la fel de pierdut ca mine. Dacă ieri invidia like-ului nu s-a unificat cu dezordinea cititorului de Osho, astăzi, separ ombilicul rațiunii de toate procedurile cunoașterii. Pentru că întotdeauna marțea port mască. Ca noi toți, îmi veți spune, dar nu e chiar așa. Eu port mască împotriva oamenilor, în timp ce voi o purtați împotriva unui virus. Prin urmare, credința mea nu este doar o reacție chimică dictată limpede la ureche de un Dumnezeu cursiv. Nici vorbă. Credința mea este că aici la noi acasă, în locuințele noastre virtuale, aproape nimeni nu-și mai alcătuiește dramele din virtuți. Se preferă perfectul simplu al alcătuirii severe. Adică, luăm tot ce este mai înfricoșător, peste care construim punți, pentru a putea trece fără viză dintr-o frică în alta. Noua filozofie a conturului nepotrivit face din ce în ce mai multe victime. Apare inteligentul asimptomatic, mântuitorul mânuirii adevăratei credințe de a capitula într-o prăpastie etică. Dar etica acestui individ este un vid care nu înțelege judecata lui Dumnezeu. Păcat! Mai ales că este Ultimul Dumnezeu Cumsecade!