Silvia Cuzum: spectre

S-a spart balonul răutății infinite;
plutea pe-o mare de zgomote hialine,
în zbor deasupra a toate... și-a peste nimic!
Spectre, tentacule tainice, mii, de ventuze pline,
au intrat prin ungherele lumii; vieți aspirând inamic,
dislocă speranțe, mătură visuri smintite,
împrăștie miros de trandafiri
însângerați de-ale lumii amintiri zdrobite.
Liniște-mormânt s-a făcut; de jertfiri,
tăcerea miroase a lemn de cosciug și-a veșnicie,
gânduri dezbracă de cuvintele-fiere;
amorțite de-atâta fățărnicie,
inarticulabile-s vorbele ce-n sfâșiere
culorile curcubeului au rănit,
lăsându-le să se lovească buimace.
Săgeată aruncă așchii negre-granit
umbra morții... pândă rânjind pe la colțuri, vorace
rănește muchii de viață rămasă.
Azi-noapte-am visat că zăgazuri de cer s-au deschis
să spele păcatele lumii, să țeasă
bisericii vechi haină nouă din flori de cais,
spectre să răpună-n roz de zmeură zdrobită,
din cenușă votivă să-nalțe lumea de ele robită.
Din cerul ferestrei îl caut... Visul e tot pe orbită!