Gabriel Stanciulescu> Am primit totul de la Tine, Doamne!

Mă înfățișez cu privirea la Icoana,
Și îmi spun ruga trimisă către Cer,
Dar văd cât sânge se scurge pe coroană
Și este tot mai frig în trupul Său stigher.

Și-L rog adesea să-mi lumineze calea,
Mai vreau iubirea dăruită-n apogeu,
Dar El, mereu, mi-alungă încrâncenarea
Și apoi simt, profund, credința-n Dumnezeu.

Ades huzuresc prin pofte când mi-e bine,
Și-mi doresc bogăție, mereu mai mult,
Nu am măsură când binele îmi devine
Falsă satisfacție, născută din exult.

Mă refugiez abil când dragostea mă vrea,
Și savurez cu fast momentele ce-mi dai,
Nu rar eu simt că viața noastră este grea
Iar fericirea-i un dar ce temporar o ai.

Primesc prinos, mai mult decât am vrut să cer,
Și când s-a întâmplat să îmi iei, a fost lumesc,
Pentru mine moartea nu este un mister
Mi-ai dăruit totul, și Doamne... Te iubesc!