Alexandra Firiță: Când noaptea cădea

Avea ochii rotunzi şi opaci
ca de argint monade fixate sub pleoape
şi nu avea nevoie de ei să-şi vadă drumul bătucit de trecerea altora.
Se sprijinea de un baston lung şi alb şi graţios
ca un semn al exclamaţiei la sfârştul mirării
ca o prelungire a vederii era mâna lui.
Se oprea la răscruci adulmecând aerul
ca pe o pradă şi pornea către naşterea zilei
fără tăgadă.
Mirosea a lapte şi a descânt urma lui
flacără întrupată din firescul naturii
iarbă zemoasă crescută până la brâul verii
stoarsă peste inima întâmplării de a fi
visul.
Scormonea absent prin lumină
după răspunsuri.
Mângâia şoldul rotund al amintirii
hranindu-se cu răsunetul paşilor pe căi
sufocate de lume şi îşi limpezea vederea
când noaptea cădea peste arborii
prefăcuţi în statui.

Nu avea nevoie de ochi avea mâinile lui.