Ştefan Radu Muşat:florile tac printre ruine

Plec și sosesc nicăieri, undeva în urma mea
trebuie că a rămas un mugur verde, un deget de apă,
o pasăre care să-și mai aducă aminte de zbor.
Timpule, ieși din orbită –
ochiul tău aripă se zbate în carnea păsării.

Cât de fericit aș fi să văd iarba de sus legănându-se,
umbra ei intrând în pământ;
câtă viață mi-ar bate în aripi, suindu-mă dincolo
de aceste ruine care mă lovesc din toate părțile cu frig.

Unicul refugiu ar fi zborul să mă ascund de umbră, să mă întorc
la soarele de cretă pe care l-am lăsat neterminat pe asfalt;
m-am grăbit să cresc și nu mai știu câți ani au murit în mine.

Azi la amiază a ars ultimul nor de foc,
moartea soarelui m-a făcut să plâng la o ultimă gură de aer,
Pământul a devenit un gol prăbușit în faceri radioactive,
iar noaptea e bântuit de fluturul selenar cu aripi de liliac -
atât a mai rămas din lună.

Am uitat să iubesc, în schimb am învățat să plâng;
ca să trăiești ai nevoie de flori care să-ți umple speranța.
Planeta de foc nu mai este inima cerului,
florile tac printre ruine și moartea e complicată aici:
în singurătate e nevoie de singurătate ca să râzi
ca un copil slab în fața dorințelor.

Am hotărât să-i las timpului plânsul și rănile din ochi să fugă de mine,
să rămână o prăpastie între noi care nu mai poate schimba nimic.
Uite, alunec în copilărie și nu mă pot opri la atât –
învăț din nou să râd cu soarele de cretă pe asfalt.