ne bucurăm că am deschis ochii.
Nici umbrele noastre nu se mai întâlnesc,
alungați din rai
pentru toate păcatele strămoșilor
abia ne târâm,
viermi
ce adulmecă verdele ierbii,
opriți a cuvânta.
Și-n adânca muțenie care ne bate pe umăr,
gânduri hoinare încolțesc
în amintiri frumoase...
Întâmplător sau nu,
ne oprim o clipă îngenuncheați
de durerea nouă,
întindem mâinile
peste subțirimea clipei
încercând să atingem un ram înflorit
și plângând neputința în singurătate
ne uimește întrebarea:
Oare-au venit cocorii?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu